În 1987, nu am mai fost singurul premiat; dimpreună cu mine, au mai fost selecționați Cristina Ion și un băiat, căruia nu-i mai rețin numele.

Ne-am întâlnit la Universitate, în ziua plecării, și am luat tustrei un taxi, până la gară. Eram însoțiți de către un utecist, pe nume Dumitru, care bătea în patruzeci de ani, ușor durduliu și îmbrăcat la costum maro (costum cu dungi albe, verticale). Cămașa era galbenă. A stat cu noi în compartiment – acolo l-am și cunoscut. La finalul călătoriei, Dumitru a făcut o remarcă pozitivă, la adresa mea, referitoare la înclinația firii către literatură. I se păruse lui, din atitudinea mea reținută: preferam să mă uit, în liniște, pe geamul cușetei, că sunt meditativ, frământat de versuri…

Spre deosebire de Cristina Ion, o fată cuminte, respectuoasă, bine crescută, cu ochi negri și față albă, pe care nu am mai revăzut-o de atunci, băiatul respectiv (purtător de ochelari, brunet, cu păr drept și negru) era extrem de incisiv, nu mai întâlnisem pe cineva cu un asemenea soi de nesimțire ca a lui. Când am văzut că a mai fost cazat cu mine în cameră, m-am hotărât să-l ignor cât pot de mult, pentru a nu-mi face nervi, în zadar. Totuși, manifesta onestitate: într-o seară, a revenit în cameră să-mi spună să mă duc și eu la discotecă – îi ceruse Cristina.

În tabără, l-am regăsit pe Florin Iaru – nu mai era atât de expansiv, ca anul trecut și nici atât de slim – , pe care l-am întrebat despre Mircea Cărtărescu: „Nu a putut veni. Are un băiețel de un an și a preferat să stea cu el acasă”.

Între scriitorii participanți (în afara lui Florin Iaru, mai sus amintit), se aflau Mircea Martin și Șerban Foarță.

Într-o seară, Valentin Naumescu (era din Vâlcea, azi, este prof. la Cluj-Napoca), un tip cu umor, care scria proză SF, a venit la mine: „Hai să-i arătăm și noi textele lui Mircea Martin, să vedem ce părere are!”. Am ezitat, dar, până la urmă, ne-am dus.

Îngândurat, cu freză pe dreapta, slab și destul de tânăr (cred că avea puțin peste patruzeci de ani), căruia ochelarii îi confereau un aer intelectual, Mircea Martin vorbea puțin.

(Va urma)

În septembrie 1986, după două săptămâni, tabăra de la Victoria s-a încheiat.

Într-o vizită la un pictor local, dintr-un sat transilvănean, am mâncat, pentru prima dată, slană: o bucată de grăsime, ușor prăjită, pusă pe o bucată de pâine coaptă în cuptor de țară. Gustul a fost destul de bun, deși, după cum arăta, nu ai fi pus gura pe slană,

Am mai făcut două vizite, legate într-o singură zi, la casa unuia dintre corifeii Școlii Ardelene, Gheorghe Șincai, și la o fabrică de sticlă.

Profesorul Armeanu, un tip masiv și brunet, purtător de ochelari cu lentilă aproximativ fumurie, și-a făcut apariția, la plecare… Mă așteptam ca, pe durata taberei, să mă fi susținut și el cu una, alta, dar nicidecum nu s-a întâmplat. Totuși, mi-a propus să ne întoarcem acasă, cu mașina lui, un Citroen de culoare verde.

Citroenul i-a fost adus de soția lui, o doamnă tăcută, îmbrăcată în haine albe, de vară. De asemenea, atunci, l-am cunoscut pe fiul lor, cam de vârsta mea, care intenționa să dea examen la Facultatea de Medicină.

Am făcut un popas în orașul Sibiu. Ei au cumpărat salam și brânză telemea (produse alimentare care nu prea se găseau în alte locuri, fiind specifice orașului Sibiu). Din acea brânză, amestecată cu verdețuri, mi-au dat și mie o porție.

Ulterior, l-am revăzut pe prof. Armeanu, în mai multe rânduri: niciodată nu m-a întrebat nimic, nici dacă mai scriu, nici dacă etc. Doar „Bună ziua!” / „Bună ziua!”. Așa îi era felul, impasibil la evoluția literaturii, deși era profesor de limba română. Am auzit, cu ani în urmă, că a suferit destul de mult, din cauză că ar fi fost demis, înainte de pensie, din funcția de director la un liceu din oraș, tocmai de fiica unuia dintre cei mai buni amici ai lui. Facil impasibil am fost și eu.

