Într-o cafenea de alături… Aroma îmbătătoare a unei cafele turcești (…) Între acești muri afumați, plini de mirosul tutunului, de trăncănirea jucătorilor de domino și de cadențata bătaie a unui orologiu de lemn, ardeau lămpi somnoroase răspândind dungi de galbenă lumină prin aerul apăsat.

(…)

Pe ici pe colo pe la mese se zăreau grupe de jucători de cărți, oameni cu părul în dezordine, ținând cărțile într-o mână ce tremura, plesnind din degete cu cealaltă înainte de-a bate, mișcându-și buzele fără a zice o vorbă și trăgând din când în când cu sorbituri zgomotoase câte-o gură din cafeaua și berea ce le sta dinainte — semn de triumf! Dincolo unul scria cu cridă pe postavul verde al biliardului; unul cu pălăria naltă pe ceafă și cu mâinile unite pe spate, c-o țigară lungă în gură a cărei independență era mărginită numai de buzele individului, se uita — dracu știe, cu interes ori așa numai la un portret a lui Dibici-Zabalkanski atârnat în afumatul perete. Orologiul, fidel interpret al bătrânului timp, sună de 12 ori din limba sa de metal, spre a da lumii, ce nu-l asculta, samă că se scursese a 12-a oră a nopții. 

Sursa: https://ro.wikisource.org/wiki/S%C4%83rmanul_Dionis

Era noapte și ploaia cădea măruntă pe stradele nepavate, strâmte și noroioase ce trec prin noianul de case mici și rău zidite din care consistă partea cea mare a capitalei României, și prin bălțile de noroi ce împroșcau pe cutezătorul ce se încredea perfidelor unde treceau niște ciubote mari cărora nu le-ar fi păsat nici de potop, cu atât mai vârtos că aveau turetci care îngropau în ele pantalonii individului conținut îndată ce timpul devenea problematic. Umbra eroului nostru dispărea prin șiroaiele ploii, care dederă capului său aspectul unui berbec plouat, și te mirai ce mai rezistă torentelor de ploaie — hainele lui ude -sau metafizica. De prin crâșme și prăvălii pătrundea prin ferestrele cu multe geamuri, mari și nespălate, o lumină murdară, mai slăbită încă prin stropii de ploaie ce inundase sticlele. Pe ici pe colo trecea câte un romanțios fluierând; câte un mitocan cu capul lulea de vin își făcea de vorbă cu păreții și cu vântul; câte-o femeie cu fața înfundată în capșon își desfășura trecătoarele umbre prin spațiul neguros, asemenea zeilor întunecați din epopeile nordice… Dintr-o crâșmă deschisă s-auzea o vioară schingiuită. 

Sursa: https://ro.wikisource.org/wiki/S%C4%83rmanul_Dionis

Zeița Fortuna (către femeia Fortuna, care are o bărcuță jucărie în mâini):

-Ți-ai vândut sufletul, pentru o bărcuță?

Femeia (nedumerită):

-Nu înțeleg…

-Ai empatizat cu spiritul piratului șarlatan, care s-a dat drept Caron.

-Într-un fel. Mi-a părut rău pentru eterna lui rătăcire pe ape, fără niciun Dumnezeu.

-Lui, nu! Este fericit că a mințit lumea, ale cărei suflete au ajuns aici. Le-a atras spre sine, de la drumul lor curent, spre infern sau paradis, printr-o butadă: „Eu sunt farul vostru călăuzitor! le-a declarat și ei au crezut, urcând în luntrea lui falsă.

-Dar cum a confecționat-o piratul, când trupul îi e mort? Fosta energie a pământeanului care a fost a acționat și pe tărâmul lui Hades?

-Mâna lui Hades este la o palmă distanță (Râde). Ceea ce vezi aici este un sandvici: se îngână ultima suflare a muribunzilor, care i-a dat duhului avânt să ajungă aici, peste cosmosul cu stele și fulgere, cu aceea a amintirii duhului despre omul pe care l-a animat și locuit.

-L-am zărit pe Caron punând piciorul pe malul împărăției lui Hades: piciorul i-a dispărut, când l-a sprijinit în mâl și i-a reapărut, când s-a retras în luntrea goală, de pe care, s-a văzut, descărcase duhurile, ca pe o marfă.

