La ora 8,00, merg într-o benzinărie, pentru a umfla roțile mașinii, benzinărie care nu-mi este în cale, dar la care, periodic, amicul BAD trage, ca în propria-i curte – și îmi spun că știe el de ce. Îi imit obiceiul: parchez relaxat, desfac fiecare căpăcel în parte și iau, plin de încredere, manometrul dintr-un fel de cui întortocheat; îmi pun și ochelarii, pentru a citi numerele de pe ecran, dar manometrul nu are geam. Intru în benzinărie și întreb dacă, totuși, aparatul îmi va indica obiectiv presiunea din pneuri: „Mai bine vă duceți la altă benzinărie, care este mai încolo” – îmi recomandă lucrătorul. „Ați anunțat că manometrul are geamul spart?”. „Este a doua oară, într-o săptămână, când a fost reparat! Dau clienții cu el de pământ”. „Și voi unde sunteți?” – remarc supărat.

La a doua benzinărie, deschid geamul lângă lucrător: „Vreau să umflu roțile!”. „Nu funcționează. Duceți-vă mai în față, acolo unde se văd cauciucurile acelea” – îmi arată direcția. Prin ochiurile unui gard de sârmă, zăresc stivele.

Nu pot intra în curtea vulcanizării, pentru că un șofer și-a parcat Dacia anapoda. Cobor să-i cer să-și dea mașina mai spre dreapta…

După ce angajatul verifică presiunea în pneuri, îi adresez fireasca întrebare: „Cât costă?”. „Cât vrei tu!”. Un asemenea răspuns, indiferent unde-l primesc, mă induce unui stres de care nu am nevoie, fiindcă nu mă pricep. Iau niște bani schimbați, de câte un leu, și-i înmânez. Probabil este mulțumit, datorită reacției: „Bei o cafea?”. Cum aud deseori: „Cafea scurtă sau lungă?”, îmi aduc aminte secvența din Germania; mă pregătisem pentru meniul „Cafea lungă” și luasem paharul cel mai mare, care abia avea loc sub robinetul tonomatului. Când sunetul a anunțat finalul „operațiunii”, nivelul cafelei, pe care-l selectasem prin buton, abia acoperea fundul paharului. Dar dacă optam pentru „Cafea scurtă”?

(Va urma)

Deși este marcat de simboluri masonice, totuși, în castelul „Iulia Hasdeu”, există o bisericuță, la care slujea un preot ortodox, plătit de savant – care, de asemenea, a comandat, la Paris, o statuie reprezentându-l pe Cristos în mărime naturală – statuie pe care am văzut-o.

Am întrebat-o, cândva, pe Jenica Tabacu dacă a sesizat ceva paranormal: „Apar, uneori, câteva sfere luminoase care se plimbă prin castel” – mi-a răspuns, dar nu a dezvoltat subiectul, fiind preocupată de buna desfășurare a activității – era pretențioasă, atentă și laborioasă.

Atunci, de moment, nu mi-am dat seama că ar ști mai multe și nu mi le-ar dezvălui, dar, după ce am aflat despre gestul ei sinucigaș, chiar în noaptea de Crăciun, am revăzut altfel discuțiile, părându-mi, retroactiv, interesată să nu fie auzită sau ca nu cumva să-mi dea mai multe de înțeles, în orice caz, stăpânea mai multe mistere.

Datorită pasiunii Iuliei Hasdeu pentru muzică, Jenica avea totdeauna invitat un pianist, care, în timp ce lumea vizita castelul, executa melodii ambientale, cu efect liniștitor.

(Va urma)

După ce și-a pierdut fiica, pe Iulia, care a suferit de tuberculoză, boală incurabilă pe atunci, B. P. Hasdeu a considerat spiritismul drept una dintre modalitățile de comunicare potrivite în context. Astfel, a ajuns la forma castelului – așa cum o cunoaștem astăzi – , în urma unei revelații pe care bătrânul savant ar fi avut-o, în sforțările perpetui de amăgire.

La Câmpina, s-au desfășurat mai multe ședințe de spiritism, sub conducerea tatălui îndurerat. Un student, cu abilități extrasenzoriale, care nu avea cunoștințe în domeniul muzical, a perceput, în transă, de la spiritul Iuliei Hasdeu, partitura unei melodii, transmisă în limba franceză, limbă, de asemenea, necunoscută celui care trebuia să intre în conexiune cu spiritul invocat al fetei. Melodia se regăsește transcrisă pe o bucată dreptunghiulară de marmură neagră – notele (muzicale) sunt marcate cu auriu.

