George Bacovia s-a impus de la început, ca un poet original în cadrul poeziei simboliste, şi în acest sens, Eugen Lovinescu scria: „Bacovia a creat o atmosferă de copleşitoare dezolare, de toamne reci, cu ploi putrede, cu arbori cangrenaţi într-un peisaj de mahala, între cimitir şi abator, cu căsuţe scufundate în noroaie eterne, cu melancolia caterincilor şi bucuria panoramelor… o atmosferă de plumb în care pluteşte o obsesie a morţii”.
Bacovia s-a format într-o vreme în care lirica apuseană era dominată de poeţi blestemaţi care şi-au asumat numele de poeţi decadenţi. În poezia Fines, mărturisea: „Dar în lugrubul sălii pufnea un râs sarcastic / Şi Poe şi Baudelaire şi Rollinat”.
Regăsim în poezia lui Bacovia ecourile liricii decadente: dezgustul de viaţă sau spleen-ul mai amar decât tristeţea şi mai întunecat decât disperarea. De altfel, o poezie se intitulează Nevroză, amintind de poezia lui Rollinat, Nevrozele.
Bacovia este totuşi, un reprezentant al societăţii româneşti, aşa cum sublinia criticul Pompiliu Constantinescu. Într-un interviu din 1921, declara: „Fiecărui sentiment îi corespunde o culoare. Acum în urmă, m-a obsedat o culoare, galbenul, culoarea deznădejdii”. Al doilea volum, Scântei galbene, 1926.
Sentimentul de singurătate este realizat de Bacovia prin corespondenţa dintre sentimente şi muzică. Astfel, sentimentul de monotonie este sugerat de culoarea violet, iar muzical, de armonică şi fanfară. Nevroza este sugerată de verdele crud sau de albastru, iar muzical, de clavir. Pictorul Renoire aprecia negrul drept regina culorilor.
În privinţa universului poetic bacovian, criticul Mihai Petroveanu enumera câteva teme fundamentale:
- celula cotidiană, adică locuinţa poetului, în care el se simte singur: „Odaia mea mă înspăimântă, / Odaie plin[ă de mistere, / Odaie plină de ecouri”;
- infernul citadin, imaginea târgului de provincie. Nicolae Manolescu afirma că Bacovia este singurul mare poet care s-a coborât în infern. În oraşul bacovian, parcul este mâncat de cancer şi de tuberculoză, ca-n poezia Parc, oraş dominat de cadavre care se descompun, Cuptor, oraş în care flaşneta plânge cavernos –Panoramă, un oraş apăsat de umbra morţii;
- natura. Bacovia este poetul toamnei, o toamnă ploioasă, cu noroaie, sub melancolia tuberculoşilor. În poezia Nervi de toamnă: „E toamnă, e foşnet, e somn / Copacii pe stradă oftează, / E tuse, e plânset, e gol / Şi-i frig, şi burează”. Bacovia este, în acelaşi timp, poate cel mai mare poet al poeziilor dominate de apă, şi, în acest sens, ilustrativă este Lacustră, pe care Călinescu o aprecia „suprema condensare a teroarei de umed”;
- tema morţii. Moartea este o realitate absolută, lipsită de orice supravieţuire ideală, precum la Eminescu în Avatarii faraonului Tla. Tema morţii este prezentă în poezia Plumb, una dintre cela mai copleşitoare elegii din lirica românească. Moartea este sugerată şi în Lacustră;
- Erosul bacovian constituie elementul cel mai complex al liricii poetului şi în primele poezii, Bacovia este tributar lui Eminescu. Astfel, poezia Ecou de romanţă aminteşte de De ce nu-mi vii?, poezia Din liră poate fi apropiată de Şi dacă, iar Regret, de Pe lângă plopii fără soţ. În timp ce la romanticul Mihai Eminescu, „Vom adormi sub înaltul, vechiul salcâm”, la simbolistul Bacovia, iubiţii vor adormi înstrăinaţi prin cimitire, în timp ce toamna va plânge peste ei, ca în Să ne iubim. Jalea erotică este absolută şi poetul nu găseşte în sentimentul iubirii izvorul tămăduirii, al împăcării, aşa cum se exprimă în Din liră. Asemenea celorlalţi poeţi simbolişti, iubita e mistuită de suferinţa sărăciei, de boală, ca în poezia Amurg, are o istorie misterioasă.