A doua zi, prins de grija revederii cu Anca, mi-am amanetat ceasul de buzunar (îl moştenisem de la tata) -, ca un prolog al timpului pe care aveam să-l acord Ancăi. Timpurile vechi păreau confiscate de cifrele reprezentând ore pe cadranul ceasului. Mi-am apropiat urechea de ora 15,00: am auzit cu surprindere zăngănituri de arme. Aproape ştearsă, ora 16,00 conţinea o perioadă pură, fără poze, în care m-aş fi încadrat oportun cu fapta mea gândită mereu, dar încă sălăşluind în taine şi fără peripeţia realului. Mi-am trecut în caiet, cu atenţie, preocupările avute în solitudine şi la care aveam să renunţ pentru Anca, pentru ca mai târziu, în cazul unei despărţiri, să ştiu exact unde să revin şi să mă fi salvat vertijului presupus de recăderea în conul solitudinii, ca într-un trombon uriaş emiţând salutar imnul naţional. De unde suflul care să mă redea realităţii? M-am întors la cartea sfântă şi din imboldul lui Iona de a se fi rugat iar din pântecele chitului pentru a i se mai da şansa revenirii în misie, la suprafaţă, am luat anvergura faptei. Am împrumutat Ancăi odată, o carte. Prima înstrăinare de ceva deja interiorizat am trăit-o atunci. Pictura în tonuri de toamnă de pe suprafaţa memoriei se dilua în sentimente precum acuarela de pe icoane incomplete, în ape curgătoare. Am căutat prin oraş banca pe care ne-am îmbrăţişat; am dat numai de umbra ei. Starea de iubire pe care am trăit-o în peisajul real, am regăsit-o ca pradă în pliscul unei păsări numite Uitare. Am tras de umbră, spre salvarea de la devorare a luminilor care au creat-o: în porţiunea ei tăcută se concentraseră paletele sonore ale acelei întâlniri.

De multe ori, în mine era o tulburare vie, ca efect al pierderii paletei de culori în unghiul meu de vedere, de către un zugrav neatent. De câte ori mă uitam pe geam, în locul zăpezii proaspete, zăream zăpada veche, a copilăriei, când mai mult decât să mă sustrag panoramei, îmi plăcea să alunec dinspre debut înspre sfârşitul nostalgic al traiectului. Am întâlnit-o pe Anca într-o autogară semiobscură. În faţa unui autobuz staţionat, zăceau rotiţe de ceas dinţate. Mi-am imaginat un ceas mare, suveran, deasupra lucrurilor, în care, pentru a sluji după rolul potrivit, rotiţele, din impulsul datoriei întins în spaţiu, ca o linie veşnică de energie, ar fi urcat singure, acumulând în ascendenţă, fire de timp pe care apoi să le toarcă în evenimente şi alte acţiuni. Acum împrăştiate, în urma unui impact, rotiţele nu sugerau totuşi că timpul survine ca dimensiune din accidente: umbra unei guri de leu şi-a arătat colţii în picătura de sânge de pe buricul degetului mijlocar; mă înţepasem în zimţii de metal ai rotiţei aurii. Am suferit ca de muşcătura unei fiare. M-am speriat puţin, însă Anca a observat şi mi-a strâns mâna. Alături, întinsă ca o piele de bivol absurd în plasma timpului, melancolia a murit. Un bărbat între două vârste, la câţiva paşi de masa unde ne aşezaserăm să bem cafea, s-a izbit cu pumnul în frunte, a strâns pleoapele şi în câteva secunde, de sub stratul subţire al plânsului dur, a reieşit o mină destinsă. M-am înfuriat şi din locul meu i-am strigat necunoscutului să fie constant cu el însuşi: Metamorfozele rapide nu sunt reale. Rămâi în starea ta până când realismul care o justifică, se va retrage întreg în albia istoriei. Pentru bărbat, mi-am dat seama, vremea are amplitudine vexantă: orice moment, înainte să dispară, îi accentuează setea de viaţă. O dată cu melancolia, îşi pierduse echilibrul: sărea în sus de bucurie, zicând: Bachus, te insinuezi între mine şi soţie, învenindu-mi viaţa! Decuplezi din cadrul nostru, ca un instalator, sursele vacanţei. Umbli, fără a-ţi păsa, la dispoziţia mea, aducându-mi nori dimineaţa, sub formă de chitanţe, în drumul spre bucătărie, şi eu, ca sub vreme rea, suport reproşuri: Te închizi mult în tine! Sunt agresat de griji. Dar n-ai niciun motiv să cauţi alinarea în băutură. În efectul băuturii acolo îl revăd pe Bachus, pe vârful plăcerii, escaladat cu multe pahare-n spate, şi rezist, rezist, dau cu bocancii-n podele, ca Ivan Turbincă, şi bocancii nu cedează jocului, genunchii suportă încordări Îi spun lui Bachus tot ce ar trebui să auzi tu, iubito: În alcool, precum ţigara în scrumiere umezite uşor, sting suplicii diverse. Soţia a aflat despre înclinaţia mea de a suferi constant şi insuflă iz de necazuri mediului propriu, ca un paj dirijând curenţi de răcoare, dinspre franjurii verzi ai palmierilor cruzi, înspre stăpânul adorat în suprafaţă. În suprafaţă, am aruncat undiţa de viclenie şi din adâncurile adoraţiei înfiorate de prăzi mari şi mici, unde s-a dus, am scos ură neînsemnată ca mărime, dar cu intestine atât de materiale!