Ședințele aveau loc într-o cameră mică, triunghiulară, cu scăunele (tot triunghiulare); camera era prevăzută cu o fantă, prin care, în cadrul altei ședințe, și-a făcut apariția un nor alb etc., imagine reținută pe pelicula fotografică a aparatului pe care cercul de spiritism de la Câmpina îl deținea.

Se spune că atât de puternic era spiritul Iuliei Hasdeu, încât, la începutul secolului trecut, toate ședințele de spiritism se deschideau prin invocarea ei, a Iuliei Hasdeu.

La un asemenea castel, asupra căruia, de-a lungul timpului, s-au concentrat diverse energii, castel evaluat, acum vreo douăzeci de ani, la peste două milioane de euro, organiza Jenica Tabacu manifestările de tip cultural, Zilele Iuliilor.

(Va urma)

Într-una dintre odăile castelului de la Câmpina, există o fotografie, înrămată atractiv, pe care familia Hasdeu a făcut-o, pe când Iulia studia la Sorbona. Între părinți, zâmbește Iulia, care, în momentul expunerii, purta o bască. Peisajul de confluență, toamnă – iarnă, în care membrii celebrei familii se regăseau atunci, este înveselit de culoarea roșie a băștii. La acea vreme, deși nu se puteau efectua fotografii color, totuși, la cerința clientului, unele detalii erau vopsite manual.

Ce discuții senine vor fi purtat ei pe marginea pozei! Poate Iulia a și cântat, veselă. La ce se vor fi gândit? Dacă momentul nu ar fi fost imortalizat, nu am fi avut nicio imagine din viața firească a tinerei (pe care ne-o imaginam stând numai cu ochii în carte).

Ce viitor avea în față această domnișoară minunată!

Pe cât de fericiți erau acei părinți, pe atât de triști aveau să devină, în scurt timp. Vestea îmbolnăvirii fiicei le-a smuls din piept pofta de viață, iar mintea savantului a coborât de la culmea științei, la întrebări, specifice disperării: va mai putea comunica, în vreun fel, cu Iulia?.

B. P. Hasdeu este al doilea scriitor savant din literatura română – după Dimitrie Cantemir și înaintea lui Mircea Eliade.

Prof. George Firănescu deținea un exemplar din Etymologicum Magnum Romaniae* (1887-1898), exemplar pe care l-a luat din bibliotecă și mi l-a arătat, într-o zi de toamnă, a anului 1986. Cu vocea lui plăcută, mi-a citit câteva dintre explicațiile aduse de savant asupra literei „a” – originea cuvintelor care încorporează litera etc. – și încerca să-mi explice de ce este imposibil de finalizat un asemenea demers filologic.

În timp ce lectura, îmi părea că toată istoria poporului trece pe dinaintea ochilor, de la primele comunități, până la războinicii de la Posada, cățărați pe stânci…

După această scurtă incursiune în opera savantului, mi-a vorbit despre cartea Sic cogito, scrisă de Hasdeu în urma tragediei – pierderea fiicei – , cum oamenii îl socoteau nebun, pentru că el, savantul unic, afirma că a avut niște viziuni ale posibilității de a comunica, dincolo de moarte, cu spiritul Iuliei.

În sufletul meu, se amestecau tristețea și indignarea, fiindcă nu-l puteam vedea pe Hasdeu în declin.

(Va urma)