În cameră, nimerisem, între alții, cu un băiat, pe nume Soare Claudiu (cred că așa îi era prenumele). Șaten, cu păr cârlionțat, cu dinți ușor de iepuraș, Soare scria o lirică de tip dadaist, oricum, destul de îndrăzneață. Era din Buzău. Am și corespondat, pentru puțin timp, după încheierea taberei.

Acum vreo zece ani, am dat de el pe Google: locuiește în Franța. I-am scris un mesaj pe email. Înainte de toate, l-am întrebat dacă el este acel Soare Claudiu din tabăra de la Victoria, din 1986. Și mi-a răspuns: „Îîî! Îîî!”. Atât ajunsese poetul în devenire, o monosilabă…. Mai puteam conversa ceva cu el? În coada acestui așa-zis răspuns, am regretat că am încercat să-l interpelez, fiindcă nu mai aveam pe cine. Scremutul său lingvistic a fost revelator pentru micimea care e.

1986, în tabără, la curs, Mircea Cărtărescu ne vorbește despre viitoarea lui carte, Levantul, din care ne citește câteva pasaje. De asemenea, ne prezintă, succint, activitatea de la Cenaclul de luni, coordonat de N. Manolescu. Dintre poeții optzeciști, pe Traian T. Coșovei îl consideră cel mai talentat.

Dintr-un impuls de generozitate, nu de invidie contextuală, cred, ne explică de ce Marin Sorescu are succes în străinătate: a avut ocazia să i se aprobe multe ieșiri; astfel, și-ar fi făcut sieși reclamă.

Față de Nichita Stănescu, pe care l-a vizitat, are admirație: dacă vă uitați la fotografie, ne spune, veți vedea că distanța dintre ochi este mai mare de două degete, cât este la un om obișnuit, o astfel de însușire aveau zeii. Deși a avut parte de mulți bani, Nichita Stănescu trăia modest, cu ușa în permanență deschisă la apartament. În sufragerie – își continuă Mircea Cărtărescu expozeul – nu avea decât o masă, câteva scaune și o vitrină (în care fixase cele patru fotografii ale lui Mihai Eminescu).

O idee interesantă, formulată în încheierea cursului, mi se pare aceasta: toți poeții au scris cel puțin un text, demn să intre într-o eventuală Istorie a celor mai bune poeme.

Mircea Cărtărescu este volubil, blând, dornic să ne atragă prin amănunte deosebite, puțin cunoscute publicului.

Victoria, 1986

Aseară, zbughind-o la un meci de fotbal, organizat de noi, cei din tabără, am zărit un tinerel cu păr lung și mustăcioară, stând cuminte lângă balustradă. L-am strigat: „Hai și tu la fotbal!”. Cei care ieșeau din camerele lor mi-au spus că este Mircea Cărtărescu, însă eram mulțumit că îmi confirmase că vine. Nu s-a supărat că l-am luat la pertu.

Astăzi, mă înscriu la cursul pe care-l ține Mircea Cărtărescu, Ne spune o poveste, prin care intenționează să ne șocheze, de fapt, numai pe astfel de lucruri mizează.

Membrii unui trib au vizionat un film. La final, au fost întrebați ce au văzut. Toți au răspuns: „O găină!”.

Filmul era complex, cu multe cadre, un film propriu-zis. Cercetătorii au examinat din nou filmul. Găina era singura care a străbătut ecranul televizorului, în linie oblică: de aceea, oamenii din trib au remarcat-o; ei nu știau să se uite la televizor – urmăreau filmul de sus în jos, linie cu linie, iar găina a străbătut toate liniile, în câteva secunde.

Poetul optzecist este profesor la o școală generală din București.

(Va urma)

Cursul despre Kafka (1986, în tabăra de la Victoria, curs la care mă înscriu) este ținut de Florin Iaru, despre care se spune că „este specialist în Kafka”.

În sală, la o masă rotundă, iau și eu cuvântul: „Înainte de a muri, Kafka i-a cerut prietenului său cel mai bun să-i ardă scrierile, dar acesta nu l-a ascultat”. Specialistul în Kafka mă contrazice: „Nu este adevărat. Nu am auzit despre așa ceva. De unde știi?”.

Citisem Procesul de Franz Kafka. Urmam un profil de filologie și-mi propusesem să lecturez toți laureații Premiului Nobel pentru literatură.

