De aparența unui pact, titlul Lumea ta / Carnea mea / Oasele noastre consemnează disponibilitatea la sacrificiu a autorului, în numele unui trai în fericire. Lipsește referința la propria-i lume, a lui, a celui care scrie: el se va dedica altui univers, adus în viața în doi, de către Flavia, femeia adorată, căreia îi este dedicat volumul de față (Editura Litera, București, 2022), structurat în trei secvențe echilibrate ca întindere: lumea ta, carnea mea, oasele noastre.
După cum Lucian Blaga opunea lumina lui, o metaforă pentru cunoașterea luciferică, luminii altora, a celor care apelau la rațiune, pentru elucidarea misterelor întâlnite în cale, tot astfel și Andrei Novac întâmpină tăvălugul existențial, cu optima lui formă identitară, cartea în sine, care devine mijloc de transformare a diversității presupuse de noua lume, a companioanei, într-o statură, care, deși interioară, este, totuși, destul de solidă, osoasă, pe care se poate stabili efervescența unei anatomii. Conviețuirea în armonie a celor doi îndrăgostiți solicită câte ceva din partea fiecăruia, care, în osmoză, revelă modelul dragostei: „lumea ta, carnea mea, oasele noastre”.
„Lumea ta” este alcătuită din: „carnaval”, „strigăt”, „nostalgie”, „anotimp”, „ploaie cotidiană”, „zgomot”, „ecou”, „sensibilitate” și „copilărie”. Iată imaginea acestei lumi: „geamurile acestui bloc nu se deschid / lifturile nu merg” (peisaj), ușile sunt deschise „spre miezul nopții”, orașul „crește ca un copac”, precum visul sultanului din Scrisoarea I de Eminescu, și își apleacă ramurile peste ceea ce este efemer, peste „zilele în care totul se aruncă”. Întâlnirea dintre cei doi tineri este tăinuită ca un mister, dar consecințele sunt surprinse până la cea mai fină vibrație. Poetul își recunoaște starea: „după o noapte ca asta te dezechilibrezi” (cu nostalgie), precum și modificările din propria-i existență, dar cel mai sonor fapt rezultat este nostalgia după cel care a fost el însuși anterior. Totuși, datorită speranței, exprimate astfel: „dintre toate intersecțiile prin care treci, / cea mai frumoasă încă nu a venit, / niciodată carnea mea nu a fost mai sensibilă, / mai dispusă să își depășească trecerea”, este de preferat viitorul în iubire și nu trecutul.
La început, poetul promite Flaviei „„câteva lucruri de o tandrețe răvășitoare”, iar acestea ar fi: viețuirea prezentului (Carpe diem) „fără spații de refugiu”, ignorarea melancoliei, precum și a orașului („așezat cu spatele la melancolie / cu spatele la oraș”), făurirea de visuri, pacea („nu s-a terminat și nu a început alt război”), descifrarea „sensului fiecărei neliniști” etc. Dragostea adevărată supraviețuiește timpului care îmbătrânește omul: „am îmbătrânit / pielea noastră se întinde ca o coală / de hârtie albă / fericirea noastră este roșie și caldă / ca un apus” (viață).
Bine scrisă, cu viziuni de anvergură: poetul reacționează la orice vine din exterior și ilustrează reverberația, prin trimitere la obiectele din ambientul său, cartea Lumea ta / Carnea mea / Oasele noastre este, în ansamblu, un cânt dedicat dragostei.
structura cea mai solidă a relației, scheletul pe care se poate sprijini edificiul lor de fapte zilnice etc.