Este greu pentru noi, astăzi, să ne apropiem de felul în care scriitorii pe care-i prețuim erau sau nu agreabili ca oameni, fiindcă au fost preocupați să lase o operă în urmă. Amănunte despre cum erau ei în viața de zi cu zi aflăm de la contemporanii lor, care, în descriere, au fost subiectivi.
În Antichitate, filosofii conduceau urbea – erau considerați cei mai importanți oameni ai cetății. De exemplu, când au intrat în Megara, romanii au știut că Stilpo, filosoful grec, era cel mai important om din cetate și au dat năvală peste acesta, luându-i tot: „Stilpo, i s-au adresat sarcastic, nu mai ai nimic. Ți-am luat totul!”, iar replica, rămasă în istorie, pentru profunzime, a fost: „Omnia mea, mecum porto”. Prin acest răspuns, care i-a surprins și motivat, totodată, pe concitadinii lui, Stilpo atrăgea atenția asupra instruirii spiritului, față de grija patologică pentru bunăstarea materială – de altfel, efemeră. Dușmănit de străini, fiindcă trebuie să fi fost un model în societate, Stilpo cred că a fost un om bun, care a avut puterea, rămas singur (familia, de asemenea, i-a fost nimicită), să-și expună gândirea în lucrări de etică, dintre care una a fost dedicată binelui drept categorie filosofică.
În Grecia antică, se juca teatru. Tragedienii greci: Eschil, Sofocle și Euripide (între alții) subliniau forța inexorabilă a destinului: oricât ar încerca, omul nu-l poate schimba, dar, în același timp, aduceau în prim-plan valorile autentice ale democrației: justețea, meritocrația (repusă în drepturi mult mai târziu, de către Napoleon), credința, dragostea pentru patrie etc. Nu știu ce a fost în sufletul lor când se transpuneau în pielea personajelor măcinate în aspirație, de colții neiertători ai propriului destin, dar piesa de teatru devenise pentru ei modalitatea de a-și fi imortalizat stările interioare și de a le fi dat o cale de răbufnire în afară, empatia, simțită în contactul cu publicul, atenuând spleenul existențial, căruia îi căzuseră pradă.
Prin exemplul personal, Diogene, fondatorul cinismului – ducea un trai de câine – de aici, etimologia cuvântului „cinism” – a coborât în agora și a demonstrat că fericirea este la un pas de noi, că nu este nevoie să ne împopoțonăm cu podoabe în palate poleite, pentru a ne bucura sufletul și, după cum se știe, s-a refugiat într-un butoi, la marginea mării, dar, zilnic, umbla prin Atena, cu lampa aprinsă, în căutarea unui om (adevărat). Pilduitoare este și întâlnirea cu Alexandru cel Mare, moment pictat de mari artiști. Întrebat de tânărul său interlocutor dacă are nevoie de ceva, Diogene, din gura butoiului, i-a cerut să se dea la o parte, fiindcă îi ia soarele. „Cine ai vrea să fii, Diogene, dacă te-ai mai naște încă o dată?” –„Tot eu!”. „Eu aș vrea să fiu Diogene”: prin acest schimb de replici, Alexandru cel Mare transmitea istoriei pledoaria lui pentru valoarea incomensurabilă a filosofiei, ca domeniu de investigare a tainelor universului. Diogene, care a încercat să-și demonstreze principiile în mod practic, poate era antipatic multora; lui nu-i trebuia nimic și, astfel, independent față de oricine, avea tăria de a fi el însuși, fără a se fi complăcut în politețuri exagerate, care nu-i erau proprii. Dacă ar fi vrut să dea cuiva peste nas, cu siguranță a făcut-o, dar nu putem spune cu toată gura că așa era el ca om, un cinic, întrucât juca un rol de inițiator al unei școli dure de filosofie.
Spre deosebire de Diogene, pe Platon îl văd mai atașat de oameni, mai blând și dornic să-și ajute aproapele – altfel, nu ar fi fost în stare să înființeze Academia (grădină prin care se plimba, în compania diverșilor discipoli, cărora le împărtășea din învățătura lui), La celebrul banchet, Platon invita minți luminate, între care, Socrate, pentru a pune în dezbatere probleme permanente ale firii umane: dragostea, credința, care este sensul vieții și al filosofiei însăși. Înaintea lui Iisus, Socrate a ieșit în agora, pentru a afirma: „Cunoaște-te pe tine însuți!”. Reacția lui Platon, care vedea lumea reală drept plan al umbrelor acelor idei absolute din cer, a fost una de luare-aminte – acesta ar fi fost un moment de înăbușire a invidiei, pe care l-a valorificat, devreme ce a consemnat cu larghețe despre marele lui oaspete, Socrate (care avea geniu în oralitate). Totuși, pare a nu-i fi dat crezare, întrucât nu și-a îmbogățit viziunea cu analize mai adânci (asupra lui însuși) în direcția sugerată de Socrate sau nu a mai avut vreme să-și schimbe unghiul de vedere (oricum, Platon rămâne Platon).