Ezit să-i răspund, fiindcă am rețineri să nu-l discreditez pe specialist în fața celorlalți, însă el insistă și nu am încotro: „Am citit în Prefață”. El mă combate în continuare și mie nu-mi vine să cred că el nu a găsit un asemenea amănunt în Prefața cărții. Este superficial. Astăzi, de câte ori îl văd la televizor, schimb canalul, pentru a evita să retrăiesc, într-un fel, momentul acela al descumpănirii din parte-mi, cum un pretins cunoscător al operei lui Kafka nu reținuse un lucru atât de vizibil, scris într-o biată prefață și cum s-a zbătut să-mi reprime intervenția. De asemenea, stilul precipitat și nesigur de a se exprima pe seama unei teme este neschimbat, precum în acel an, 1986, când l-am întâlnit în tabăra de creație.

Florin Iaru mă ține minte… Într-o discuție (tot în 1986) – ne-a strâns pe toți de la curs, într-un cerc, la iarbă verde – și ne întreabă care este poetul nostru preferat, poet român. Toți dau nume la modă, predominant fiind (pe bună dreptate) cel al lui Nichita Stănescu. Pentru a se auzi și alt nume, eu rostesc: „George Coșbuc”. Am în vedere excelentul volum Balade și idile, volum extrem de modern și în prezent. Florin Iaru strâmbă din nas, ca un puști răsfățat și pistruiat… Țin în mine dezamăgirea, nu-i dau drumul prin vorbe, pentru că nu are niciun rost, dar sunt sigur că optzecistul fandosit nu a citit Balade și idile și nici nu și-a dat seama că Iliada și Odiseea sunt traduse de George Coșbuc.

(Va urma)

Una dintre activități a fost efectuarea unei vizite la mănăstirea Sâmbăta de Sus (1986). Am stat de vorbă cu un tânăr călugăr, care m-a îndrumat către altul mai în vârstă, despre care avea numai cuvinte de laudă: „Du-te și vorbește cu el, este foarte învățat și este scriitor”. Nici până astăzi nu-mi dau seama dacă a fost Arsenie Boca. Din convorbiri, nu mai rețin mare lucru, decât natura lor religioasă. La finalul întrevederii, mi-a oferit o carte poștală (pe care a semnat-o indescifrabil), pe care mi-a scris următoarele cuvinte: „Cu Dumnezeu înainte, sus inima!”. Mă așteptam la altfel de mesaj. Multă vreme, am încercat să mi-l lămuresc: a văzut ceva la mine, o timiditate pe care ar fi trebuit s-o înfrâng prin gândul la Domnul? A întrevăzut vreun obstacol în calea mea, de la al cărui recul să pornesc în ascensiune, iar nu în jos, în pierderea curajului? Eram și excesiv de superstițios (până când cineva mi-a spus: „Dacă ești superstițios, te îmbolnăvești de nervi!”), datorită vârstei și mi se întuneca sufletul, luând în calcul varianta cu eventualul obstacol, fiindcă nu simțeam în mine puterea să-l depășesc. În sfârșit, astăzi, socotesc înscrisul de pe ilustrată ca o lumină transmisă de o inimă ce nu mai bate, de o stea ce nu mai e, care „demult, s-a stins în drum, / în depărtări albastre, / iar raza ei abia acum / luci vederii noastre”.

Am vizitat și mai târziu mănăstirea, în 1991, cu părinții, dar nu am mai retrăit atmosfera aceea a adolescenței, când, poate, mi se părea că sunt și eu un ales al Domnului, un tânăr sperând să fie ajutat de Cel de Sus în temeritatea de a cuceri ubicuitatea, prin vocație.

(Va urma)

Ne instalează în căminul unui liceu.

Prof. Armeanu dispare nu știu unde: „Dacă ai nevoie de ceva, mă cauți!” – cu aceasta m-a lămurit.

Sunt afișate următoarele activități, pe un ecran de lemn: diverse cursuri, ținute de către Mircea Martin, Ion Rotaru, Mircea Cărtărescu, Florin Iaru, Petre Cimpoeșu, Val Condurache ș.a. Ulterior, am aflat că ar fi fost și Ion Cristoiu.

Tabăra este coordonată de Lupulescu, un tânăr activist de la București, un tip înalt, purtător de ochelari, volubil și respingător prin nivelul redus de profunzime (nu se putea discuta nimic cu el, decât despre distracții).