Aş fi plecat dinspre starea mea, vibrantă ca un plan şi destul de intens urmărindu-mă, înspre dispoziţia sufletească a unuia dintre personajele pe care le urmăream dând pagini, numai să mă sustrag prezentului în care, iată, plăteam chirie. Imaginile trecutului stăruiau ca o pânză pictată în aerul blând al camerei şi mi se părea că nu pot curăţa vopseaua uscată de pe unele scene; dăruit cu un har instantaneu de artist plastic, aş fi refăcut în loc schiţa nouă a unui gest, însă în culoarea locală. Îmbinam prezentul cu trecutul la nivel imaginar, iar în voinţă, ideea viitorului liber de griji deschidea uşi întunecate. Clipe din prezent se întretăiau cu fire din viitor: în locul pomului, instantaneu se instala întâlnirea unui cuplu; răsfoiam jurnalul: starea pe care trebuie s-o fi avut, traducea altfel ştirile, cu nostalgia celui care altădată făcea parte din ele. Dar pentru a capta o astfel de variantă, potenţial seducătoare, când nu mai rezişti preocupărilor şi tumultului devastator al tinereţii, aveam nevoie să parvin. M-am ridicat de la masă, înspăimântat de gânduri, m-am dus la fereastră şi am privit afară, în stradă: dintr-un camion de armată, câţiva oameni descărcau dulapuri cu oglinzi, un pian surd şi o masă. Nerecunoscându-mi la început chipul răsfrânt într-una dintre acele oglinzi, am deţinut posibilitatea pentru prima dată, de a-mi analiza trăsăturile fizice dintr-un unghi de vedere neutru. Când mi-am dat seama că mă analizez la urmă pe mine însumi, am resimţit o senzaţie puternică de înstrăinare. Am scos capul pe geam şi, plin de amploare, am strigat oamenilor să rămână pe loc şi să mă aştepte, cu povara în braţe, pentru a nu da, fără să vrea, ocazii cristalului să exerseze furtul de identitate în funcţia oglindirii care-i aparţinea ca o apă. Am insistat ca oamenii să rămână pe loc, dar n-am fost auzit, şi imaginea mea a fost dusă mai departe (şi de prezent), pe braţe străine, într-un vechi ungher unde nu se mai visează, precum pe fundul corabiei lui Iona, la posibilităţi de amânare a misiei. Cămăruţa pentru care plăteam chirie, o asimilasem ca pe un segment interior: datorită visului care mă decupla frecvent de la realităţi dezagreabile, aduceam la fereastră, fluturi în ianuarie geros, şi în locul razelor mult aşteptate, părul blond în stare mobilă, ca în fugă pe miriști vara, al unei mirese. Trecea viaţa pe dinainte ca un film, căruia nu-i puteam înlocui personajele şi încrengătura de relaţii, decât retușând pelicula. Mă depărtam de întâmplări, numai în măsura în care fapte curente, de o tărie similară, căci sub parametrii de tensiune existenţi, nu se mai schimba nimic, ca într-un puzzle, înlocuiau pe cele