-Caron are treabă! I se admite să fie stăpân pe apele Styxului. E recunoscut deopotrivă de către noi, zeii care i-am dat menire, dar și de neamul omenesc: scrie Homer și Vergilius despre el… Vergilius a trecut pe aici, fiind în viață: s-a luat după muze, care, la ceas de seară, au crezut că i-au spus dulce în ureche tot ce ar fi fost de scris în ziua aceea, dar poetul încă mai avea să treacă pe foaie, în Eneida lui dragă, pasaje întregi din ceea ce muzele, în cor, i-au dictat frenetic și în ritm sacadat. Ele nu au estimat cum se cuvine durata cugetării poetului. În ziua aceea, zburaseră spre Infern, spre a-l contempla pe unul dintre poeții căruia i-au tot cântat și ajunsese, printr-un gest final, care i-a pecetluit nemurirea pe un cerc al îngâmfaților și el nu era, de-a lungul vremii, deloc așa. Apele Styxului s-au tulburat, când au reflectat trupul plin de vigoare, al lui Vergilius gânditor, dar a fost prea puțin, pentru a-l împiedica să vadă lumea de apoi, cu ochii lui de pământean.

– O, ce întâmplare!

-La tine, la fel. Nu este o întâmplare? Iată-te vie și întreagă, socotind purtările cetățenilor de aici…

-Și Vergilius s-a întors și a spus oamenilor despre taina eternă a acestei lumi.

-Of! Va fi fost și el vreun hoț?

-A fost poet, model pentru alții… Orice ar fi făcut greșit, mi se pare că i s-a iertat, fiindcă avea și o fire de înțelegere a omului simplu.

-Dar cum piratul acesta a mințit, a tâlhărit și hălăduiește, fără a fi prins?

-A smuls o haină din recuzita lui Caron: mereu navigând, Caron nu avea pe nimeni acasă.

(Va urma)

Recenzia de întâmpinare este o evaluare critică a unei cărți care apare înainte de publicarea oficială a acesteia sau în perioada imediat următoare lansării. Acest tip de recenzie este crucial pentru autor și pentru editură, deoarece poate influența percepția cititorilor și vânzările cărții.

O recenzie de întâmpinare ar putea cuprinde următoarele aspecte:

1. Rezumat: O prezentare succintă a subiectului și a temelor principale ale cărții fără a dezvălui prea multe detalii. Este o introducere utilă pentru cititorii care doresc să afle despre conținutul cărții înainte de a o achiziționa.
2. Analiză a conținutului: Evaluarea calității și a originalității poveștii sau a informațiilor prezentate în carte. Recenzorul poate discuta despre aspectele care îl impresionează sau îl dezamăgesc în conținutul cărții, într-un mod cât mai obiectiv posibil.
3. Stilul de scriere: O discuție despre modul în care autorul își prezintă povestea sau informațiile, cu menționarea punctelor forte și a eventualelor slăbiciuni în stilul sau abordarea sa literară.
4. Comparări și context: Uneori, recenziile de întâmpinare pot include comparații cu alte cărți similare sau pot oferi un context istoric sau literar pentru a evidenția noutatea sau valoarea adusă de această carte în cadrul genului sau subiectului abordat.
5. Evaluare generală: O concluzie care rezumă impresiile generale ale recenzorului, oferind o evaluare a cărții și a recomandării pentru potențialii cititori.

Recenziile de întâmpinare sunt adesea publicate în presă, pe site-uri web specializate în cărți sau în reviste literare pentru a genera interes în rândul cititorilor și pentru a promova cărțile înainte de lansare. Aceste recenzii pot influența considerabil atitudinea cititorilor față de o carte și pot influența vânzările și succesul acesteia pe piață.

Hades are un cuprins de suflete 
sub palmă, 
sub titlul Pieriți în războiul troian.
Ideea zilelor, care au rămas netrăite,
agită mult sufletele de sub capac, 
care își caută corpul primar. 
Pe câmpuri, 
mari câini și hultani destramă,
din cauza foamei lacome, 
leșurile.   

Zeii sunt derutați... În grabă, 
ei scot aceste suflete de foști soldați,
de sub palma lui Hades, când nu-i atent să vămuiască multe, 
și le cară în spate, în tumultul infernal de pe câmpul de bătălie.
Se mai întâmplă ca firea de zeu să aibă decădere
și, pentru a se ridica, să caute sprijin în mediul apropiat.
Pumnii aceștia, ieșiți de sub capac, în soarele părelnic, 
se entuziasmează și cred că pentru ei e pregătită 
rumoarea din Olimp. 

