Al. Philippide și Nichita Stănescu 

Philippide a văzut momentul istoric
(Înlănțuirea lui Prometeu),
aruncând un ochi
prin tunelul oranj, 
pe unde Stănescu Nichita intrase, 
pentru a schimba lucrurile, 
însă numai le-a inversat: 
câmpul a căzut ca șaua pe calul întins jos 
ca pământ etc. („Cu spăimântătoare viteză-am trecut
prin tunelul oranj
cu spăimântătoare viteză,
când m-am trezit eram chiar pe câmp
căzut de cal”).


PRIMELE MOMENTE ALE LUI ADAM ȘI EVA PE PĂMÂNT

După visul paradisiac, 
despre a cărui durată nu se poate preciza nimic, 
fiindcă nu exista noțiunea de „ceas”, 
Adam și Eva s-au trezit 
în culcușul din peșteră, al unui urs. 
Dacă ar fi luat aminte la mormăitul ursuz, 
cei doi și-ar fi dat seama 
că este prevestitor 
pentru starea pe care nu o știau -
moartea care-i ocolise în rai. 
Deodată, se confruntau 
cu vibrarea negativă 
a tot ceea ce pacea din Eden le ascunsese. 

Gheara de urs le-a trecut amenințătoare 
prin fața ochilor... 
Chipurile, deodată, le-au pălit, 
în trup, răsărise o senzație nouă, 
a fricii de inamic. 

Adam i-a pus gând rău ursului, 
care nu mai zărise niciodată siluete umane 
și nările-i mari, cât o ușă din rai, 
nu adulmecaseră lut însuflețit. Prin urmare, 
nu-i băgase în seamă.

Inspirat de aducerea-aminte 
a lui Cupidon stând sub mărul din paradis
și lovind cu săgeata 
inima oricui îi trecea prin apropiere, 
Adam a pregătit un arc dintr-o nuia de corn 
și din pielea aspră a unui bivol. 

Cupidon fusese uitat pe afară,
scos din istorie, 
ca din oală, de către Dumnezeu;
ceilalți, 
în frunte cu Zeus, 
stăpânitorul, cândva, al fulgerului, 
stăteau împietriți în Iliada. 

Câteodată, Cupidon, 
copilul fără minte, 
îl mai țintea și pe Dumnezeu 
cu amor, pentru cosmos
și chiar pentru om. 
Astfel, Dumnezeu își îmbogățea inima 
cu nestinsă iubire și, 
dintr-o rămășiță de simpatie, 
îl salva pe zeul minor de la năruire.  




METAFIZICA ILIADEI. CÂNTUL I: AHILE, STĂPÂNUL SPERANȚEI

Zeii, a căror veghe 
se lasă ca o pradă somnului vânător,
înainte de a-și întinde, 
pe mari paturi de rouă,
constituția de abur și piatră,
au împins soarele în eclipsă.
Ruguri nestinse torc vini concrete...
În aer, păsări pâlpâitoare mor,
ca vorbele pe buzele muribunzilor.
Supremă audiție a felului de arderi 
se întâmplă în timpane, 
dar aheii își spun 
că este vuietul luptei oprit să se adape 
cu pace.
O gură flămândă parcă ar dormi peste ei,
amenințând să rupă liniștea abia așternută în piept.
De ce aheii, totuși, acceptă 
părerea aceasta de gură să dormiteze în armură?
Așteaptă vorbe plăcute,  
despre sentimentul de vatră?

Ahile e stăpânul speranței, 
al taberei care lui Zeus nu-i place. 
Oricât de mult mobilul iubirii distruse 
l-a înspăimântat, 
fiul lui Thetis ascultă, în noapte, zborul 
visului insuflat de Zeus.  

Hades are un cuprins de suflete 
sub palmă: Aici, zac bărbații pieriți în războiul troian!
Ideea zilelor, care au rămas netrăite,
agită spiritele, 
care își caută corpul primar. 
Pe câmpuri, 
flămânzii câini și hultani destramă
leșurile.    

Fiindcă au lăsat ca unii oșteni să fie uciși 
înainte de vreme,  
zeii le cară sufletele în spate - peste tot pe unde ei se înalță în zbor, 
cu trebi de aranjat planeta. 
Astfel, și în Olimp, au ajuns defecte umane, ca neatenția 
de a fi lovit în spate cu spada
și nu avântul din clipa ultimă,  
care nu s-a dus în moarte.

Războiul scârțâia. Luptele deveniseră ațe 
în mâinile lui Zeus, care el însuși părea 
o babă lucrătoare la macate.




Al. Philippide și Nichita Stănescu 

Philippide a văzut momentul istoric
(Înlănțuirea lui Prometeu),
aruncând un ochi
prin tunelul oranj, 
pe unde Stănescu Nichita intrase, 
pentru a schimba lucrurile, 
însă numai le-a inversat: 
câmpul a căzut ca șaua pe calul întins jos 
ca pământ etc. („Cu spăimântătoare viteză-am trecut
prin tunelul oranj
cu spăimântătoare viteză,
când m-am trezit eram chiar pe câmp
căzut de cal”).