vechi. Tăria evenimentelor noi, majoră precedentei, impunea, în detrimentul desenelor anterioare, care se erodau în consecuția impactului, esenţa unei relaţii din care să fi răsărit aparenţa altor episoade. A doua zi, am ieşit în oraş, sub auspiciile unui sine angelic, deşi întrebările despre plata chiriei, pe care gazda mi le adresa pe scări, mă importunau în avânt, sporind aversiunea pe care deja începusem s-o am faţă de gazdă; această femeie, care flecărea mult, avea în jur de şaizeci de ani şi ori de câte ori mă revedea, şi se întâmpla să întârzii cu plata, mă bârfea către portarul imobilului. Intenţiile de a o evita erau insuportabil de mari, însă de-o măsură care ar fi încăput în capacitatea de păşire ca pe moi perne, a unei pisici aristocrate. În colţul străzii, l-am zărit pe unul dintre oamenii care au cărat dulapul cu oglindă. L-am întrebat nu despre obiect în sine, ci despre efectul răsfrângerii mele în oglindă: cum i-am părut? Oglinda a fost ocupată şi depăşită în cadrul ei, de supărarea ca lacrima de pe faţa dumneavoastră. În legătură cu trăsăturile, nu ţin minte mare lucru. În virtutea acestui răspuns, m-am decis în ce fel voi acţiona pe viitor. Oricum, nimerisem pe o stradă simplă. Puterea de a decide în destin o deţii numai în momentul în care te hotărăşti, dintr-un punct spaţial, s-o iei într-o direcţie sau alta. Cu tine atunci se intersectează multiple direcţii şi de voinţa proprie depinde numai traseul, nu şi particularitatea acestuia care deja este instaurată şi trebuie să-i înduri patina. Domnule, de unde crezi că te ştiu? m-a întrebat preopinentul meu. Din acea distanţă care, parcursă cu o viteză enormă, nu este observată. N-a fost răspunsul corect. Te recunosc după acelaşi nivel de îngrijorare la care au urcat trăsăturile chipului tău: sub ele, susţinându-le în prezent, să nu recadă în amintire, mi s-au răsfrânt palmele; eram în lift, iar trăsăturile feţei tale, încremenite parcă în oglindă, atingeau etaje superioare de frustrare. Se depărtaseră de sursă, precum raza de stea, şi, aproape de propria eclipsă, căutau mijloc de regenerare în vestigiile condiţiei mele de hamal în port în care mă exersasem atâta vreme şi pe care le mimam, ajutându-mi colegul să se mute. După o balistică anume a circuitului de imagini, te-am localizat. După tabieturi deduse, te-am aşteptat aici, la colţul străzii. Cât mai repede era nevoie să-mi diminuez supărarea, de la faza unei lacrimi la cea de umbră firavă. Mi-am schimbat unghiul de vedere şi dacă mai mult discordia în sine cu doamna Ioana, gazda mea, devenea vehementă, trebuia în schimb să-mi asigur prezenţa mai multor elemente circumstanțiale, pentru a o reprima.

