O platformă pe patru roți de căruț duce de colo-colo zestrea multicoloră de produse – jucării pentru copii și obiecte utile la plajă. La unul din capete, învelit în prosoape lungi, imprimate cu steagul Albaniei, ca un actor în spatele cortinei, trebuie să fie un negustor, dar, surprinzător, scoate capul vesel, umbrit de șapcă, o femeie cu fața extrem de ridată: mulțumește unor turiști care se dau la o parte din cale. Pantalonii ei ușori de vară, în carouri de alb și negru, fâlfâie exact ca un steag. Care ar fi viața acestei femei, dincolo de scena plajei? O compar cu aceea trăită de negustorii tradiționali de la târgurile noastre (viață pe care, evident, nu o cunosc, dar o fărâmă a scăpat în cunoștința mea: demult, am discutat cu un târgoveț, pentru care o mașină interbelică, de culoare neagră, a devenit pentru el, un fel de carte de identitate etc.).

(Va urma)

Stau aproape trei ore la plajă, vreme în care omul cu înghețata nu încetează a defila pe țărm, cu aceleași vorbe. Încă nu am remarcat pe nimeni să fi comandat vreo înghețată. În ce o fi pusă înghețata? Începe să se întindă, sub fierul de călcat al soarelui?

Gândul asupra sorții acestui sortiment de cremă adorat de copii (și nu numai) nu durează prea mult… Alți negustori lasă urme efemere în nisip.

În zare, vasele de croazieră își accentuează prezența prin fumul care iese prin coșul lor uriaș. Miroase a fum, dar nu de la vapoare, ci de la un grătar, pe care un negustor învârte, cu degete subțiri și înnegrite (de la cărbunii încinși) porumbii doldora de lapte (vegetal). El are succes. O turistă cu pălărie comandă un porumb pe care-l pretinde învelit în foaia verde (de păpușoi).

(Va urma)

M-am trezit cu o ușoară durere de ureche, din cauză că am făcut aseară scufundări, în bătaia curenților de mare.

Am luat micul-dejun la ora 9,00, după care am mers la plajă, alegându-mi un șezlong, cât mai aproape de mare, primul șir.

Am mers în apă, peste cincizeci de metri, iar apa, tot mică, nu trece de genunchi. Sub apă, se văd striații de nisip fin, peste care înoată puzderii de pești, ca avioanele peste munți.

Mă întind în apă. Senzația de rece nu există.

După ce mă uit la un vas de croazieră cum intră în port, revin la mal. Simt nevoia să stau întins la soare. Alături, două tinere citesc. Îmi iau și eu telefonul, pentru a lectura diverse informații din panoplia mundană.

Un bătrân străbate țărmul cu o bicicletă, pe care a montat două cutii cu înghețată; pe ghidon, tronează cornetele, configurând o piramidă firavă. Destul de vocal, bătrânul nu convinge pe nimeni să cumpere, poate din cauza unui prosop galben și nu tocmai curat, revărsat peste coarnele bicicletei. Trebuie să beneficieze, totuși, de permisiunea cuiva, pentru a face negoț și probabil este verificat – acest gând nici măcar pe mine nu mă împinge să comand înghețată (care din vorbele strigate pare a fi tradițională).

(Va urma)

Din parcarea cu pământ până la Blue Eye, se merge aproximativ doi kilometri pe jos. Se pot închiria trotinete și scutere electrice, dar nu are niciun sens, datorită peisajului pe care-l poți vedea și asemui cu al nostru, cel montan, precum și unui popas, pe malul unui lac (lacul derivă din cele trei izvoare, care alcătuiesc Blue Eye).

(Va urma)

Crescut lângă biserica din sat, Alexandru Drăghici nădăjduiește înspre „patria din cer”, metaforă pentru paradis. Pentru consolidarea opțiunii, chiar așa își intitulează cel mai recent volum, Patria din cer (Editura Didahia, Severin, 2019), a cărui proiectare în trei secțiuni (În tinda serii, Gulaguri vegetale și Muguri de cruce) sugerează cele trei praguri esențiale ale omului: ieșirea în lume, perenitatea naturii și viața de apoi. Elementul religios al cărții este subliniat de motto, din Psalmul 103 al lui David: „Cânta-voi Domnului în viața mea / Cânta-voi Dumnezeului meu cât voi fi. / Plăcute să-i fie cuvintele mele, / Iar eu mă voi veseli de Domnul”.