Fiindcă au lăsat ca unii oșteni să fie uciși
înainte de vreme,  
zeii le duc sufletele în spate - peste tot pe unde ei se înalță în zbor, 
cu trebi de aranjat planeta. 
Astfel, și în Olimp, au ajuns defecte umane, ca neatenția 
de a fi lovit cu sabia în spate
(și nu avântul din clipa ultimă,  
care nu s-a dus în moarte 
și a stăruit drept model cobeligeranților) 
și războiul scârțâia. Acțiunile deveniseră ațe 
în mâinile dibace ale lui Zeus, care el însuși părea 
o babă lucrătoare la macate, iarna. În arcuri, 
astfel de sfori stau încordate, ale supremului păpușar. 
Săgeata este în declin din starea așteptării. 

*Recenzie apărută în revista „Mozaicul”, Nr. 11 – 12 /2023, p. 12

Cele 77 de poeme (Editura Grinta, Cluj – Napoca, 2023) sunt scrise de la „răsăritul până la apusul soarelui” – ne mărturisește autorul, Ion Deaconescu, în Argument.

Cuvintele sunt aspecte ale logosului care a înființat universul: de aceea, ele au abilitatea subtilă de a ne dojeni „pentru răul făcut”, dar și de a ne mângâia pe frunte, pentru îmblânzirea ecoului aceluiași rău. Care sunt cauzele pentru care propriile cuvinte ne pot evita: 1) „am inventat timpul și vârsta”, 2) nu mai socotim mister al creației apariția bobocilor de trandafiri, 3) „nu mai știm să atingem cu talpa goală / răcoarea bobului de rouă”.

Teama de a mai păcătui este atât de intensă, încât „inima mea să mai bată nu mai vrea” (Biserica din suflet), întrucât „sfinții s-au ferecat” în biserica interioară, iar a trăi pe mai departe, la fel ca până în prezent, cu bune și rele, fapte ale imboldului, înseamnă a depopula propria ființă de rezidenții aceștia evlavioși. Când s-a împăcat cu divinitatea, preocuparea primordială a poetului a devenit aceea de „a găsi, în sfârșit, / Drumul ce va duce / De la inima mea, / La a ta” (Rătăcitorul).

Unul dintre laitmotivele cărții este „ecoul”: la început, valența acestuia este de a face să răsune dublu orice eroare comisă și este meritul poetului că îl limitează, apoi, pentru a-și crea culoar și a se desăvârși în lupta cu lumea mercantilă, versurile (ca „niște baionete / Ori săbii de Toledo, / Așteptând doar un semn, să învingă această viață, / Plagiată și vândută / Pe câteva bancnote” – Lună indiferentă) cheamă ecoul în ajutor.

Volumul (dedicat părinților Marin și Aurica Deaconescu) poate fi considerat autobiografic – vârste explorate retroactiv, din perspectiva aceluia care socotește a fi irosit, într-un fel sau altul, dar fără voie, ce a câștigat, cu fiecare an în parte. În primul an, poetului i s-a dăruit „limba iubirii”. În veleatul secund, i s-a insuflat credința strămoșească (Biserica din suflet). La vârsta de trei ani, legătura cu mama a devenit pregnantă. Ce i se pare poetului a fi pierdut din anul al patrulea al vieții: capacitatea propriilor cuvinte de a concorda, în orice moment, cu inima („ce păcat că uneori cuvintele / Nu spun adevărul / Și ce simte inima”). De asemenea, a dispărut iluzia (care-l fermeca pe la cinci – șase ani) că înflorirea trandafirilor și a grâului pe câmp este o minune, fiindcă vegetalul este văzut acum în degenerare: „Bobul de grâu a încolțit / În palma mea, o mână de pământ, / Lacrimile îl vor uda” (Drum fără întoarcere); „Tristețea ultimului trandafir, / Sub stropii de ploaie ai toamnei, / Îmi rănește inima” (Inimă de prisos). Odată cu al șaptelea an al vieții (cifră simbolică: din șapte în șapte ani, celulele corpului uman se transformă în întregime), începe formarea sentimentului de iubire, ca un făt în pântecul mamei: „Te știu, te simt, / Ghemuită în mine/ (…) // Pe patul de iarbă, proaspăt cosită, / Roua își face de cap, / Iar tu, ghemuită în mine, / Îmi zidești inima” (Îmi zidești inima). Iubirea aduce cu sine și posibilitatea de a scrie despre ceea ce poetul (aflat încă la vârsta copilăriei) simte (ca urmare a mersului la școală și a descifrării alfabetului): „Sau ești o pasăre care zboară / Deasupra inimii mele, / Asemeni unei țări ce te așteaptă, / Să vii pentru totdeauna. / Poezie încă nescrisă” (Poezie încă nescrisă). Tot devreme, se manifestă și conștiința încadrării în timp, dar, față de vlăstarul în creștere, orele (care degradează totul în trecere) nu au încă putere: „Am în inimă mai multe orologii” (Orologii trăgându-și sufletul).

