La Sarandë, acostează (deseori – zilnic) vapoare cu turiști italieni.

Pe când mă pregăteam să înot (pe la ora 18,00), coborând scările spre mare, am auzit melodii ale anilor optzeci, generate de un casetofon imens, clasic…

Nonșalanța femeii melomane (care-și ținea casetofonul acoperit cu un prosop, pentru a-l feri de nisip), cu activitate în circul ambulant de pe faleză (făcea scamatorii cu bețe și mingi) – molipsea turiștii de alături, care, stând pe cearceafuri, se unduiau ușor în ritmul formației Scorpions: Vântul schimbării.

Cineva de pe vapor a propus femeii (italiana se înțelege fără să o cunoști temeinic) să alterneze muzica de pe punte – Ricchi e Poveri și Toto Cutugno, cu aceea preferată de ea.

Femeia (slăbuță și foarte bronzată), susținută de bărbatul ei, avea o asemenea exuberanță (în trăirea momentelor respective, de îmbinare a expunerii la soare, cu ascultatul muzicii), încât ajunsesem să mă gândesc că viața așa trebuie abordată, cu zâmbetul pe buze, indiferent de vicisitudini, fiindcă, într-una dintre zile, mai apropiată sau mai depărtată, în funcție de câtă ață mai avem pe mosor, vom privi pământul din cosmos, în drumul nostru spre lumea de apoi și nu vom mai putea adăuga nimic la cele pe care am fi dorit să le facem și am ezitat, dominați de contexte.

Între acordurile italiene și cele generate de casetofonul de pe mal, pluteam ca o notă muzicală pe valuri.

(Va urma)