Pentru a ajunge în paradis, acest spațiu mirific, conferit de credință și de îndeplinirea riturilor strămoșești, poetul recurge la câteva mutații, sugestive pentru viziunea lui, că există, dincolo de universul fanic, o lumea eternă și armonioasă. Astfel, schimbă atât destinația, cât și funcțiile aspectelor care-l atrag, o sinecdocă sui-generis. Coarnele cerbilor devin o proprietate a stelelor, lumina însăși deprinde schelet osos, iarba este macatul la care țăranca a lucrat iarna, în casă, la războiul de țesut, pe când mormintele capătă o față veselă, de la buruienile care se descătușează, în creștere, peste cripte: „Stele scutură din coarne cerbii, / stă în capul oaselor lumina / tata mângâie-n macatul ierbii / mielul neavântat ce va să-l țină / Zăpada-și zvârle peste casă-un dinte, / copilărește iarba pe morminte” (Primăvară). Îndeletnicirile firești ale gospodarilor, precum aratul, îi apropie de natura celestă, suverană, iar cel mai bun exemplu este tatăl poetului care, prin mersul la câmp, trăgea spre sat pelicula ocrotitoare a zilei, în detrimentul nopții (a cărei durată parcă se restrângea): „Când tata se-ntorcea de la arat / sufletul zilei mai sta peste sat” (Întors la vatră). Întors în sat, ulterior peregrinărilor prin viață, fiul ia locul tatălui, ca stâlp al casei, dar, fiindcă nu preia și faptul campestru (aratul), datorită diferenței profesionale și de viziune, clopotele domină atmosfera, prin sunetul lor prevestitor, în timp ce nopțile ajung să fie mai lungi: „Acum prin curte seara își petrece / fereastra întunericului rece / Curg clopotele zorilor spre sat / nu mai merge tata la arat”. Odată instalat în sat, fiul se redescoperă pe sine, cu toate că senzația schimbării acelui modus vivendi este extrem de palpabilă și nu atât de ușoară, precum ar fi de presupus: „Trece pe uliță amintirea / unei liniști mioape / din lagărul ierbii / încercând să mă scape. / Iarna îmi fură din poartă / scrisoarea primăverii trecute, / din tindă copilăria / nu mai vrea să se mute” (Acasă). Îngerii sunt preocupați să vestească pe țărani asupra etapei înfloririi cireșilor, dar și asupra trecerii vieții, fapt care nu ar trebui să-i îngândureze, devreme ce și în cer (așa cum este înțeles cerul: drept spațiu în care se regăsește divinitatea, împreună cu eonii care îl ajută în susținerea armoniei cosmice), sunt pomi înfloriți, chiar cei mai spectaculari cireși din sat pot fi o imitație a celor de acolo: „din calendare sfinții ne arată / cireșii-n ceruri mamă, înflorind” (Cireșii satului). Cei care trec dincolo (în lumea umbrelor etc.) nu mai au bariere așezate dinaintea personalității lor și, în sfârșit, apar celor apropiați (cel puțin, în vis) drept întruchipare a aspirației lor predilecte, a tendințelor care i-au animat frecvent: „Prea singur tata venise la mine / mirosea a grâu și a pământ / tot satul îi curgea prin vine / și nu putea să zică un cuvânt” (Tata în vis); din păcate, îi lipsește cuvântul, dar poezia pe care fiul o scrie, pe seama mesajului primit, anume să se dedice vetrei satului, este rezolvatoare.

Alexandru Drăghici se exprimă pe un spațiu scurt, angrenând viziuni și semnificații profunde, care au rolul de a-i sublinia vocația de a-și cânta satul în versuri luminoase și elegiace, totodată, o îngemănare rarisimă în lirica de astăzi.