Stând pe mal, 
în singurătatea adâncă,
mișcată de vânt, 
Adam este cuprins de vertij.
Pentru întâia oară,
îi dă prin gând că pământul
este un glob albastru, 
învârtit în cosmos, 
de către mâna lui Dumnezeu. 
Ideea aceasta avea să adoarmă 
în cugetul său și al urmașilor, 
vreme îndelungată și, 
abia în Evul Mediu,
avea să încolțească,
în mintea lui Giordano Bruno,
un strănepot, căruia Adam 
îi transmite, prin gene, 
meditația de acum, 
stare inexistentă în Eden -
orice pom scuturai (acolo), 
numai fericire culegeai!

Amintirea fastului pierdut 
îl străbate pe Adam. 
Veghindu-l din desișuri, 
Dumnezeu îl saltă din gânduri
(să nu alunece în nostalgie)
și-i dă dragostea de sine,
a lui Narcis. 

P.S.
Edenul (păzit strașnic de ființe fabuloase, cu săbii de foc în mâini) se află pe pământ, nu în susul planetei (în cer) etc.