SOBELE NATURII

Voi sta în iarbă, 
înconjurat
de câteva albine, 
care se dau în spectacol. 

Mi-e sete mai mare, fiindcă s-a încălzit. 
Au dat mucenicii în pământ cu toiege. 
De sub talpa iernii, un arici a scăpat, 
făcând zgomot surd, lângă alee.  

Duduie sobele naturii, pe tot cuprinsul, 
după ce, o iarnă, au ars în subteran, 
ridicând fum gros, pe hornul unor vulcani. 

Deși lanțul se mai aude ca o povară, 
dulăul din curtea alăturată dă vesel din coadă,
spre el zboară un os, zvârlit de stăpânul mofturos, 
gata să iasă la sapă. 
O, ce poveste spune în cerdac o bătrână, 
despre o... nuntă care a fost. 



PRIMELE MOMENTE ALE LUI ADAM ȘI EVA PE PĂMÂNT
După visul paradisiac, 
despre a cărui durată nu se poate preciza nimic, 
fiindcă nu exista noțiunea de „ceas”, 
Adam și Eva s-au trezit 
în culcușul din peșteră, al unui urs. 
Dacă ar fi luat aminte la mormăitul ursuz, 
cei doi și-ar fi dat seama 
că este prevestitor 
pentru starea pe care nu o știau -
moartea care-i ocolise în rai. 
Deodată, se confruntau 
cu vibrarea negativă 
a tot ceea ce pacea din Eden le ascundea. 

Gheara de urs le-a trecut amenințătoare 
prin fața ochilor... 
Chipurile, instant, le-au pălit, 
în trup, răsărise o senzație nouă, 
a fricii de inamic. 

Adam i-a pus gând rău ursului, 
care nu mai zărise niciodată siluete umane 
și nările-i mari, cât o ușă din rai, 
nu adulmecaseră lut însuflețit. Prin urmare, 
nu-i băgase în seamă.

Inspirat de aducerea-aminte 
a lui Cupidon stând sub măr, în paradis
și ghicind cu săgeata 
inima oricui îi trecea prin apropiere, 
Adam a pregătit un arc dintr-o nuia de corn 
și din pielea aspră a unui bivol, 
ucis de urs, pentru hrană - 
relicvele vânătorii deja se regăseau acolo, 
prin voia sorții. 

Dintre zei, 
Cupidon fusese uitat pe afară,
scos din istorie, 
ca din oală, de către Dumnezeu;
ceilalți, 
în frunte cu Zeus, 
stăpânitorul, cândva, al fulgerului, 
stăteau împietriți în Iliada lui Homer,
cartea de căpătâi a celor care impuseseră 
noua ordine religioasă. 

Câteodată, Cupidon, 
copilul fără minte, 
îl mai țintea și pe Dumnezeu 
cu amor, pentru cosmos
și chiar pentru om, 
creația Lui centrală. 
Astfel, Dumnezeu își îmbogățea inima 
cu nestinsă iubire și, 
dintr-o rămășiță de simpatie, 
îl salva pe zeul minor de la năruire.  


PRIMELE MOMENTE (VARIANTĂ)
După visul paradisiac,
timpul nu avea măsură,
Adam și Eva s-au trezit
în culcușul din peștera unui urs.

Mor! mor! mor! ursul mormăia
din gura peșterii mute.
Dacă ar fi ascultat murmurul ursuz,
ar fi înțeles prevestirea
morții, necunoscute-n rai.

Nici pericolul nu-l simțeau,
acoperiți cu frunze de platan,
deodată confruntând
emoția negativă
a tot ce pacea Edenului ascundea.

O labă de urs amenințătoare
le-a trecut prin față,
chipurile li s-au pălit,
în trup le răsărea frica de inamic.

Adam, gând rău ursului i-a pus,
ursul, necunoscând siluete umane,
nările-i mari ca ușa raiului
nu adulmecaseră lut viu.
Nu-i băgase în seamă.

Amintirea lui Cupidon sub măr, în paradis,
cu săgeata lui spre inimi,
l-a inspirat pe Adam
să pregătească un arc din nuia de corn,
din pielea unui bivol ucis de urs,
relicvele vânătorii.

Cupidon, zeu uitat,
scos din istorie de Dumnezeu;
zeii, împietriți în Iliada lui Homer,
cu Zeus, stăpânul fulgerului,
uitat și el.

Cupidon, copil fără minte,
îl țintea uneori pe Dumnezeu
cu iubire pentru cosmos și om,
creația Lui.
Astfel, Dumnezeu își umplea inima
cu iubire nesfârșită,
și, din simpatie,
îl salva pe zeul minor de la dispariție.



CĂNILE DESPĂRȚITOARE
Obiectele sunt bariere, împiedicând redescoperirea
Pe sine și pe ceilalți, în umbra lor ne pierdem.
Câte căni trebuie să dea la o parte gospodina bogată,
Pentru a-și vedea vecina demnă de dialog?

Eu, fără cană - am renunțat la ea, fiindcă am socotit că nu-mi mai este de niciun folos.
Între mine și locuitorii orașului, un șir nesfârșit de căni,
Un an îmi ia să ajung la nasul celor avuți,
O săptămână, până la cel de rând. 
Aparatele grele, auxiliare traiului...
Cum să le înlătur, pentru a privi în ochii jalnicului proprietar?

Cel din fața noastră, pumni de cuie, ieșind din prăvălie,
Unde le duci, frate? 
Ce păzești și de cine?
Ce își păzește și față de cine? 

Orizont cultural scăzut, dacă ar fi altfel,
Ne-am propulsa în relații noi,
Fără frică de furt, fără granițe impuse. 

Propun dezlegarea de lucruri, utopie recunoscută,
Dar acestei utopii, cu trup și suflet, mă închin.


În iubire,
fiecare discurs de după întâlnirea de taină
trebuie să desemneze clar obiectul trăirii,
așa cum formulele spun: „Este vorba despre”...

Urmele tălpilor goale pe nisip,
lângă marea de fum, 
clarifică obiectul și tendința spre un romantism modern.
Urma tălpilor goale pe nisip, 
în apropierea zbuciumului mării de fum, 
limpezește obiectul și tendința spre modernul romantism. 

Poetul, care va fi trecut pe acolo,
se va încurca, între atâtea semne de pași, amuțind, 
dar un sociolog, venit pentru corecta măsurare a iubirii, 
va observa echilibrul dintre ele
și, poate, va vorbi despre clasicismul relațiilor,
dacă marea, într-un nepotolit consemn, 
își va întârzia valul spre țărmul de acum al constatării în iubire. 
Cei îndrăgostiți s-au evaporat ca aburii în familie, 
ceilalți, bronzați și cu inima strânsă, 
au alunecat în vârste și în singurătate, 
de parcă zeii ar fi ridicat oblic țărmul în zare. 

Cum totul se pregătea de iarnă,  
zeii aveau să coboare, pe schiuri, din Olimp, 
lângă inimi. 

În iubire,
fiecare discurs de după întâlnirea de taină
trebuie să desemneze clar obiectul trăirii,
așa cum formulele spun: Este vorba despre...
Urmele tălpilor goale pe nisip,
lângă marea zbuciumată de fum,
clarifică obiectul și tendința spre un romantism modern.