(Va urma)

Într-un joc de volei, de vinerea trecută, urmărind o minge, m-am împiedicat și, după câteva sforțări de a rămâne în picioare, m-am prăbușit, lovindu-mă la genunchi și alegându-mă cu o julitură în podul palmei drepte (în care m-am sprijinit). Durerea, pe care o uitasem, m-a întors în vremea în care, frecvent, mă loveam, dar aveam idealuri. Pe drum, în sat, plimbam cercul, o roată veche de bicicletă, pe care o ghidam cu o sârmă, modelată în cârmă. Printre fluturi, îmi imaginam că direcționez un avion și la astfel de profesie aspiram. Câte piedici am primit la fotbal, de câte ori mi-am rănit genunchii! Mă uitam la „bubă”, așteptând să se transforme în „coajă”, moment critic, fiindcă îmi producea mâncărimi, dar mai mare jucător ca mine în lume nu era!

M-am angrenat la jocul de vineri, îndemnat de tinerii cărora, de regulă, le vorbesc de marii clasici. Mai înainte, ei înșiși s-au accidentat ușor, ca două pahare s-au ciocnit Alexandra și Adina, lângă fileu, cu ochii pe sus, după mingea în zbor…

În timp ce vedeam că nu mă pot echilibra, timpul se dilata în mintea mea, îmi spuneam că, totuși, trebuie să înfrunt momentul, să cad deodată, pentru a înceta supliciul interior, acela de a nu părea nătâng în mișcare, de a nu mă discredita într-o ipostază la care mă mai pricepeam, voleiul. M-am ridicat imediat: „Nu am nimic!” – mi-am asigurat coechipierii. „Nu-mi amintesc de unde am căzut, ci de unde m-am ridicat!” – am mai adăugat.

Pe seară, în liniște, m-am refugiat în amintire, precum soarele în asfințit: durerea a fost vie, nu moartă ca tristețea, oricum, e de preferat rănii sufletești orice piedică exterioară.

În școala primară, citeam (și le agream): „Arici Pogonici” și revista „Cutezătorii”, ale căror cerneluri aveau un miros deosebit, pe care nu l-am uitat (în timp ce scriu, îl resimt în nări). Aceste publicații pentru copii erau însoțite de benzi desenate, a căror temă viza, cu întâietate, războaiele dintre daci și romani. Când învingea eroul dacilor, mă bucuram pe deplin, în timp ce, față de intriga romanilor aveam rezerve și eram chiar trist că ieșeau învingători în vreo bătălie, dar îmi reveneam, datorită ideii că sunt și eu urmaș de roman.

Prin anii optzeci, fiind tot copil, eram atras de ziarul „Sportul”, pe care, însă, nu-l găseam niciodată la chioșcuri; puneam mâna pe el, numai când mergeam în vizită, la unchiul Augustin (care făcea abonament, fără teama de a-i fi fost sustras cotidianul din cutia poștală, fapt care, în blocul nostru, se mai „obișnuia” – vorba lui Moromete).

Într-o dimineață, așteptându-mi rândul, pentru a achiziționa și eu un ziar, oricare dintre cele care mai rămâneau nedate, am auzit un bătrân solid, dinaintea mea, întrebând-o pe vânzătoare: „Aveți România ocupată de români?”. Se referea la „România liberă”, ziar care, de fapt, consfințea subjugarea țării nu unei nații anume, ci unei ideologii, pretins universale, prin care URSS se extindea și domina. Deși întrebarea nu mi s-a părut o glumă bună, ba, dimpotrivă, formulată numai așa, pentru a fi părut și bătrânul spiritual, mi-a rămas, totuși, în minte, prin doza ei de descumpănire și de reflecție, adică în ce mod noi înșine ne stăpâneam țara.

---

În liceu, eram abonat, fiindcă, altfel, riscam să mi se impute în ședințele de UTC, la „Scânteia tineretului”, care devenea din ce în ce mai politizat, la fel și revistele literare: pe coloane întregi, erau publicate articole dedicate tovarășului și activității unicului partid (supranumit și partid călăuzitor).

Pentru a mai citi și altceva decât despre tovarăși, urmăream almanahul „Anticipația”.

---

În romanul Moromeții de Marin Preda, este relatată realist scena în care Ilie Moromete, protagonistul primului volum, citește ziarul „Dimineața”, în poiana fierăriei lui Iocan: bărbații, îmbrăcați în haine duminicale, îl așteptau pe Ilie Moromete, al cărui obicei era să întârzie puțin (tocmai pentru a spori nerăbdarea acestora de a-l asculta). Ajuns în mijlocul lor, desfăcea ziarul, ulterior rutinei de a-și fi pregătit o țigară, și interpreta, pe înțelesul tuturor, știrile referitoare, în special, la rege și la deciziile guvernului liberal.

Pe atunci, nu toată lumea știa să citească, însă Ilie Moromete era un bun lector și, în plus, avea darul de a atrage atenția prin interpretări sui generis ale informațiilor, parvenite publicului, prin jurnale.

