Ieri, am avut surpriza de a regăsi în paginile antologiei intitulate Comentarii macedonskiene (Antologie de Flora Firan), articolul semnat de George Firănescu, profesor pe care l-am cunoscut, într-un scenariu ca de film.

În clasa a X-a, la a nu știu cui recomandare, l-am căutat. Intenționam să mă calific la faza națională a Olimpiadei de Limba și literatura română și mi s-a spus că este cel mai bun, deși ieșise la pensie.

Profesorul locuia la casă, pe strada Matei Millo, fiind vecin cu bunica Simonei Maya Teodoroiu, colega mea de clasă.

De statură, puțin peste medie, cu ochelari mici, zâmbind, m-a întâmpinat în curte. Hainele-i miroseau a detergent fin. Cred că avea în mână o carte. Mi-a prezentat casa, a cărei inimă părea a fi salonul, acolo unde tronau pianul și biblioteca imensă: „La pian, cânta fata”, îmi spunea, „lua lecții de la profesoara” (nu-i mai rețin numele, dar o cunoșteam).

Rutina ședințelor era aceasta: luam loc în camera cu sobă (pe gaz) și îl așteptam. Când revenea, profesorul avea în brațe cinci – șase cărți. Își argumenta ideile cu opinii critice, dintre cele mai autorizate. Îmi dicta, însă prevedea în mine un interlocutor aparte, acordându-mi totală libertate de parafrazare a fragmentelor dictate cu atenție, muncite pe deplin, fiind convins, după cum îmi mărturisea, că voi ști să evit clișeele lui de limbaj. O ședință, cu discuții suplimentare etc., dura de la patru ore în sus.

(Va urma)

Note:

Am fost atât de bucuros să dau peste semnătura dumnealui, încât l-am sunat pe domnul Florea Firan să-l felicit pentru ideea de a fi cuprins în carte și materialul celui despre care voi scrie aici (am mai scris și anterior): „A, mi-a replicat domnul Firan, George Firănescu era tobă de carte. Licența și-a luat-o cu Nicolae Iorga”.

Stând pe mal, 
în singurătatea adâncă,
mișcată de vânt, 
Adam este cuprins de vertij.
Pentru întâia oară,
îi dă prin gând că pământul
este un glob albastru, 
învârtit în cosmos, 
de către mâna lui Dumnezeu. 
Ideea aceasta avea să adoarmă 
în cugetul său și al urmașilor, 
vreme îndelungată și, 
abia în Evul Mediu,
avea să încolțească,
în mintea lui Giordano Bruno,
un strănepot, căruia Adam 
îi transmite, prin gene, 
meditația de acum, 
stare inexistentă în Eden -
orice pom scuturai (acolo), 
numai fericire culegeai!

Amintirea fastului pierdut 
îl străbate pe Adam. 
Veghindu-l din desișuri, 
Dumnezeu îl saltă din gânduri
(să nu alunece în nostalgie)
și-i dă dragostea de sine,
a lui Narcis. 

P.S.
Edenul (păzit strașnic de ființe fabuloase, cu săbii de foc în mâini) se află pe pământ, nu în susul planetei (în cer) etc. 

Dorul este un cuvânt intraductibil, datorită profunzimii pe care o exprimă. Este individual. Nu are cine să ți-l priceapă. Cum este când, sătul, tu însuți nu-ți crezi ție, celui care mai înainte fuseseși flămând, darmite altcuiva?

Vara aceasta, ca niciodată, eu, care sunt un tip solar, am suferit cumplit de căldură. Soarele a fost ucigător. Dacă până acum, vara, se numărau pe degete zilele caniculare, pe care eu le punctam utilizând aerul condiționat (cel mult de șapte ori pe vară), de data aceasta, mi-a fost de ajuns. Mai mult de o lună și jumătate am stat cu aerul pornit. Mă sperie ideea că temperatura poate crește oricât de mult, pentru că ea nu se gândește la om, la natură în general, se duce sus cât vrea.

În sinele meu, au circulat veri trecute, trăite de mine în copilărie și de care mi-a fost dor, dar și livrești, care în realitate aparținuseră lui Vasile Alecsandri (excelent prozator), Creangă, Duiliu Zamfirescu, Ion Ghica ș.a. ori strămoșilor mei. Străbunicul patern păștea caii noaptea, pe câmp, bea apă după ei, din același recipient… Bunicul, pe unul dintre dealuri, unde acum e vie, venea fuga lângă bunica, să-i cânte. Cânta lin. De la cincizeci și ceva de ani încolo n-a mai fredonat nimic. Îi părea bătrân glasul. De fapt, spunea că nu mai poate să cânte. De câte ori ajunge în zonă, bunica își aduce aminte și are darul să ne spună într-un asemenea fel, încât te uiți de bunicul băiat prin preajmă.

Am evoluat în zboruri interplanetare și în calculatoare, dar am pierdut blândețea de aur a unor asemenea veri. Ne sperie clima. Pe mine, soarele: dacă așa cum susțin unii, se mărește din ce în ce mai mult, ce ne facem? Unde ne ascundem? În curând, va ajunge la fereastra noastră și va râde în voie de noi, pentru că, sub focul lui, oceanele ni s-au evaporat.