*„Etymologicum Magnum Romaniae (1887-1898) a fost începutul unui amplu dicționar enciclopedic al limbii române, dar, din cauza dimensiunii monumentale a proiectului, a ajuns până la definiția cuvântului bărbat. Operă monumentală, dicționarul are în vedere nu numai limba literară de la acea dată, ci mai cu seamă limba vorbită și limba veche și de aceea a și fost subintitulat: dicționarul limbii istorice și poporane. Conceput pe un plan prea vast, acest dicționar s-a oprit când de-abia începuse și nimeni nu l-a continuat, căci Academia a stabilit alte norme pentru noul dicționar. Hasdeu voia să facă din fiecare cuvânt o monografie. La fiecare articol de dicționar redă forma cea mai răspândită și formele dialectice vechi și noi; – diferitele însemnări ale cuvântului, cu exemple; – derivarea cuvântului. Autorul a avut în vedere răspunsurile la un chestionar trimis preoților și învățătorilor ca să poată ști cum se pronunță sunetele în diferite ținuturi, care sunt formele, care sunt numirile date diferitelor obiecte, care sunt deosebitele credințe ale poporului. În cele 4 volume pe care le-a publicat n-a ajuns decât până la cuvântul bărbat.
În aceste lucrări filologice, el a lansat teoria „circulației cuvintelor”, prin care a demonstrat că fizionomia unei limbi nu este dată de inventarul unităților lexicale, ci de folosirea lor, de frecvența acestora.

Alături cu aceste opere istorice și filologie, se situează revista Columna lui Traian (1870-1877), cea mai bună revistă filologică din România, în care a pus, prin studiile sale, baza științei etno-psihologice în România.

Ultimii ani ai vieții, i-a consacrat Hasdeu altor preocupări: acum a scris articole și poezii filozofice, multe satire literare (Sarcasm și ideal 1897), și, de la moartea fiicei sale, Iulia, s-a dedicat cu totul cercetărilor asupra spiritismului (Sic cogito, 1892). Spirit cu o cultură vastă, cu o vioiciune rară, Hasdeu are adesea sclipiri geniale în combinarea detaliilor pentru a închega teorii istorice sau filologice spre dezlegarea problemelor celor mai grele și mai obscure. Din nenorocire, el nu a urmărit vreme îndelungată studiul unei chestiuni pentru a da o operă desăvârșită, ci a trecut în cursul vieții, prea de multe ori, de la o serie de preocupări la altele, încât cele mai de frunte din operele lui rămân neterminate”.

Sursa: https://ro.wikipedia.org/wiki/Bogdan_Petriceicu_Hasdeu

Participam, cu multă bucurie, la Zilele Iuliilor, organizate de Jenica Tabacu, dir. Castelului „Iulia Hasdeu”, de la Câmpina.

După ce Jenica a decis să-și pună capăt zilelor, iar știrea a apărut în mass-media, am fost întrebat de mai mulți cunoscuți de-ai mei, ce este la Câmpina, în acest castel, dacă este posibil să fi fost ceva ieșit din comun, care să-i fi inspirat, acestei doamne deosebite (din toate punctele de vedere), gândul tragediei.

De fiecare dată, din 2001, până în 2007, când am onorat invitația ultima dată, am considerat locul drept un rai – nu neapărat castelul în sine, ci orașul, a cărui temperatură, pe timp de vară, este ca în Elveția. Totuși, în 2001, am trăit un fapt neobișnuit.

Înainte de manifestarea propriu-zisă, când îmi pregăteam cât de cât materialul pe care urma să-l prezint, am fost întrebat de două tinere, însoțite de un copil cam de nouă ani, de unde pot lua și ele un afiș; teancul de pliante era lângă mine, pe o măsuță, unde se întâmpla să mă fi nimerit și, cred, beam cafea.

Cu programul activității în mână, mi-au mulțumit și au dat să plece. Am avut o idee, care nu știu de unde mi-a venit: „Care titlu vi se pare cel mai interesant?”. S-au uitat, în liniște, peste titluri și una dintre ele a declarat: „Potențiale paralele de…” (și au pronunțat numele meu). Le-am confirmat că eu sunt autorul textului respectiv. Mirate sau nu, au făcut un pas înapoi. Sub auspiciile locului, le-am mai solicitat ce alt titlu li se pare mai interesant, după acela identificat inițial și care îmi aparținea. Au reintrat în joc, au plecat frunțile pe foaie și au numit materialul lui Horia Dulvac, amicul meu, care era de față. „Extraordinar! a exclamat Horia. Este titlul comunicării mele”.

Surprins, meditam la situație, căreia nu-i găseam o etichetă adecvată: a fost coincidență sau ce va fi fost „nimereala” aceea; îl aud pe Horia: „Mai suntem cu un prieten, acum este mai încolo, ne-ați putea spune care titlu considerați că este cel mai interesant, după acelea ale noastre? Că, dacă îl numiți și pe el, este clar că este ceva paranormal aici”. Răbdătoare, tinerele și-au reluat rolul: „C. D. Fortunescu, personalitate… de Ioan Anastasia”. Evident, era titlul cărții pe care Ion, amicul nostru, o publicase de curând și avea să o lanseze în cadrul evenimentului – carte care s-a bucurat de succes.

