Lângă hotelul Sala (unde eram cazat), există o căsuță, pe-al cărei acoperiș (din țiglă tradițională) îl vedeam ori de câte ori ieșeam pe balcon.

Seara târziu, când reveneam de la plajă ori de la masa pe care o luam la unul dintre restaurantele de pe stânga scărilor (care legau plaja de oraș), aruncam o privire pe geamul acestei căsuțe, care, de fapt, era o patiserie cu produse tradiționale (covrigi, plăcinte cu brânză, carne și ceapă etc.): zăream, de regulă, vreo trei persoane (doi bărbați în vârstă și o femeie) care pregăteau aluatul plăcintelor scoase la vânzare a doua zi, cu noaptea în cap.

Pe timpul nopții, când nu aveam somn și mergeam pe balcon, pentru o gură de apă rece, sentimentul de singurătate era diminuat de cunoștința faptului că în patiseria din apropiere sunt oameni care lucrează.

La șapte dimineața, mergeam să cumpăr plăcinte cu carne – dacă întârziam, nu le mai găseam – erau cele mai căutate.

(Va urma)

În Sarandë, te învârți de două – trei ori, pentru un loc de parcare, dar tot degeaba, fiindcă nu găsești. Urcat pe un scuter, fiul patronului de la hotel – acolo unde îmi făcusem rezervarea – m-a condus la destinație. Tot ei (cei la care ai rezervări) te ajută să parchezi unde nici nu crezi: astfel, eu am tras mașina în dreptul unei stații de încărcare electrică. Era și sfârșit de săptămână și stațiunea, echivalentă ca țintă a turiștilor, cu Mamaia de la noi, era extrem de aglomerată.

În Sarandë (oraș la mare, conceput în trepte), ai totul la dispoziție, de la terase, la case de schimb valutar și există viață la orice moment din zi și din noapte.

Undeva, în coasta orașului, este înfipt un mic port, de unde se fac îmbarcări, pentru Corfu. Într-un prim dialog cu angajata poliției maritime, am crezut că vorbește românește, datorită interceptării cu expresia: „Este totul în regulă?”. Multe cuvinte din albaneză sunt asemănătoare celor din limba română.

(Va urma)

Am lăsat în urmă Skopje. Am pornit către Sarandë, cu toate pânzele sus. Am trecut prin Struga, orașul pe care l-a văzut și Nichita Stănescu și care i-a adus un mare premiu, în anii optzeci. Poetul Spiridon Popescu mi-a spus că înspre acest oraș, Nichita Stănescu s-a dus îmbrăcat fără etichetă, dar a fost oprit la graniță de către oameni ai serviciilor secrete, care i-au cerut să poarte costum, piesă vestimentară pe care i-au și oferit-o.

Câtă vreme am străbătut orașul, de fapt, am trecut pe o arteră exterioară, am încercat să-mi dau seama ce fel de sentimente a nutrit marele poet, când l-a vizitat. Pitit între munți, Struga este ca un zâmbet al naturii, executat ca la fotograf, cu toată gura.

La granița cu Albania, în dreapta, aveam un tir, al cărui șofer, în timp ce urca scara la volan, de parcă făcea alpinism, a luat o doză de energizant pe care i-a înmânat-o ofițerului de la vamă. Eu nu aveam nimic la îndemână. Imediat ce am trecut granița, am zărit un grup, ai cărui membri (turiști) stăteau la coadă să cumpere cartele de telefon, de la Vodafone.

Am avut temeri pe drumul îngust și printre munți, din cauza zvonurilor false că ai fi jefuit și agresat în trafic. Inima îmi venea la loc, când vedeam venind de pe contrasens mașini de România – semn că și pe lună, regăsești conaționali, care-și petrec vacanța la fel ca tine, în locuri depărtate etc.

O singură ezitare am avut, când am greșit drumul, într-un orășel: am apucat pe o arteră care mă ducea înspre creierii munților. Am văzut casele bine întreținute, cu mașini la porți, deși partea aceea părea izolată și mai sărăcăcioasă.

Către Sarandë, drumul a fost de o dificultate medie și din cauza unei ploi care se întețea pe anumite porțiuni.

La un popas, am oprit lângă o mașină de București. O tânără cu o fetiță în brațe mi-a vorbit românește: era o albaneză care lucra medic rezident în Craiova, deși avea locuința în București.

(Va urma)