Scena pe care o evocă Marin Preda pare o prelungire a clăcilor de altădată, care, însă, mai ființau și în această perioadă (anterioară declanșării celui de al Doilea Război Mondial). Variante de clacă am prins și eu, în copilărie: bunicii erau vizitați de unii vecini, precum tata Ticu; se vorbeau multe și nevrute, câte în lună și stele. Mama Ioana fierbea boabe de porumb, după care le cocea pe plita sobei. În acest răstimp, zbârnâitul fuselor nu contenea.

Ziarele conțin istoria unei zile și se lecturează, concomitent cu trăirea clipei care devine istorie personală… Nu stăpânim nimic, nici știrea (care, deseori, influențează), nici momentul care ne fură, în trecere, din propria viață.

După Revoluție, achiziționarea mai multor ziare presupunea un efort financiar oarecum considerabil, fiindcă, la tarabe, stăteam câteva minute să mă decid pe care să aleg: „Evenimentul zilei”, „Adevărul” sau „Cronica română”. Evident, eram influențat de titlurile de pe frontispiciu. Tipăritura era ilizibilă: litere mici, șterse pe alocuri, dar nu-mi dădeam seama, datorită vederii de vultur pe care o aveam. Mai greu de suportat era momentul de după lectură, când ziarul se termina și nu mai dețineam posibilitatea, ca astăzi, de a-mi continua cititul, pe telefonul mobil, cu orice publicație sau articol, pe teme de relaxare; deja, mă gândeam ce ziar să cumpăr a doua zi sau la care dintre ele să fac abonament. Când s-a întâmplat să mă abonez, ba venea târziu în zi, din cauza poștei, ba nu mi se mai părea conținutul interesant și regretam că nu mă orientasem asupra altui profil de jurnal.

Îl fericeam pe nașul meu, doctorul Ilie, care își permitea să cumpere toate ziarele care apăreau atunci, astfel încât, la gura sobei, se delecta cu zarva lumii, răsfrântă în pagini.

Tristețea imposibilității de a citi ceva de nivelul jurnalului, pe o durată mai mare de timp, îl resimt și astăzi și este similar aceluia pe care-l trăiam în anii optzeci, când nu aveam ce privi la televizor, al cărui program era comprimat în două ore, dintre care o șesime era consacrată politicii partidului și tovarășului.

(Va urma)

Negăsind un om afară,

m-am retras în butoi, pe țărmul mării.

Pe străzi, am umblat cu lampa aprinsă,

în plină zi –

dacă nu mi s-ar fi pus întrebarea: „Pe cine cauți?”,

răspunsul meu („Un om!”) nu ar fi ajuns în istorie.

M-am văzut pe picior de egalitate cu acela care m-a interpelat

și nu părea decât o gură, intempestiv spirituală, a urbei,

de care am fugit, fiindcă mi-ar fi schimbat

unghiul de vedere asupra lumii,

ca mecanicul pus să îndrepte mașinăria cu unelte

din recuzita celor de care m-am despovărat.

Gura butoiului

aparține unui secol din care intenționez să alerg,

înspre zorii altor cărți, de la care mă înfrupt, noaptea, pe ascuns.

Dar eu în ce măsură sunt om adevărat?

Setea mă împinge să merg la cișmea

și nu-mi dă pace, uneori, în noapte,

să privesc luna,

cu acei ochi încântați de cosmos.

Fântâna își țâșnește jetul de apă atât de sus,

încât nu-l stăpânesc îndeajuns,

fiindcă este imaginea setei care m-a tot cuprins

de la naștere până acum.

Nu am avut o mamă în stare

să mă nască fără nevoia de apă. Dacă s-ar fi întâmplat,

partea de înțelepciune s-ar fi lățit mai mult,

atât cât a acaparat setea din ființa mea.