Am reluat această povestire, datorită impresiei pe care o produce în rândul celor care o ascultă, cum s-a întâmplat și astăzi, cu ocazia începerii activității profesionale.

P.S.

Pe afiș, figurau peste douăzeci de titluri!

În literele din carte,

mi-am strecurat degetele.

Am simțit apa liniștită a lacului,

peștii zvâcnind în adânc.

Vâsla unei bărci,

mânuită voinicește de-un îndrăgostit,

mi-a crestat puțin pielea.

Sângele a picurat din deget.

Mi-am retras de îndată mâna

din acea zonă romantică a cărții.

N-aș fi vrut ca nuferii să fie pătați.

Un fapt mărunt, posibil numai în contemporaneitate, precum accesul la rețeaua de comunicare a cuiva, din partea oricui o fi, pe considerente instinctuale, dar apărate (mascate) cu vorbe demne de Fecioara Maria, te descumpănește și te alături, ca doză de suferință, Isoldei sau lui Tristan însuși, uitând, poate, sub șoc, de propria-ți identitate, tocmai pentru că ți-ai pus nădejdi mari într-o relație, să spunem. Te întrebi ce a oprit-o pe acea persoană, să o numim un „nimeni” ipocrit, să aleagă varianta accept, în dreptul unei cereri și, în plus, atât de iute (imediat, în câteva ore), încât și-a surprins până și petentul anonim cu mișcarea degetului care. de fapt (ca în vechime, cum analfabeții semnau cu degetul mare înmuiat în cerneală), a pus pecetea pe propriu-i creier mic, pierdut în mediul pe care-l trăiește cu frenezia trotuarului. Unde erai tu, atunci, în inima-i, în conștiința-i (ha! ha! vânzătorul și conștiința!)? Ce a stimulat-o să nu se gândească la micile-ți pretenții, să le uite pe loc?

Dar nu în dreptul ei ar fi problema, ci al tău, al aceluia care gândești și te delimitezi de vulg, precum Horațiu, poetul latin, care declara: „Detest vulgul și mă depărtez de el cât pot de mult!”. Însă cum să renaști din hop, cui să-ți strigi indignarea? Nimănui! Gândește-te la cine ești, câți strămoși reprezinți și cărui neam îi ești emblemă (nepătată de noroiul trotuarului).

Orice revedere a mării îmi aduce aminte de bucuria lecturii pe care o trăiam pe terasă, în Grecia. În această țară, terasa face parte din planul construcției oricărei case, e un spațiu larg de refugiu, în mijlocul florilor specifice, ale căror glastre sunt viu colorate.

În 2008, citeam Jocurile Daniei de Anton Holban, prozatorul meu preferat, Luasem bilet la o pensiune de patru stele, aparținând unei familii binevoitoare. Sub impresia atmosferei mediteraneene, redescopeream Bucureștiul monarhic, așa cum era surprins în carte.

Pentru prima dată, reluam legătura cu țara, dintr-un loc străin, adecvat relaxării, dar nu vizam țara actuală, pe care o părăsisem, în fuga mașinii, ci era aceea a unui timp livresc.

Un soare dublu răsărise în sufletul meu, cel al Greciei vii și cel al Bucureștiului de altădată. Gândul meu se dedubla în personajele cărții și umbla pe străzile dominate de case burgheze.

Însă, dacă s-ar fi întâmplat să fiu locuitor al capitalei în perioada interbelică, la acea dată, 2008, aș fi fost demult oale și ulcele, deși, la o asemenea părere, cineva a intervenit și a adăugat: „Așa este, dar aș fi trăit atunci” – se referea la ea însăși, fiind cuprinsă de extazul posibilității.

Corăbii

lunecă depărtat

într-un pocal albastru

veghind comori,

marinarii se adâncesc

în răsărituri de lut;

luminile desfăcute din pești

le pun cununi ninsorii cerești

în plutiri de pescăruși

împietresc chemări.

Valurile – ierburi neajunse –

fremătau în zări.