În fiecare seară, avem program de discotecă. La modă, este interpretul Falco, autorul melodiei Rock Me Amadeus. Un prichindel dansează în genul robotic. Lupulescu stinge luminile și accentuează mișcările dansatorului liliputan cu lanterna. Pentru că nu înțeleg mimarea inanimatului, mă duc în cameră și încerc să adorm.

P.S.

Primul nostru interlocutor este Ion Rotaru, fostul student al lui G. Călinescu, De statură medie, solid, cu păr alb (păr drept, frezat pe dreapta), ne povestește molcom despre el însuși. E politicos, în stare să ne mângâie pe creștet, ca bunicul din nuvela lui B. Șt. Delavrancea.

Ne arată mâna dreaptă, ale cărei degete au fost retezate de la mijloc înspre vârf: a suferit un accident de muncă, pe vremea când lucra în domeniul forestier.

Ion Rotaru, celebru prin cartea intitulată Analize literare și stilistice, este modest, la locul lui, cu mult bun-simț, total diferit de majoritatea eclectică.

(Va urma)

Luasem treapta a doua. Mă relaxam, în sufragerie, căutând un post de muzică, la radioul Pacific. Sună telefonul (fix), al cărui număr era: 52877. Răspund. O voce feminină îmi cere să merg la sediul UTC, pentru a mi se comunica mai multe, pe marginea unui premiu literar. „Nu este greșeală? Fiindcă eu nu am participat la niciun concurs” – am răspuns nedumerit. „Veniți la sediu și vă vom detalia!”. Imediat ce am pus receptorul în furcă, a trebuit să-l ridic: un apel nou, însă de la liceu, de la profesoara care se ocupa de cenaclul literar, „Alexandru Macedonski”. Îmi transmite: „Nu am apucat să te sun, dar, după ce s-a încheiat anul școlar, ni s-a solicitat să trimitem toate creațiile literare de la ședințele de cenaclu. Dintre toate, au fost premiate poemele tale”.

La sediul UTC, o domnișoară, extrem de afabilă, plăcută, deși i se putea observa puf crescut excesiv pe față, îmi explică, de asemenea, ceea ce apucasem să prind din convorbirea cu domnișoara Iordache (coordonatoarea cenaclului). Premiul consta în participarea la o tabără de creație, organizată în orașul Victoria, jud. Brașov, cu plecarea pe 26 august (dacă nu mă înșel). Eram singurul câștigător din județ! Voi fi însoțit de către profesorul Armeanu.

Premiul picase cum nu se poate mai bine, datorită scutirii de la practica agricolă (nu mai trebuia să duc hârtie cu numărul de zile muncite pe câmp, datorită recompensei respective, tabăra),

(Va urma)

Niciodată nu mi-a plăcut în tabere…

Eram în clasa a doua. Se organiza o tabără la Calafat. Tata mă sfătuia să nu mă înscriu, că nu este cine știe ce, dar nu l-am crezut, chiar îl acuzam că se opune „fericirii” mele.

Am împrumutat geamantanul unchiului meu, un geamantan enorm, cât o zi de post. Abia îl căram. Încuietorile erau de metal și aveau broscuțe pentru chei.

În tabără, au venit copii din localități diferite. Din mesele pe care le primeam, rețin gustul mazării. Lângă mine, mânca băiatul (unui profesor), care vocifera, pe seama „zemii”.

La Dunăre, m-am scăldat, în rând cu toți, însă, la un moment, fluxul maiestuos al apei m-a luat pe sus; m-am trezit sub apă: eram destul de calm, mai aveam puțin și dădeam mâna cu Neptun… Gândeam sub apă, ca o vietate a ei, tristețea de a mă fi despărțit de viața pământeană, pentru alta acvatică, nu era alarmantă, mă luase apa la vale, eu fiind răsturnat pe spate. Când resemnarea mă stăpânea, m-am izbit de picioarele unui coleg mai mare. El m-a tras în sus. M-am uitat în jur și am observat că apa era atât de scăzută, încât nici nu i-am răspuns la întrebare: „Ce faci, mă, aci?”, pentru că nu aveam cum să-i spun că era să mă înec într-o apă adâncă de un metru, deși fluxul puternic mă purta vertiginos în direcția lui, spre centrul Dunării.

Alte amintiri nu mai am din tabără, decât din ziua plecării: am primit mâncare la pachet, pentru drum: pâine, cârnați și roșii. Aveam să merg pentru prima dată cu trenul… U! U! U!

(Va urma)