*Cronică de carte apărută în revista „Scrisul Românesc”, Nr. 9 / 2021, p. 10

Victor Munteanu vede în poezie forma supremă de exprimare și disponibilitatea comunicațională este atât de pregnantă, încât își denunță cămașa ca pe un detaliu cenzurant: Cămașă suferită de trup – titlul antologiei apărute la editura Tracus Arte, 2021. Poemele – selectate din volumul Prier – sunt scrise sub influența marelui poet austriac, Georg Trakl, de la care a împrumutat și motivele: fereastra, ciocârlia, mestecenii, felinarul etc. Acestor motive expresioniste le sunt atribuite realități actuale, contemplate sub imperiul melancoliei: „Afară plouă rupând în strigătele grele ale văzduhului, / curg înălțimile peste satul întreg. / Stau în bufet cu viața aruncată pe jos” (Depășind muțenia crucii). Pentru un om în etate, simțul oftalmic devine principala cale de relaționare cu lumea, datorită mersului mai lent, care-i asigură timpul necesar de a surprinde mai multe din drum. Umorul secvenței este diminuat de ideea principală a poemului Mestecenii, anume că înțeleptului numai pietrele dețin secrete, în rest, totul îi este deschis, precum o carte: „Un om bătrân de om singur pășește încet, / dilatând realitatea în jur / numai pietrele își țin adevărul cu dinții”. Vârstele sunt surprinse cu manifestarea lor specifică. Astfel, în condiția unui tânăr, pe care autorul și-o asumă cu emfază, nimeni nu-l vede trecând pe stradă, din cauza mersului alert: „Trec pe stradă și nimeni nu mă crede că trec. / Mă arată vitrinele, ploaia, / întreb cunoscuții și vântul, / adun mărturii, / dar nimeni nu crede” (Zile pedepsite cu om). Ca trăsătură specifică a tinereții, mișcarea energică este glorificată și, în același timp, recomandată și altora: „Grăbește-ți auzul și văzul pentru ca / ziua să devină mai întreagă prin asta! // Grăbește-ți arțarii, fântânile, piatra, / pune tu mâna pe sufletul meu / și grăbește tăietura din mine!” (Tăietură de fulger). Precumpănirea valorilor a două vârste semnificative, tinerețea și bătrânețea, e succedată de un exercițiu în marginea dragostei, de o regie în urma căreia se va observa dacă fericirea în relație reprezintă un mijloc de ignorare a trecerii vremii, de sustragere din chingile ei: „Hai să ne prefacem că stăm pe o bancă / și luăm aminte la distrugerea clipelor” (În doi). Fiindcă exercițiul acesta de conviețuire nu reușește, în poemele din volumul Vești în marginea acoperișului, vom redescoperi un eu liric dedicat sieși, deprins a se bucura, într-o stare de calm, de tot ceea ce viața îi oferă: „Beau o bere în spelunca ticsită” (Calm, foarte calm). Din volumul Locuință pentru un strigăt, al cărui titlu este o metaforă pentru propriul trup, autorul reține acele poeme care conturează o imagine consistentă a eșecurilor, fie în dragoste (Despărțire: „nu mai aveam niciun strop de putere / ca să o luăm de la capăt” ), fie în temeritatea de a se menține într-un anume echilibru emoțional, în trecerea prin viață („Stau în mijlocul zilei de naștere” – Pe muchie de cuțit. Antologia se încheie cu texte din volumul Prizonierul tăcerii, texte care îl prezintă cititorilor ca pe un om dornic să iasă la suprafață, într-o societate față de care, în sfârșit, are puterea de a fi impasibil, datorită artei scrisului: „Poezia e una cu Dumnezeu: / în ea nu se poate ajunge / fiindcă de acolo nu mai ai unde pleca!” (Poemul desăvârșit).

Cu această antologie, Victor Munteanu, dintr-un sentiment că, până în prezent, nu a fost lizibil la cele mai înalte cote artistice, face un gest considerabil față de sine însuși, anume să apară în fața publicului cu poemele care-l reprezintă cel mai bine.