Poetul naţional, Mihai Eminescu, în multe poeme, are ca sursă, pentru perspectiva lirică pentru care optează, dorul.

A-ţi potoli dorul, altă expresie specifică poporului, înseamnă a-ţi împlini visul. Paradoxal, împlinirea va reduce intensitatea sentimentului care te-a conectat la impresia de fericire.

Articol din anul 2013

Dezamăgit 
că însăși reflectarea este utopie, 
la care nu se vrea părtaș, 
Adam, 
în mersu-i prin natură lin,
vede un pește sărind 
din lac. 
„Ce o fi acesta?” se întreabă omul,
„poate că, 
dacă-l prind, 
la următoru-i salt, 
răstorn întinderea de ape 
și aflu, în adânc, 
alt rai, 
o piatră de smarald”...  

În bătaia lunii, 
așezat pe mal,
așteaptă Adam, 
încă o dată, 
peștele în salt.
Istoria ce va fi să vie 
i se dezleagă în minte.

Prin ce i-a revelat,
o scenă cu pescari, 
la un concurs de somon, 
în secolul al XX-lea,
Dumnezeu l-a îndemnat 
să-și facă undiță din coaja de copaci, 
iar ca momeală Adam,
fără a i se fi suflat din cer, 
a pus 
râma de sub talpă. 

 

La orele de limba română, îmi dumicam în mine însumi dezamăgirea – nu am vorbit niciodată despre faptul că nu m-a încântat capodopera lui Rebreanu, pentru a nu părea desuet etc. Ascultam atâtea păreri pozitive despre roman, însă nu mi se păreau justificate, dar suportam cu stoicism și apreciam munca doamnei profesoare, Magdalena Dumitru, care venea mereu pregătită cu fișe de lectură, din cei mai autorizați critici literari.

Peste ani, tot la țară, în liniștea vacanței de vară, am recitit cartea, altă ediție – cred că era Editura Lyceum. Preț de câteva pagini, încercam să mă lămuresc de ce nu m-a atras cartea, la prima lectură. Cu adevărat, aveam în față o capodoperă, un roman care a împărțit proza românească în două: înainte și după Rebreanu. Atât de limpede scrisă, cartea era cel mai bun vehicul care mă transporta (ca nava, în cosmos, pe astronaut) din actualitate, în atmosfera satului transilvănean, de la începutul secolului trecut. Perspectiva țăranului de a avea pământ conferă o seninătate constantă frazei, deși, la suprafață, planul cinic de a-l dobândi determină (sau nu) dezaprobarea cititorilor.

În lucrarea Nobel contra Nobel, Laurențiu Ulici a avut dreptate să considere că lui Liviu Rebreanu i s-ar fi cuvenit, în acel an, 1920, Premiul Nobel pentru Literatură.

(Va urma)

P.S.

Legat de film: Petre Gheorghiu joacă magistral rolul lui Vasile Baciu. De asemenea, Octavian Cotescu (în rolul învățătorului Herdelea) și Ion Besoiu (preotul Belciug). Prin jocul actoricesc, Ioana Crăciunescu a definit perfect poziția Anei, a femeii în general, în satul patriarhal: o anonimă, fiindcă a pățit rușinea cu Ion și i se refuză dreptul la zestre de către tată și fără zestre nu poate ajunge în casa bărbatului ei.

Reforma culturală depinde, în principal, de factorul economic. Marile curente literare, precum Umanismul sau Iluminismul, au pătruns la noi, mai întâi, prin Transilvania, datorită condițiilor social-economice din această parte a țării.

O primă reformă fundamentală a fost determinată de revista „Dacia literară”, al cărei articol de idei, Introducție, semnat de Mihail Kogălniceanu, a pus bazele romantismului românesc. Până la acel moment, cărțile puse în circulație reprezentau traduceri ale romanelor de succes din străinătate, cu predilecție, din Franța. Inițiativa lui Mihail Kogălniceanu, de a stabili sursele de inspirație, în paralel cu ideea că „traducerile omoară în noi duhul național”, a avut ecou imediat. Astfel, C. Negruzzi a publicat prima nuvelă inspirată din istoria națională – și cea mai reușită – , Alexandru Lăpușneanul.

A doua reformă culturală a aparținut Junimii, societate cultural-științifică, înființată de tinerii intelectuali întorși de la studii din străinătate și al cărei mentor a fost Titu Maiorescu. Învățătura, deprinsă la universități de prestigiu, au difuzat-o majorității în prelecțiuni populare și în paginile revistei „Convorbiri literare”; laboratorul revistei a fost asigurat de activitatea de cenaclu, la care s-au angrenat, între alții, Mihai Eminescu, I. L. Caragiale, Ion Creangă, Al. Macedonski (adversarul de mai târziu al junimiștilor).

Modernismul, precedat de simbolism (al cărui teoretician a fost Al. Macedonski), a fost promovat de revista „Sburătorul”, condusă de Eugen Lovinescu; în lucrarea Istoria civilizației române moderne, a fixat câteva principii, sine qua non în procesul de sincronizare a literaturii noastre cu literatura europeană: intelectualizarea liricii, precum și recurgerea la introspecție și memoria involuntară, metode inovatoare (pentru atunci) în domeniul prozei.