Publius Ovidius Naso, poet al curții imperiale, pe vremea lui Octavian Augustus, a fost nevoit să-și lase avutul, pentru exilul la Tomis, din cauza participării la una dintre petrecerile Liviei, fiica împăratului – acesta ar fi mobilul plauzibil al unei astfel de conjuncturi, neelucidate nici până astăzi. Celelalte motive presupuse: fie ar fi făcut parte dintre eventualii complotiști – eu mă îndoiesc, fiindcă Octavian își etalase puterea, fie s-ar fi închinat unor zei socotiți păgâni de către romani. Ovidius este unul dintre acei autori care nu-și trădează firea, sub nicio formă. Am deduce noi din titlul Tristele (scrisori de iertare adresate împăratului, din exilul de la Pontul Euxin) că a suferit, dar el nu se deconspiră din punct de vedere uman.
A coborî în cetate presupune și riscuri. De aceea, Horatius ura vulgul și stătea departe de acesta, oricât de mult avea ocazia. Pentru importanța operei, Horatius a fost răsplătit de către Mecena cu o vilă, care există și astăzi – multă vreme, fiind folosită de către oficialități, pentru lucru și parafarea tratatelor. Horatius avea conștiința propriei valori: „Versurile mele sunt mai durabile decât piramidele și decât arama” – scria într-una dintre Satire. Horatius se simțea bine în singurătate: bănuiesc un soi de superioritate față de ceilalți, dar și-a asumat atitudinea care nu aparținea unui parvenit și era pe deplin justificată.
În literatura noastră, cronicarii au provenit din rândul marii boierimi, fiind onorați cu funcții, precum Ion Neculce – mare hatman în vremea domniei lui Dimitrie Cantemir. De la nivelul operei lor, marii cronicari îmi par cu „dragoste de țară”, așa cum se și exprimau, deseori. Dimitrie Cantemir impunea prin sine însuși respect – în istoria noastră, el este singurul care a realizat un tratat pe picior de egalitate cu țarul Petru cel Mare al Rusiei.
Generația pașoptistă, care și-a propus drept scop major: România mare, ideal urmărit în mod constant și realizat în 1918, a fost implicată plenar în viața politică a țării, în frunte cu Vasile Alecsandri. Până și Dimitrie Bolintineanu, din pleiada strălucită a generației, a deținut funcția de ministru al Cultelor.
Ion Heliade – Rădulescu, participant la Revoluția de la 1848 și fondatorul primului ziar, „Curierul Românesc” (1829), poet descris de Eminescu în Epigonii drept munte de spiritualitate, a fost obligat să ia calea exilului, la Paris, apoi în insula Chios și la Constantinopol – nu s-a ferit de îndatoririle patriotice: a pus țara mai presus de el însuși. Sunt curios ce acte de caritate a avut, datorită averii – la un moment dat, era cel mai bogat din țară.
Junimea, compusă din tineri reveniți de la studii din străinătate, a fost prezentă în viața culturală, socială și politică, îngrijindu-se de progresul spiritual al unor revelații juvenile, precum Mihai Eminescu sau Samson Bodnărescu.
Mihai Eminescu muncea asupra propriilor manuscrise, în izolare totală, aproape ca un pustnic, dar ca jurnalist, în special la săptămânalul „Timpul”, acolo unde i-a avut colegi de redacție pe I. L. Caragiale și Ioan Slavici, a pledat pentru drepturile românilor, mai cu seamă pentru ale celor din Transilvania și Basarabia. Pe subiecte particulare, Eminescu poate a părut inabordabil, însă în privința problemelor naționale, devenise o voce știută în lume (de aceea, nu consimt la opiniile celor care, în prezent, susțin că Eminescu ar fi fost marginalizat din cauza convingerilor lui politice – era imposibil: poetul intrase deja în conștiința poporului).
Alexandru Macedonski, a cărui operă poetică îmbină elementele a trei curente literare: clasicism (prin rondeluri), romantism (Nopțile și lirica de debut) și simbolism (a întemeiat și teoretizat mișcarea aceasta la noi), a încercat să se stabilească în Franța.
În perioada interbelică, tinerii Mircea Eliade și Emil Cioran au primit burse de studiu în străinătate. Ei nu au mai revenit în țară, din cauza climatului politic. A fost un exil pentru care au optat, dar nu în aceeași măsură voită ca Alexandru Macedonski, deoarece ei, probabil, s-ar fi întors în țară, dacă democrația s-ar fi păstrat. Eugen Ionescu a plecat în Franța – acolo a ales să trăiască, datorită originii mamei. Mulțumită dezvoltării mass-mediei, avem posibilitatea de a-i cunoaște pe acești corifei ai generației monarhice și în latura lor umană: distinși, generoși, împăcați pe deplin cu soarta.
Pentru a fi un bun scriitor, trebuie să fii om în sensul cel mai profund, iar cei care și în împrejurări care nu o cer, vorbesc despre opera lor în gura mare, omorându-și, astfel, cuvintele scrise, asudă în lanțurile frustrărilor.
