Toate articolele scrise de jonescus

Astăzi… Partea I

Ieri, după multă vreme, am trecut pragul unui oficiu poștal, pentru a expedia un pachet.

Am parcat mașina ceva mai departe și am mers pe jos. La semafor, am observat, în dreapta, un bătrân care se dădea tânăr: era scurt și îndesat, purta șapcă muncitorească, ras în cap, îmbrăcat în haină de piele neagră – deținea un set de facturi și de alte hârtii în mână. S-a uitat la mine (care aveam, la rându-mi, un plic mare în brațe etc.). După ce a apărut culoarea verde (a semaforului), dându-și seama că am același drum cu el, a tulit-o de lângă mine. Am grăbit și eu pasul, dar am fi fost amândoi ridicoli dacă am fi făcut întrecere sportivă (de atletism) pe stradă, așa că l-am lăsat numai pe el să asude în probă.

Cu toate acestea, numai cu vreo patru pași a ajuns înaintea mea și a deschis ușa cu sete.

Înăuntrul poștei noastre naționale, erau patru ghișee, la care lucrau patru doamne, plus încă una, dirigintele de poștă, care, întoarsă cu spatele, buchisea de zor la ceva de-ale ei.

Bătrânul ridicol mai să bage capul cu tot cu șapcă într-un ghișeu, dar doamna de acolo, care cu siguranță avea probleme de comunicare – am crezut-o mută – i-a indicat prin semne ghișeul al doilea, spre care eram eu orientat și am și întrebat, destul de tare (față de șoptirea femeii), dacă într-adevăr pot trimite un colet; incinta părea a fi nu a unui oficiu poștal, ci, mai degrabă, o navă extraterestră eșuată, cu piloți care nu știu să vorbească nicio limbă pământeană.

(Va urma)

Cronică de carte (în lucru)

Nichita Stănescu afirma că nu trebuie să ne fie teamă de moarte, întrucât moartea este starea dinainte de naștere.

În cartea Regina dispărută (Editura CristianPlusArt, Malu Mare, 2023), Anca Moldoveanu își exprimă viziunea asupra legăturii dintre viață și moarte. Ideea ar fi că detașarea spiritului de corp, petrecută în mai multe etape, este o stare familiară, asemănătoare dedublărilor la care protagonista cărții a apelat, de mai multe ori, de-a lungul vieții: „Înțelese că era timpul. Acesta era sfârșitul. Experimentase de atâtea ori dedublarea, detașarea de corpul fizic, încât acum nu mai avea nicio teamă”. Alt motiv al temerității în fața morții este conceptul autoarei (care a experimentat cunoașterea de tip spiritualist), potrivit căruia muribundul își rememorează traiul pământean; cu viteza luminii, de acum înainte, spiritul avansează deja într-o lume și un spațiu ale lui, până când ajunge într-un loc „inundat de lumină”, acolo unde rezidă însuși Aton – Ra (varianta egipteană a lui Dumnezeu): „Voise să întrebe unde este și ce se întâmplă cu ea. Dar în acel moment o inundase o pace și o încredere care se clădeau încet în sinea ei. Nu știa de unde, dar știa că acolo este Aton‑Ra, și toată acea liniște și bucurie pe care o simțea în inimă, nu era altceva decât răspunsul la nedumerirea ei”.

Ankhesenamon a fost o regină egipteană din perioada dinastiei a XVIII-a a Egiptului antic. Ea s-a născut în jurul anului 1348 î.Hr. și a trăit în timpul domniei faraonului Akhenaton, tatăl ei. Ankhesenamon este cunoscută în special pentru relația ei familială complexă și pentru evenimentele istorice care au avut loc în timpul vieții sale. Prințesa Ankhesenamon a fost inițial logodită cu unul dintre frații ei, Tutankhaton, care ulterior a devenit cunoscut sub numele de Tutankhamon după ce a devenit faraon. După moartea lui Akhenaton, Tutankhamon a devenit conducătorul Egiptului, iar Ankhesenamon a devenit regină. Cea mai cunoscută imagine a cuplului regal este statuia lor funerară, în care Ankhesenamon stă alături de soțul ei. După moartea lui Tutankhamon (în jurul anului 1323 a. Chr., Ankhesanamon a fost implicată într-o serie de evenimente neclare și enigmatice. Se pare că a încercat mariajul cu alt faraon, Ay, care a devenit succesorul lui Tutankhamon. Într-o asemenea femeie cu o personalitate excepțională, se dedublează protagonista cărții, în care noi intuim pe autoare (datorită preocupărilor în domeniul spiritualității).  

