Un fapt mărunt, posibil numai în contemporaneitate, precum accesul la rețeaua de comunicare a cuiva, din partea oricui o fi, pe considerente instinctuale, dar apărate (mascate) cu vorbe demne de Fecioara Maria, te descumpănește și te alături, ca doză de suferință, Isoldei sau lui Tristan însuși, uitând, poate, sub șoc, de propria-ți identitate, tocmai pentru că ți-ai pus nădejdi mari într-o relație, să spunem. Te întrebi ce a oprit-o pe acea persoană, să o numim un „nimeni” ipocrit, să aleagă varianta accept, în dreptul unei cereri și, în plus, atât de iute (imediat, în câteva ore), încât și-a surprins până și petentul anonim cu mișcarea degetului care. de fapt (ca în vechime, cum analfabeții semnau cu degetul mare înmuiat în cerneală), a pus pecetea pe propriu-i creier mic, pierdut în mediul pe care-l trăiește cu frenezia trotuarului. Unde erai tu, atunci, în inima-i, în conștiința-i (ha! ha! vânzătorul și conștiința!)? Ce a stimulat-o să nu se gândească la micile-ți pretenții, să le uite pe loc?

Dar nu în dreptul ei ar fi problema, ci al tău, al aceluia care gândești și te delimitezi de vulg, precum Horațiu, poetul latin, care declara: „Detest vulgul și mă depărtez de el cât pot de mult!”. Însă cum să renaști din hop, cui să-ți strigi indignarea? Nimănui! Gândește-te la cine ești, câți strămoși reprezinți și cărui neam îi ești emblemă (nepătată de noroiul trotuarului).

Orice revedere a mării îmi aduce aminte de bucuria lecturii pe care o trăiam pe terasă, în Grecia. În această țară, terasa face parte din planul construcției oricărei case, e un spațiu larg de refugiu, în mijlocul florilor specifice, ale căror glastre sunt viu colorate.

În 2008, citeam Jocurile Daniei de Anton Holban, prozatorul meu preferat, Luasem bilet la o pensiune de patru stele, aparținând unei familii binevoitoare. Sub impresia atmosferei mediteraneene, redescopeream Bucureștiul monarhic, așa cum era surprins în carte.

Pentru prima dată, reluam legătura cu țara, dintr-un loc străin, adecvat relaxării, dar nu vizam țara actuală, pe care o părăsisem, în fuga mașinii, ci era aceea a unui timp livresc.

Un soare dublu răsărise în sufletul meu, cel al Greciei vii și cel al Bucureștiului de altădată. Gândul meu se dedubla în personajele cărții și umbla pe străzile dominate de case burgheze.

Însă, dacă s-ar fi întâmplat să fiu locuitor al capitalei în perioada interbelică, la acea dată, 2008, aș fi fost demult oale și ulcele, deși, la o asemenea părere, cineva a intervenit și a adăugat: „Așa este, dar aș fi trăit atunci” – se referea la ea însăși, fiind cuprinsă de extazul posibilității.

Corăbii

lunecă depărtat

într-un pocal albastru

veghind comori,

marinarii se adâncesc

în răsărituri de lut;

luminile desfăcute din pești

le pun cununi ninsorii cerești

în plutiri de pescăruși

împietresc chemări.

Valurile – ierburi neajunse –

fremătau în zări.

noaptea,

tăiată la picioare de spada zilei,

își varsă sângele cel roșu

peste geamul meu.

pe față,-mi cade un pumn de roșeață,

ce mă spală!

Toamna mă ia în brațe de frunze,

cu buze de parfum mă sărută,

iar privirea-i de grâu

îmi spune să merg în acropola ei:

vinul în amfore de brumă sclipește.

Toamna – gutuile

agrafele din părul ei de praf

bronzul acesta al frunzelor

foșnind

îngână scurgerea vinului în pahare

soarele ca o sfârșită clipă de sănătate

se prelinge

în pocalele naturii

Toamna neîntrupată mă învăluie

…

Liniște

Am o dispoziție bună, datorită unei convorbiri telefonice, încheiată adineauri, pe care am purtat-o cu un distins amic, întors din Țările de Jos – care-mi sunt și mie familiare.

„Verdeață în tabloul urban, case ca din basmul cu Hansel și Gretele. În stânga mea, într-o curte, un băștinaș creștea oi – grase, frumoase, fericite – acolo și animalele sunt fericite! În dreapta, în altă curte, am zărit boi scoțieni (din ăia care au coarne mari).

Sunt două lacuri în centrul orașului – la 21 de grade – unii, în mare număr, copii și bătrâni, se scăldau, iar apa nu avea mai mult de 15 grade, alții se plimbau pe scutere și biciclete, veseli și fără agresivitate. Am fost în piață – produse sănătoase, accesibile ca preț. Salariul mediu este de vreo patru – cinci mii de euro. În douăzeci de ani, în condițiile în care litrul de motorină are același preț ca la noi, acolo, un om de condiție mijlocie, poate economisi un milion de euro, după care se duce să trăiască unde vrea el. Sunt mulțumit că am văzut o țară a fericirii. Acum, în seara aceasta, mă opresc la mănăstirea Sf. Ana”.

aburii pământului

ca niște șerpi

se încolăcesc pe gâturi de raze,

privighetoarea

ca o frunză a amuțit în arbori…

Citește în continuare Vară. Poem din volumul Biblioteca într-o alocuțiune (1995) →

Ieri, în urma participării la un eveniment trist, alături de cele mai mari nume ale literaturii, am ratat ieșirea pe autostradă, nimerind pe un drum forestier. Am întors mașina și mi-am reluat traseul, abia așteptând să rulez, în stilul meu specific, exersat și în Occident, pe benzile A 1.

Eroarea m-a abătut vreo treizeci de kilometri, însă m-am încurajat, spunându-mi că voi vedea și alte localități, al căror peisaj a fost deprimant, cu lubenițe sparte pe stradă, tractoare defecte ori parcate anapoda, fix în intersecțiile importante, când șoferii au nevoie de vizibilitate. M-a prins și o ploaie scurtă, al cărei cer era mai mult înspăimântător prin norii negri, decât prin manifestare.

Eroarea a venit tot de la indicațiile (de circulație) neactualizate, de pe străzile noastre.

La radio, anunțau că, pe autostradă, la ieșirea din București, s-a produs un ambuteiaj, din cauza unui accident, iar circulația s-a reluat pe banda de urgență, sub controlul autorităților. Prin urmare, abaterea m-a ajutat, fiindcă, altfel, stăteam în trafic, întârziam mai mult, decât am făcut-o, bâjbâind prin sate. Săptămâna trecută, dacă o apucam pe drumul național, aș fi evitat să fiu lovit de o piatră în inimă.