Într-o ființă putredă, aflată în uzul bolii și al nefericirii, valurile existenței au dezlegat avântul de a se vindeca, precum valurile fură, de la mal, bărcile neatente. Avântul sta, ca un picior de cupă, sub visuri.
Helveții,
împinși de lipsa tuturor lucrurilor,
au trimis soli la el,
în legătură cu predarea.
După ce l-au întâlnit pe drum
și s-au aruncat la picioarele lui Caesar,
după ce, vorbindu-i rugător, i-au cerut pace plângând
și după ce el, Caesar, a poruncit ca ei să aștepte
sosirea lui în acel loc, în care se aflau atunci,
s-au supus.
Hades are un cuprins de suflete sub palmă, sub titlul Pieriți în războiul troian. Ideea zilelor, care au rămas netrăite, agită mult sufletele de sub capac, care își caută corpul primar. Pe câmpuri, mari câini și hultani destramă, din cauza foamei lacome, leșurile. Zeii sunt derutați... În grabă, ei scot aceste suflete de foști soldați, de sub palma lui Hades, când nu-i atent să vămuiască multe, și le cară în spate, în tumultul infernal de pe câmpul de bătălie. Se mai întâmplă ca firea de zeu să aibă decădere și, pentru a se ridica, să caute sprijin în mediul apropiat. Pumnii aceștia, ieșiți de sub capac, în soarele părelnic, se entuziasmează și cred că pentru ei e pregătită rumoarea din Olimp. Fiindcă au lăsat ca unii oșteni să fie uciși înainte de vreme, zeii le duc sufletele în spate - peste tot pe unde ei se înalță în zbor, cu trebi de aranjat planeta. Astfel, și în Olimp, au ajuns defecte umane, ca neatenția de a fi lovit cu sabia în spate (și nu avântul din clipa ultimă, care nu s-a dus în moarte și a stăruit drept model cobeligeranților) și războiul scârțâia. Acțiunile deveniseră ațe în mâinile dibace ale lui Zeus, care el însuși părea o babă lucrătoare la macate, iarna. În arcuri, astfel de sfori stau încordate, ale supremului păpușar. Săgeata este în declin din starea așteptării.
Cântul I Zeii, a căror putere (veghe), surprinsă de amploarea luptei recente, se lasă ca o pradă somnului vânător, înainte de a-și întinde, pe mari paturi de rouă, constituția clară de abur și piatră, au tras, de o sfoară albastră, soarele, în eclipsă, în locu-i mocnind un jar de vacanță. Ruguri nestinse torc, peste tot, vini concrete și, în aer, păsări pâlpâitoare mor, ca vorbele pe buzele muribunzilor. Supremă audiție a felului de arderi se întâmplă în timpane, dar aheii își spun că este vuietul luptei oprit să se adape cu pacea din caracterul lor. O gură flămândă și mare parcă ar dormi peste ei, amenințând să le rupă din piepturi liniștea, când aceasta se așterne în purul lor cord. De ce aheii, totuși, acceptă gura aceasta să dormiteze în armura lor? Așteaptă vorbe plăcute de la ea, să le propage în aer, cu buze răsfrânte să treacă în răsunet sentimentul de vatră. Este o înfățișare moale de gură, ca în desene, sclipind ca o proteză de porțelan, când buzele-și mișcă. Ahile e stăpânul speranței, al taberei care lui Zeus nu-i place. Oricât de mult mobilul iubirii distruse l-a speriat, Ahile ascultă, în noapte, zborul visului insuflat de Zeus înspre el. Hades are un cuprins de suflete sub palmă, sub titlul Pieriți în războiul troian. Ideea zilelor, care au rămas netrăite, agită mult sufletele de sub capac, care își caută corpul primar. Pe câmpuri, mari câini și hultani destramă, din cauza foamei lacome, leșurile.
S- este un fost obelisc, curbat, în timp, de presiunea spațiului dintre cer și pământ, -i-, un punct, vrând să dea în cap liniei, dar este mereu suspendat, (-n-) are amploarea vălului miresei, cărat în biserici, de domnișoarele de onoare, -g-, un înțelept bătrân, pe gânduri, strâns în sine sau brațul lung al tinerei bând absint, fără să-l epuizeze din picturi, -u-, val întors cu misterul adâncului înspre lume, brațe implorând ajutor, -r-, desigur, o cârjă ratată, deși ar fi putut fi velociped în reparație, -ă-: abur mereu în tendință de a sări de pe girafă, -t-, indicator de răscruce, -a-, pântecul stând a da naștere la cuvânt, -t-, un talcioc mormăit, -e: rugăciunea lui Constantin Brâncuși.