Retrăirea vârstelor, în virtutea regresiei eului în timp, este însoțită de menționarea stărilor chiar fizice avute în acele etape revăzute: „Era ca și când o rază strălucitoare i‑ar fi fost introdusă prin frunte, inundându‑i cu lumină capul, pe care îl simțea atât de greu, și obligând‑o astfel să strângă și mai mult pleoapele. Apoi i se păruse că micul ei trup parcă plutea, fiind ridicat de la pământ și fiind dus cu toată viteza în sus, unde în cele din urmă se oprise într‑un loc inundat în lumină”. Perspectiva asupra planetei este similară aceleia comunicate de către Ghilgameș, iar seninătatea cutreierării domeniilor bănuite (și nu cercetate) de cea mai mare parte dintre noi, amintește de extazul lui Dante în ascensiunea la cer, în paradis, pentru a o revedea pe Beatrice Portinari, tânăra de care era profund îndrăgostit. Dante Alighieri susținea cu fermitate că, într-adevăr, a reușit să experimenteze, în realitate, aceste incursiuni în lumea de apoi. Ori susține ori nu, eu cred în veracitatea cărții Ancăi.    

Romanul Ankhesenamon ‑ Regina dispărută este ermetic, dar, datorită harului narativ al autoarei, devine accesibil oricărui lector interesat de eventuala conexiune a spiritelor noastre cu embleme divine ale unei lumi dispărute.

Priveliște nouă (Din caiete vechi)

Mai văd și astăzi luna de atunci,

din călătorie,

cu aceiași ochi,

dotați cu vedere optimă,

o surprind agitată în cuier,

în care se mai zbat haine de-ale vreunui angel.

Of, cobor în mine și mai clatin,

cu o mână de gânduri,

banca primei întâlniri!

Aveam nevoie de progres în viață

și nimeni din afară

nu avea cum să ni-l dea.

Nu întrevedeam, duși de probleme,

acele idei încercând să ne salte între stele.

Vulcanul,

simțindu-ne reci,

sufla, înspre noi, jar.

Spațiul dintre mâinile noastre,

înghețate în tatonări,

se tot dilata

și nu aveam îndrăzneala de a ni le atinge

ori de a ne mișca.

În sufletul nostru, mai adânc

trebuia căutată simțirea prezentă,

a celor patruzeci și patru de ani.

La hora din sat

Dau o fugă 
să-i salvez pe lăutari de la umflarea peste măsură,
prin toarta instrumentelor muzicale tot văzduhul le vine
în gură.

Pe umeri, mi-a pus mâna o femeie străină,
iar mama, în mulțime, nicăieri
și am țipat mai tare decât tot ce în jurul meu era muzical.
Atunci, hora a încetat
și lăutarii de crispare s-au liberat, în aplauzele
audienței masive.
-Aici sunt! (Mama a confirmat).
Așadar, de groaza înfierii am scăpat.
Ura!
Lăutarii suflă din nou în trompete,
pălăria le cade într-o parte,
din buzunarul hainei, își extrag batistele,
pe care le tamponează de frunțile asudate.
Nu mai au vreme să le așeze la loc,
îi solicită ritmul, tot mai înalt!
și rămân batistele în răsuflări, pe clape.

Plumbul din noiembrie

De ce să caut să scriu poemul cel mai bun,
când vremea, în trecere, are poezia ei,
bătută pe stâlpi?
Pe stradă, sub plumbul lui noiembrie,
am avut curajul să-mi spun
că nu există fericire.
Mica îndoială în a crede aceasta
mă apropia de orice detaliu al străzii,
de a cărui prezență pură ajunsesem a mă bucura
atât de mult, încât socoteam
că fericirea este viața de fiecare moment.
M-am uitat la pomii galbeni de pe drum
și inima a sărit de pe coarda comunului,
spre aceea următoare, a înfiorării de la culoare.
O, vremea! pe care secunda o definește
și ne aduce descoperirea viitorului pe pământ.






La mare

Aruncat în șezlong, privesc întinderea albastră

(pe-al cărei mal trebuie să-l fi întrezărit,

dacă planeta ar fi fost plată).


Este clipa visată de un an; în gând,

mă compar cu omul care am fost în vara trecută

sau în altele, petrecute la mare.


Un vapor de nostalgie întrezăresc plutind în zare.

Un gimnast veritabil

Iau câteva guri de cafea, 
care mă destind și mă fac mai elastic, 
un veritabil gimnast.
Întind brațele în aer și mă agăț de soare.
Indiferent, pe glob, de unde ai fi privit,
în acel moment, 
m-ai fi văzut, atașat discului solar 
și atâta umbră, de la mine, 
s-ar fi extins peste câmp
și peste șaua unui cal năzdrăvan. 
O, Făt-Frumos la tine în curte 
aș fi aterizat, în mâini cu bucăți mari de soare, 
pentru tine în dar, drept bijuterii fundamentale. 