După anul 1947, regimul comunist a transformat publicațiile în tribună politică și, vreme de aproximativ două decenii, proletcultismul a deznodat legătura cu valorile de ordin estetic ale perioadei interbelice, legătură refăcută odată cu apariția generației șaizeciste, al cărei exponent rămâne Nichita Stănescu.

Cultul personalității, impus de proletcultism, a lăsat urme, vizibile și astăzi la unele publicații care ar trebui să fie un model de propășire culturală.

La nivel editorial, precum și la cel revuistic, dezbătut anterior, este nevoie de cititori, care, fie din cauza condiției lor precare financiar, fie din cauza profilului nesatisfăcător al produsului literar, nu mai trec prin librării.

În prezent, accesul la informație, inclusiv la cea de tip cultural, este rapid, mulțumită tehnologiei IT. Publicațiile (ziare, reviste, almanahuri etc.), precum și foarte multe cărți, apar în format electronic.

În clasa a X-a, conform obiceiului, de a împărți vremea între lectură și învățat, am încercat să citesc Ion de Liviu Rebreanu. Studiam romanul la clasă.

Înainte de roman, citisem volumul Nuvele de același autor și eram atras de un astfel de stil, ca fluturele, de lumină.

Făcusem greșeala de a fi văzut filmul la televizor și, fără să vreau, comparam, între ele, cele două realizări artistice. Filmul, care este sub valoarea cărții, mă surprinsese neplăcut, din cauza muzicii, deloc în acord cu acțiunea, o muzică înspăimântătoare (cu prea multe accente tragice). Așa era moda în filmul românesc, poate și astăzi: nu se înțelege ce spun actorii, fie vorbesc prea încet, fie, prea repede, în schimb, muzica e tragică și te scoate din țâțâni, se vrea prevestitoare pentru ce va veni asupra protagonistului.

Cumpărasem o veioză, la doisprezece lei, cu bec obișnuit, dar cu un mecanism de prindere interesant – veioza se putea agăța, ușor, de marginea patului sau de masa de studiu. Mai mult de dragul de a citi la veioză, decât atras de narația propriu-zisă, am „trecut” prin roman, fără a avea parte de vreo bucurie anume și nu mă așteptam.

(Va urma)

Întrebat despre mare, Diogene spunea:

„În Grecia, ești sigur, vara, în sezon, că nu ai zile ploioase. Nu este nicio diferență între temperaturile de pe țărm și din apă. Plonjezi în valuri, precum te-ai plimba pe mal, iar din mare, când ieși, nu ai nevoie să alergi printre cearceafuri și oameni, ca să te încălzești.

Soarele nu este atât de „iute”, ca în alte părți. Într-o vară, am prelungit expunerea la soare, până la ora 13,00 și nu m-a ars. Eram numai la a doua zi de plajă.

Pe mine, totdeauna m-a interesat să trăiesc altfel realitatea. Deși nu am fost în multe locuri, despre care am auzit vorbindu-se, am nostalgia lor, stare pe care o pot explica prin existența unui sine profund, pe lângă sinele manifestant.

Când am o problemă, care mie mi se pare pregnantă, mă gândesc la oamenii altor tărâmuri. De pildă: în timp ce suport observațiile concitadinilor, despre vreo extravaganță de-a mea, știu că, pe banchize, un eschimos trage, după el, sania, în care se zbate o focă lucitoare sau un pește enorm”.

(Va urma)

Adam a prins momentul și a ieșit în câmp,
unde a respirat larg, 
precum un bătrân mulțumit.
S-a ferit să calce în băltoaca de aur,
întinsă dinainte-i ca oglinda
și a rămas stană de piatră...
Fiindcă nu apucase 
a se uita la cer, 
nu-și lămurea
dacă strălucirea este în scoarța
pământeană,
ca un deget pe rană,
sau apa, 
reflectând luna, 
este ea însăși lumina. 
Nedumerit, 
s-a aplecat și a încercat să ia apa în pumni
și să o ducă în peșteră, 
ca pe lampă, 
pentru a-l veghea, 
dar s-a trezit cu nimic în palme. 
Dezamăgit, a privit în sus,
pentru a se ruga.

Cu fața plină de gânduri,
luna îi ținea companie,
atât de mult îl urmărise,
încât nu mai avea ochi în orbite,
noaptea se condensase de la fumul pupilelor ei, 
arse de la imensa irosire de privire. 
 
Lui Adam i s-a făcut sete, 
a pus gura în apa de jos
și a băut,
îmbogățindu-se, pe dinăuntru
(el așa a crezut),
cu strălucire.
Dacă nu ar fi avut mintea de Sus,
încă deșteaptă (fiindcă, altfel,
nu ar fi rezistat, în Eden, 
niciun minut),
ar fi umblat, 
prin codrii aceia seculari,
cu o măreață stimă de sine, 
convins că a devenit flamură vie,
de la apa sorbită cu foc.