Monologul lui Aristotel

În ultima vreme, am vorbit despre lucruri de o aparență senină ori am tăcut, dar, în viața mea, a fost o lună grea, care m-a transformat sufletește și chiar fizic (Adio! kilograme în plus, nu că aș fi avut prea multe, dar așa vine vorba). Dincolo de problema în sine, care, încă o dată, mi-a arătat ce este omul în mâna sorții – obiect de porțelan – , rămâne întrebarea – ce este viața? Nu este nimic. Sau, poate, un punct care este mai viu tocmai când zaci și te afli la un pas de lumea ideilor, fiindcă, atunci, tot drumul se concentrează în suflet și în minte și încerci să identifici momentele fericite – dacă s-a meritat să te naști numai pentru scânteia lor.

Cel mai nedrept (nedrept, fiindcă te-ai supune ca om divinității, ai consimți la micimea proprie, te înrobești definitiv) ar fi să abandonezi tot ce este efemer și pământesc și să te dedici divinității, sperând să ajungi în raiul etern, dar cât de sigură este ținta?

(Va urma)

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.