Luna martie (în care poetul s-a născut) este demnă de reținut, datorită unui eveniment important: apariția pe lume a surorii Mioara. Bucuria trăită la acel moment a fost atât de mare, încât, astăzi, poetului îi este dor de tot ceea ce ziua respectivă a însăilat: ghiocei, fulgi, precum și un „vârtej de rândunici” (Martie). Prima întrebare asupra impasibilității statuii și a unor oameni ca statui față de suferința altora îi zguduie sufletul în următoarea perioadă, precum și propria durere față de abstracta (în aparență) îndurare a intemperiilor, de către elementele care alcătuiesc natura înconjurătoare: „Spune-mi oare, / De ce sufletul mă doare, / Când iarba de sub picioare, / Cade-n genunchi și moare, / Pârjolită de soare” (Val gonit de mare); acest poem exprimă sentimentul înstrăinării de copilărie. Admirația pentru natura terestră, a cărei rezistență față de pârjolul solar etc. este ca un model pentru om, este motivul care-l face pe autor să exclame, ca în fața unei revelații: „Bună dimineața, floare frumoasă!” (Ca altădată…) și să redenumească înfățișările concrete ale misterelor, cum sunt florile („Ai obrajii îmbujorați, / Gata să se prefacă în aripi, / Zburând dincolo de timp, / Acolo unde nu se mai termină niciodată iubirea”. Cinematografia americană, inventatoare a cyborgului, s-ar putea inspira, din aceste stihuri, pentru a compune un „transformer” și la nivelul plantelor, chiar un robot de forma unei flori, explorator pe Marte.

Prima dragoste, sentiment care inaugurează perioada tinereții, nu se uită: cadrul (care i-a asigurat desfășurarea emoționantă) este interiorizat definitiv („Va veni vremea când ne vom întâlni, / Pentru prima și ultima oară / Lângă troița îmbătrânită din piept” – Candele și trandafiri).

Poezie. Pentru Ines este o ars poetica, datorită prezenței mijloacelor artistice specifice lui Ion Deaconescu, precum și exprimării viziunii sale asupra lumii; este o ars poetica modernă, datorită existenței unei metafore centrale (respectiv, poezia), de a cărei înțelegere depinde descifrarea întregului text. Atuul manierei este surpriza. Imaginile artistice sunt neobișnuite, consecutive unui discurs firesc, conceput în seama unei realități familiare oricărui tip de cititor: „E poezie în ochii tăi mirați, / De parcă întrebi de ce inima / A luat-o razna, / Când privighetoarea cântă / În palma zorilor, la ceas de rouă, / Semn că soarele e stăpân / Peste lume. // Poezie e când Dumnezeu / Trimite ploaia peste pământul crăpat / De sete”.

77 de poeme este și un volum de previziune. Astfel, la anul, când va împlini 77 de ani, Ion Deaconescu se vede sub avalanșa cuvintelor, care ajung independente. Față de o asemenea ipostază, de a suporta o eventuală dictatură, chiar dacă numai de ordin lingvistic, poetul se decide a reveni la sine însuși, fără zestrea lexicală presupusă de un sentiment pe care l-a consfințit o viață în lirică, anume iubirea. Și în această situație (de abandonare a unor câmpuri semantice), tot nu i-ar fi mai lesne să scrie, întrucât vocabulele au aflat că demiurgul lor, care le-a potrivit într-un edificiu fundamental, propria-i operă, a inventat vârsta, fapt pentru care l-au tot certat.