Ieri, după multă vreme, am trecut pragul unui oficiu poștal, pentru a expedia un pachet.

Am parcat mașina ceva mai departe și am mers pe jos. La semafor, am observat, în dreapta, un bătrân care se dădea tânăr: era scurt și îndesat, purta șapcă muncitorească, ras în cap, îmbrăcat în haină de piele neagră – deținea un set de facturi și de alte hârtii în mână. S-a uitat la mine (care aveam, la rându-mi, un plic mare în brațe etc.). După ce a apărut culoarea verde (a semaforului), dându-și seama că am același drum cu el, a tulit-o de lângă mine. Am grăbit și eu pasul, dar am fi fost amândoi ridicoli dacă am fi făcut întrecere sportivă (de atletism) pe stradă, așa că l-am lăsat numai pe el să asude în probă.

Cu toate acestea, numai cu vreo patru pași a ajuns înaintea mea și a deschis ușa cu sete.

Înăuntrul poștei noastre naționale, erau patru ghișee, la care lucrau patru doamne, plus încă una, dirigintele de poștă, care, întoarsă cu spatele, buchisea de zor la ceva de-ale ei.

Bătrânul ridicol mai să bage capul cu tot cu șapcă într-un ghișeu, dar doamna de acolo, care cu siguranță avea probleme de comunicare – am crezut-o mută – i-a indicat prin semne ghișeul al doilea, spre care eram eu orientat și am și întrebat, destul de tare (față de șoptirea femeii), dacă într-adevăr pot trimite un colet; incinta părea a fi nu a unui oficiu poștal, ci, mai degrabă, o navă extraterestră eșuată, cu piloți care nu știu să vorbească nicio limbă pământeană.

(Va urma)