O pledoarie pentru echilibru

Titlul celei mai recente cărți semnate de Gabriela Păsărin: Arheologia emoției și exercițiul critic (Editura Scrisul Românesc, Craiova, 2023) sugerează analiza emoțiilor umane în contextul unei abordări critice. Totodată, titlul se referă la un domeniu interdisciplinar ce combină studiile umaniste cu analiza critică și explorarea emoțiilor umane. Această abordare, asemenea unei săpături în adâncurile istoriei, implică analiza textelor literare și a contextelor sociale și culturale. Împreună, aceste două aspecte – arheologia emoției și exercițiul critic (pe seama operelor literare analizate) – conduc la o abordare holistică a emoțiilor estetice și a modului în care acestea influențează, în cadru contemporan, percepția și acțiunile individuale.  Dincolo de semantica presupusă de titlu, cartea reunește cronici de întâmpinare, pe care Gabriela Păsărin le-a publicat în revista „Scrisul Românesc” și „reprezintă al treilea volum după Ispitele identificării. Ipostaze ale actului critic (2014)” și Empatie și receptare critică (2023).

În primul capitol, Gabriela Păsărin investighează, în mod indirect, prin raportare la cărțile comentate, istoria și semnificația emoțiilor, precum și modul în care acestea influențează gândirea critică și perspectiva asupra lumii. Astfel, după o teoretizare, între altele, a binoamelor „fantasticul realității și realitatea fantasticului” sau „puterea predictibilă și forța intempestivă a cuvintelor”, autoarea își grupează cronicile în Interviuri, Epistolar și Regii de lectură. Cărțile de interviuri (care i-au atras atenția autoarei și pe care le-a comentat) sunt: Fănuș Neagu: interviuri – ediție îngrijită și prefațată de Ilie Rad („o calitate fundamentală a prozei – comunicarea” – Fănuș Neagu), Dialoguri la Agapia de Mihai Zamfir și Gheorghe Simon (dialoguri purtate îndeobște despre spiritul reflexiv al unei poetici interioare) și Convorbiri cu Ion Brad „din primăvară până-n toamnă” de Ilie Rad. De asemenea, este redat și interviul realizat de Gabriela Păsărin la Colocviile Scrisul Românesc, 2014, cu Augustin Buzura, a cărui afirmație: „Cultura este scoasă de pe locul care i se cuvine” are un dublu rol – de maximă și de titlu. Volumele care aparțin stilului epistolar, fie prin reflectarea corespondenței dintre scriitori, precum cărțile profesorului Florea Firan: Scriitori români în corespondență. Documente literare, respectiv Amprente și voci (lucrare de critică și istorie literară, în trei volume), fie prin detectarea tipurilor de relații ale creatorilor cu societatea (Biografeme epistolare) sunt grupate în secțiunea Epistolar. În capitolul al II-lea, sunt recenzate peste patruzeci de cărți, multe dintre acestea având rolul de a sugera câteva direcții predominante în literatura contemporană: 1. Proza scurtă, pe care mizează Răzvan Petrescu, 2. Poezia autoreferențială, căreia i s-a dedicat, între alții, Nicolae Truță, 3. Nuvelistica (prin referire la opera lui D. R. Popescu), 4. Bildungsroman – o incursiune în spiritualitatea românească (de exemplu, romanul Lili, muică, ce făcuși iar? de Ioana Heidel „face trimitere directă la bildungsromanul lui Ion Creangă, definitoriu în ambele cazuri fiind universul natal”). În capitolul al III-lea, Gabriela Păsărin surprinde evoluția punctelor de vedere asupra unor opere semnificative din literatura universală, oprindu-se asupra romanelor Nadja de André Breton (scriitor care „a reușit să impună suprarealismul”), Tunelul de Ernesto Sabato, Confidentul de Hélène Grémillon și Trăiește-ți clipa de Saul Below.  

Arheologia emoției și exercițiul critic este o lucrare „extrem de utilă, atât în latura informativă și demonstrativă, cât și în dimensiunea exegetică, prin interpretările aplicate, sobre și riguroase, în care spiritul sintetic se întâlnește în chip evident cu cel analitic” (Iulian Boldea). Totodată, într-una dintre secțiuni, Regii de lectură” vs receptări la distanță, lucrarea găzduiește opiniile autoarei asupra posibilităților de revigorare a lecturii; până la urmă, acesta este mesajul de bază – că sunt motive suficiente pentru a citi ceea ce se tipărește astăzi.