Potcoave sfârâind au sărit în mine... Când am întors capul, m-a lovit în spate Osman. Conștientizând că pașa a trăit acum mai bine de o sută de ani, m-am convins că lovitura de spadă a fost abstractă, iar potcoava sfârâie numai când este confecționată; fierarul o înăbușă, cu singurul clește, în căldarea de apă, o răcorește, eliberând-o, subit, de stres - se înroșise la ideea că va fi pierdută, în trap, de bidiviul greu și va rămâne, uitată, ca forma de inimă goală, în pustiu.
Priveam fără de țintă la orizont și-mi închipuiam că, la zenit, dacă ajung, voi putea atinge bolta cerului și, dacă-mi va fi drag tot ce se aude în acel cuprins, pe brațe o voi ține, la vedere și pentru alții, de vârsta mea. S-a întâmplat, cândva: am alergat din curte spre deal... Acum, mă uit la stele - gura timpului câte va fi mâncat din ele? O văd știrbă, pe la poartă, ca o babă fără treabă. Nu ai vrea tu, mă răstesc din senin, singur în curte, să rozi puțin din mine? M-ai tocat atâția ani și nu mi-a păsat, dar te voi pune la punct... tot zăresc o tânără ghidușă, alergând prin lanul de grâu și este o țintă fragilitatea, ca o poză pe care amândoi ne aruncăm ochii. Un fior ca o sabie trece prin noi, deodată, și mai câștigăm un punct comun, mersul prin viață.
Iau câteva guri de cafea, care mă destind și mă fac mai elastic, un veritabil gimnast. Întind brațele în aer și mă agăț de soare. Indiferent, pe glob, de unde ai fi privit, în acel moment, m-ai fi văzut, atașat discului solar și atâta umbră, de la mine, s-ar fi extins peste câmp și peste șaua unui cal năzdrăvan. O, Făt-Frumos la tine în curte aș fi aterizat, în mâini cu bucăți mari de soare, pentru tine în dar, drept bijuterii fundamentale.
Un câine a înhățat luna și, de atunci, lătratul lui strălucea noaptea. Boabele de struguri aclamă, cu bruma în gură, revenirea la somn, a bușteanului care i-a stresat suficient să fie dulci. Încolo, strigarea un rost mai bun nu are, decât să-și fie sieși atentă clevetire. Depărtarea prea mult seamănă cu vinul, de parcă un bob de strugure a fost stropșit peste tot. Magii dau deslușirii materiale fine, astfel încât în ele ochiul să-și regăsească motivul de a se uita în viitor. Copil, nu aș fi vrut să accept, când am aflat, că trebuie să mă închin altcuiva, lui Dumnezeu (prin dreptul de a fi zidit lumea), în afara părinților.
Peste cât timp va ajunge la voi, cititorilor,
trăirea mea de acum?
Ce va fi contemporan vouă, din ce voi întreprinde eu, atunci?
O! mă gândesc la Eminescu – peste ce au căzut ochii lui,
pentru prima dată, la mare? Cum a înnodat sfârșitul valului
de al omului, în elegia Mai am un singur dor! Care-i va fi fost pornirea?
Ce este în croncănitul pescărușilor?
Se bucură de zbor sau nu-și mai dau seama,
fiindu-le natural? Au, totuși, veselia plutirii,
ca zmeul din pânză, un petic zburător.
Dacă fiecare om, întins pe mal,
ar lega, de piciorușele pescărușului,
săculețele de supărări,
l-ar doborî din zbor.
Marea mugește,
fiindcă nu reușește să ne dea afară din larg.
A te lăsa apăsat de valul înspumat,
riști să dai cu fruntea în fundul bronzat al unei doamne.
Dacă stă în picioare,
uitându-se după cearceaful ei alb,
tu, rostogolit de val, când scoți fața din mare,
lumii-i vei părea că femeii albe i te-ai închinat,
iar ei deloc nu i-a păsat!
Aruncat în șezlong, privesc întinderea albastră
(pe-al cărei final trebuie să-l fi întrezărit,
dacă planeta ar fi fost un platou întins).
Este clipa visată de un an și, în gând,
mă compar cu omul care am fost în vara trecută
sau în altele, petrecute la mare.
Un vapor de nostalgie întrezăresc plutind pe ziare.