Stau pe stinghii
și privesc soarele insulei
cum se ridică peste cafeneaua 
care își deschide ușa, 
cu ajutorul viespilor –
așa se pare, după cum ele mișună,
în căutarea hranei și a spațiului,
despre a cărui paternitate zumzăie,
spre adormirea atenției turistului uluit,
care așteaptă, ca o barcă,
să alunece pe întinsul Thassos.

Pe mine, după cugetările nocturne,
când am compus viețile filosofilor
cu o pană de pescăruș muiată în inimă –
cu sângele meu am scris,
la stadiul metaforic;
n-am făcut harakiri,
nici nu m-am mutilat pentru cauza culturii –
pe mine mă prinde somnul acum
și mă las pe spate, în apa mării,
aproape de țărm.

Cine mă privește din larg
ar crede că stau cu pletele
în poala femeii din spatele meu,
venite la plajă,
cu umbrela înfiptă în nisip,
ca un steag al enunțului:
„Aici, stăpânesc eu!”