*Cronică de carte apărută în revista „Scrisul Românesc”, Nr. 9 / 2021

Legătura dintre om și natură este cheia în care trebuie citită cea mai recentă carte, semnată de Ion Cristofor, al cărei titlu, Poeme canibale (Ed. Casa Cărții de Știință, Cluj-Napoca, 2021), sugerează efortul în creație (versurile devastează trupul celui care își exprimă emoția). Fiindcă peisajul urban nu oferă decât o imagine seacă, o mască unică pentru orașe în general, rezidenții sunt dispuși a se dedica oricărui fragment de natură adevărată: „Deasupra uzinei electrice / Liliacul dă lecții de zbor pentru puii / speriați de întuneric. // Soldații s-u mutat în copaci / în frunze” (Strada pustie). Mările nu ar fi decât „niște băltoace împuțite” (Un tratat despre vise) fără lacrimile celor care le-au străbătut întinderea albastră. Nașterea lui Iisus a îmbunătățit calitatea apei de pe planetă – susțin adevărații creștini. În viziunea lui Ion Cristofor, lacrimile corăbierilor au fost cele care au purificat apa mării, fapt care invocă nevoia elaborării „unei istorii a lacrimilor”. Prezența ficușilor alină durerea bolnavilor din spitale: „Nimeni nu a scris o istorie a ficușilor / Dintr-un colț de salon al spitalului de urgență /În care iată tocmai acum agonizează o tânără femeie”. Fenomenele meteorologice, precum vântul sau ploaia, influențează starea sufletească a oamenilor, de condiții variate, de la scribi până la călugări. Prin impresia de mobilitate, vântul aduce în atenția scribului solitar fantasme ale trecutului, fapt care-l dezarmează și-l determină să recurgă la un gest de lehamite, care-i trădează splinul. Pentru el, mai mare importanță are trecutul, dar imposibilitatea de a-i reactualiza circumstanțele și de a-l retrăi în mod real îl aduce în pragul disperării, al desconsiderării proprie-i îndeletniciri, însăși transcrierea faptelor însemnate de la curte: „Bate vântul peste întunecatele câmpii ale provinciei / Singur, cufundat în întuneric, / Scribul scuipă în propria-i călimară” (Bate vântul). Nu mai este perioada romantică din vremea lui Macedonski, pentru care marginalizarea constituia un motiv de inspirație, de elaborare a unei capodopere precum Noapte de decemvrie.

O dublă inocență recunoaștem în jocul a „doi copii de țigani” din poemul Vreme de ploaie: pe de o parte, ei sunt convinși că pot „să ducă norul acasă”, iar, pe de altă parte, se gândesc să-l lege „cu o sârmă ruginită”. Ipostazele la care aspiră, cu mintea lor de copii, conțin amândouă improbabilități: norul nu poate fi capturat, iar dacă, printr-o minune, s-ar întâmpla, sârma ruginită ar ceda, norul fiind o resursă de precipitație. Pe tărâmul liric, totul este posibil, însuși preotul bătrân „murmură ca pentru sine: / Nimeni nu știe ce ascund domnii poeți / în poemele lor neînțelese”.

Cârligele de măcelărie nu strălucesc în cămară, ci în „măreția stoică a soarelui în apus” (Critica rațiunii pure). În confruntarea celor două planuri, terestru și astral, cel de-al doilea este suveran și participativ emoțional, datorită însușirii menționate, „măreție stoică”, fără de care soarele ar dezechilibra Terra, sub impresia a ceea ce zărește când răsare sau apune, destule aspecte negative și injuste. Față de paralelismul acesta etern, poetul își duce viața, în spiritul lui Vergiliu, departe de oraș, într-un târg provincial, acolo unde ținte ale proprie-i atenții devin, pe lângă meșteșugari, păsările cerului și chiar o muscă „prinsă între sticlele gemului / amarnic văietându-se de a nu fi citit la vremea potrivită / Critica rațiunii pure”.

Volumul exprimă viziunea despre lume a unui poet dispus a se apuca de lucru, în reconstrucția planetei, de ale cărei probleme este atât de afectat, încât vocea-i lirică este mai tristă ca oricând. 

În refugiul de sub cais, cu toarta ceștii de cafea în mână, ating punctul de vârf al relaxării matinale. Aburii cafelei se întind ca o alee pentru gând, care se plimbă încotro dorește – cine-l poate ține în frâu, ca pe bidivii?

Posibile imagini ale viitorului, zărit de la fereastra clipei, se întrepătrund cu acelea din trecut, când, pe aceeași vreme, făceam planuri de achiziționare a vreunui produs, demers care mă sustrăgea stresului matinal – dimineața este un moment în care simți presiunea ceasurilor care vor ticăi peste zi.

Ultima înghițitură de cafea coincide cu disponibilitatea mea de a o lua din loc, înspre serviciu ori scriitura sortită a o realiza.