În Skopje, se știe despre România.

Vânzătorii ambulanți de ochelari de soare sau de curele (din piele) afirmau cu bucurie că au mulți clienți români – cunoșteau și câteva cuvinte din limba noastră.

Pe podul ce duce spre bazar, pe stânga, sunt niște gherete cu diverse suvenire. M-am oprit în dreptul unui pictor de stradă. M-am tocmit asupra unei pânze originale, semnate de el, pe care pretindea zece euro. El însuși mi-a confirmat că are foarte mulți clienți români; există o comunitate însemnată în Skopje de români, recunoscuți în oraș drept „vlahi”.

Nu am mai achiziționat pânza respectivă, întrucât, atunci când am revenit, a doua zi, pictorul nu mai era – plecase acasă ori la serviciu –

și, pe seară, nu am mai ajuns acolo.

(Va urma)

Am comandat ceva tradițional – nu știu cum se numește, dar are în compoziție carne de pui și de vită, gătită într-o ulcică de lut, precum se vede în fotografii. Alături, mi-au adus o pâinică.

Mâncarea, foarte puțin condimentată, un fel de tocăniță de la noi, dar mai seacă și îmbogățită cu verdeață – a fost destul de sățioasă și de gustoasă.

Ion Maria a vorbit despre relația lui cu Dumnezeu, precum și despre rolul poetului in cartier, de a veghea asupra siguranței concitadinilor, când toată lumea doarme – o optică sui-generis a lui Ion Maria. Un volum publicat recent este despre cei 300 de oameni eterni, supraviețuitori ai secolelor, ce fel de viață duc ei, față de aceea firească.

Mihai Măceș a lecturat o poezie deosebit de profundă despre rostul liricii, de a face pe om să-și recâștige umanitatea, precum și despre natura poetului, de a avea un suflet bun.

Căldura topește orașul – este ca un ulei care încetinește ritmul existențial. De aceea, la asemenea ore, când soarele este ucigător ca sulițele luptătorilor din statui, este bine să dormi sau să te adăpostești într-un restaurant, a cărui terasă beneficiază de aer condiționat (toate cred că au).

În drum spre locuri cu umbră sau unde să te așezi, pentru a te feri de soare, dai peste turiști, de regulă englezi, în spate cu ditamai rucsacul, opăriți la față de efort, cu limba scoasă de un cot, dar care tot îndeamnă, spre… nici ei nu cred că știu, spre o forțare a limitelor lor corporale, poate, pentru că, altfel, nu-ți explici mersul neîncetat al lor; totuși, sunt și ei oameni, fiindcă pe unii dintre ei i-am reîntâlnit la terasă, acolo unde găsisem și eu un loc, pentru a fi cerut mâncare tradițională.

În așteptarea comenzii, m-am uitat la păsările care veneau la mese, în speranța obținerii unei firimituri – apă aveau de unde să bea, fie de la fântâna arteziană de alături, fie din râu – , deși, după cum stăteau cu pliscul deschis, păreau destul de însetate. Spuma berii de la halbă ar fi fost pentru ele un cuib răcoros, dar efemer, numai o iluzie (că au regăsit o pată pe planetă de răcoare) care s-ar fi spart ca baloanele de săpun. De aceea, nici eu nu am experimentat o astfel de ipostază, în favoarea păsărilor ciripitoare din jur – de a le învăța să aterizeze în halbă.

(Va urma)