În vremea dragostei, trec zilele ca fulgerul… Ceasurile îmi sunt pline de bucurie și de liniște sufletească… La aceeași lună, ne uităm și eu și ea. Pe întuneric, mâna mea o caută pe a ei, dând la o parte zările, și o află, pentru totdeauna, într-o fâșie de timp apropiat; sărut inelarul și fiorul ca fluturele de lumină se mișcă în inimile noastre.

În copilărie, privind fluviul cel tulbure, nu bănuiam că, pe malul celălalt, zburdă picioarele vesele ale unei copile, care, astăzi, zâmbind, îmi dă mâna, peste anii aceia ai ficțiunii. Cer timp de la Domnul, să-mi dea în plus cât poate, pentru a-mi ajunge să-i spun „cât îmi e de dragă” și să nu-i reproșez Lui că ne-a ascuns până acum ocaziile de a ne fi întâlnit și de a fi fost fericiți, la fel ca zeii, cândva, în Olimp.

Dar eu, marele Diogene, sunt tabula rasa în conversație, oferindu-i răspunsuri, ghidat de mintea sclipitoare a ei.

(Va urma)

Copil, pe vremea aceasta, când primăvara bătea la ușă, eram singurul de pe glob care eram pregătit să-i deschid ușa inimii. Ajungând acasă, după o zi obositoare de școală – toate mi se păreau la fel! -, alergam în grădină, acolo unde tămâioarele își tropăiau culoarea în soare și mă încântau decolările haotice ale albinelor. Nu aș mai fi intrat în casă, pentru nimic în lume, dar foamea mă răpunea și năvăleam la masă, deși mâncarea niciodată nu mi-a fost obiectiv existențial.

Zilele trecute, care s-au perindat prin țară cu soarele în brațe, inima mea și-a dat mâna cu aceea de ieri, a copilului care am fost: o clipă a durat armonia, fiindcă, astăzi, în bătaia vântului, care îndeamnă la înălțat de zmeie, a venit peste mine gândul la aceia care nu mai au ocazia de a vedea roata anotimpurilor. Vina lor, de a nu mai fi apucat primăvara aceasta, a fost bucuria de a ne lăsa nouă locul, celor care învârtim planeta cu tălpile în mers.

„Viața este ca ața” (scria cronicarul Miron Costin în poemul filosofic Viața lumii). Cât de fragil este pe lume ceea ce este încântător, ca o spumă care zboară de pe lucruri.

P.S.

Expresia „Viața e ca ața” aparține marelui cronicar și nu maneliștilor. E bine de știut pentru vulgul atras, din păcate, de jelania brunetă.

Cu o simțire nouă de dragoste, care m-a salvat de la povara unei vechi obsesii, din cauza căreia nu mai vedeam nici soarele pe cer, pășesc prin urbe, cu manta de voievod pe umeri, mândru de statura pe care o am în ochii ei, ai acelei femei despre care îți voi vorbi, prietene… O, dacă ai ști ochii ei ce limpezi sunt și zâmbetul cât îi este de blând! Voi trăi o viață a fericirii, în brațe sincere, în sânul civilizației ei. Într-un grai străin, dar atât de profund, îmi rostește cuvinte înalte, stând „ca o vrabie rănită” în cuibul ei lacustru, la a cărui intrare, tronează un totem aristocrat, făurit de un artist plastic de fală.

(Va urma)

Când mă simțeam în picaj, așteptam salvarea divină, care, însă, din cauza naturii căderii, mi se părea destul de îndepărtată și, poate că, tocmai în acest moment, acum, când mi-am clamat convingerea favorului ceresc, sunt uitat și părăsit de Acela la care îmi ridicam, deseori, ochii rugători, ca Avraam în pustie. Sufocat în sentimente rănite, credeam că în plasa lor voi și muri, solitar, neînțeles, pe merit, fiindcă am acceptat neștiute trădări. Dar, absolut din neant, ca Afrodita din spuma mării, s-a ridicat soarele pentru mine, luându-mi de pe suflet suferința neagră, care mă toca și mă făcea să vorbesc de unul singur pe stradă ori în butoiul care îmi întorcea monologul (bântuit de îndoieli) într-un ecou amplificat, ca un mormăit de urs alb; prins (ca un păianjen de propria-i rețea) în convorbiri disprețuitoare, formulate în doi peri, soldate cu blocaj tehnic, ajunsesem a mă considera eu pe mine însumi tras pe sfoară de către propriul ego.

În atelier, unde mi-am făcut un obicei, de a mă refugia din vuietul străzii, doi gospodari vorbesc despre cățelușa adoptată…

Primul paznic a băgat mâna în cușcă, pentru a lua oala de mâncare, și a fost mușcat, ușor, de cățelușă. Al doilea paznic, vrând să se convingă, la auzul veștii despre această repezeală spre mână, imită gestul primului și este „stanțat” (de asemenea, neconvingător). Mai mult în glumă, i se impută Ramonei că a adus o fiară în curte (ea a găsit-o pe stradă și a adus-o la unitate, din milă). Cel care-i face reproșul, A.D., este adeptul expresiei: quot erat demonstrandum și, sub ochii Ramonei, își apropie mâna de cușcă, însă, avertizat de pățaniile precedenților temerari, o retrage la timp. Ramona concluzionează: „Înseamnă că și-a schimbat atitudinea!”.

Pe alee, depărtându-mă de atelier, înspre sălile de discurs, am observat-o pe Ramona, care, între altele, nu a recunoscut momentul. Înainte de a intra în clădire, a chemat cățelușa, pe care, mângâind-o, a hrănit-o cu un oscior de firmă: „Le-am cumpărat pentru animăluțele cuminți!” – se referă la punga de oscioare pe care o ține în geantă.

Am fost invitat la o masă, unde se discutau atâtea…

La final, toți bărbații au început să iasă, rând pe rând, pentru a convorbi în curte. M-am ridicat și, din pragul ușii, am spus femeilor rămase: „Eu nu cred că pot ieși, fiindcă sunt singurul fără burtă”.

Ce este în gândul muribundului? Cu toții, desigur, vom ajunge să aflăm, dar nu vom mai putea spune. E spaimă sau părere de rău?

Dacă privirea i se încețoșează și nu mai aude nimic în jurul lui sau dacă amețește și își simte respirația tot mai grea, cred că nici atunci nu se gândește cineva că i-a sunat ceasul, fiindcă nu are o astfel de experiență – este imposibil de avut (o singură dată se moare) -, dimpotrivă, o deține pe aceea de a aștepta să-i treacă starea de rău și cu aceasta se duce în lumea de apoi, cu speranța de a se face bine, ca de atâtea ori înainte (gândul să-i treacă starea de rău cred că este ultimul nutrit).

Apoi, sufletul, având viteza luminii, se va detașa de trup, fiind pribeag în univers, pe scările spre judecată. Cum se va simți acel suflet, care, cu o secundă în urmă, știa cui aparține și purta cu sine lumina soarelui din cer, iar, acum, vâjâind printre stele, se descoperă fără trupul pe care l-a animat?

(Va urma)

Mereu, avem un gând pe care-l ascultăm, de când ne trezim, până la somn. Chiar și în somn, când visăm, acesta ne însoțește. Cu acest gând vorbitor, care nu tace niciodată și ne ghidează faptele și pasul, ajungem și în lumea de apoi, fiindcă îl socotesc nemuritor – nu înțelege că poate, vreodată, să înceteze.

Pentru fiecare dintre noi, va veni ziua în care vom închide ochii pentru totdeauna și vom ieși de pe scena lumii. Când reflectez la un astfel de moment, gândul cu mine însumi, esența propriului creier, își refuză dispariția și văd, în felul în care mă impulsionează, dovada eternității lui. Fără noi întregi, vocea interioară se va duce, intactă, acolo unde-i va fi locul, în fața lui Dumnezeu sau a oricui va fi autorizat să o ia la întrebări. Am o nedumerire: În tăvălug, vocea aceasta – care și acum îmi dictează rândurile de față – cât va mai lua cu ea din sfera noastră emoțională și câte află, în drumul prin ceruri? Câte limite desființează?

Diogene, ce este frigiderul?

E un aparat al viitorului. Când mă plictisesc, închid ochii și mi se deschide o poartă înspre alte vremuri, poartă pe care nu mă sfiesc să arunc o privire, dintre acelea pline de curiozitate. Și l-am prevăzut pe cel care va păși pe acest drum, pe care ne aflăm noi, peste două milenii. Suferința mea, pentru dependența lui de mecanisme, e vie, încă de pe acum și m-am grăbit să o exprim către tine. Eu, în secolul meu, îl prevăd pe cetățeanul mileniului al XXI-lea, dar el nu va afla nimic despre mine, fiindcă stau pitit în butoiul meu, ferindu-mă de vorbele voastre, ale contemporanilor și să nu mă considerați plin de emfază ori, ceea ce m-ar deranja, deplasat cu mintea, de la normalitate. Stau și-mi notez viziunile din meditație. Pentru voi, concitadinii mei, pregătesc o lucrare despre viețile filosofilor și, fiindcă le-am descifrat cusurul, nu mă voi înscrie în doctrina lor; sunt interesat să dau eu drumul la o școală, pentru eternitate, care să proslăvească austeritatea, ca mijloc înspre sine și înspre fericire.

(Va urma)

Mă apasă tristețea morții lui Liviu, de pe o zi pe alta și pe nesimțite, iar, în acest moment, am lacrimi în ochi și un nod în gât…

Este inimaginabil să dispară de pe pământ surâsul lui blând, să nu-i mai auzi glasul puternic, decât în propria-ți memorie.

În iunie, de ziua lui, cu o voioșie ca niciodată a dat peste mine, care aveam cunoștința posibilității morții lui și pe care am ascuns-o oriunde, în cosmos etc., numai din propriii mei ochi, sunt convins, nu am putut, deși am mascat oricât de mult deznădejdea care mă rodea ca pe os colții unei fiare înfometate. Jucam un rol (al cuiva neauzind vreodată despre suferința și deznodământul unei boli atât de nenorocite), în fața unui bărbat tânăr, aflat cu un picior pe teritoriul celei cu coasa – dar până când să ne temem de ea, că este de genul feminin? Nu i-am mărturisit temeritatea aceasta, fiindcă totdeauna a refuzat să discute despre boală, dar nu să și lupte cu ea, îndurându-i manifestările, ca un domnitor fălos.

Înalt, îmbrăcat într-o bluză roșie, care-i venea bine – ca orice ar fi îmbrăcat -, s-a așezat lângă mine, arătându-mi o piesă de fier pe care o lucrase cu îndemânarea-i arhicunoscută. În ce mi-a mai spus, se ascundeau frământările unui om discret – așa cum era el – și asupra cărora mai avea nevoie de câteva lămuriri pe care se gândise a le primi de la mine, având încredere, poate, în abilitatea mea analitică a orice mi s-ar comunica, despre subiecte mai mult sau mai puțin delicate.

Un motiv al textului de față este și mesajul pe care sora lui i l-a transmis într-o zi, mesaj ca de la soră la frate, pe care l-am citit din întâmplare și care m-a răscolit; atât redau: „fratele meu drag!”. Încurajarea și dragostea ce și el le-a simțit s-au adunat într-un singur cuvânt, care, totuși, mai păstra speranța: „Ok!” (răspunsul lui).