Poem apărut în volumul Sunt poet în fiecare zi

Fericirea butoiului din pivniță
e legată de propria-i întunecime.
Oricât de întunecat e afară,
din cauza norilor acoperind soarele
şi a ploii care izbeşte caldarâmul,
el ştie că doagele-i țin captiv, să nu explodeze,
un gol negru şi mai mare.
Surâde liniştit butoiul.
Adăpostitul său gol
e mai adânc decât al unei părăsiri de care suferă, în lacrimi,
pe bancă, o tânără.
Mustul care-l umple îl face mai greu
şi mai închis în sine, aducând înăuntru sclipire.
Gâlgâirea inedită îi nesocoteşte întunericul
de care a fost atât de mândru
şi-i pune punct la fericire.
De supărare, s-ar izbi cu burta de pământ,
dar n-are picioare s-o ia din loc.

*Poem din volumul Pauză romantică într-un veac precipitat

Carul e străbătut de umbra

voioasă a unei păsări în zbor.

Dau bice boilor pe drum.

În coarne, liliac mov le-a rămas.

Îl zăresc din fundul carului,

însă mi-e lene să mă ridic.

Privesc lateral, pe garduri.

Păsări tăifăsuiesc pe uluci.

Îmi arunc privirea pe spinarea boilor,

de la coadă, spre coarne.

O întindere mai mare în viața mea

n-am văzut. Thesalonikul, față de această spinare,

privit din zare, este destul de restrâns.

Îmi vine să merg pe spinarea

boilor, spre coarne și floarea de liliac

să mi-o asum cu maximă inspirare…

Iată-mă cu o vedere bovină, pe grumazul unuia,

ca alt jug. Lentila aduce la scara

pupilei de bou lucrurile.

Mi-e teamă de copilul în contrasens alergând.

Are, în ochelari, doi metri înălțime

și copilul sunt eu, din ținta vremii scăpând.

Hopul de aseară m-a redus pe mine, Aristotel (cel dăruit metafizicii), unei situații noi, de a analiza și compara vârfurile unor lumi oarecum diferite și nu aș fi vrut să mă înstrăinez eu pe mine însumi de cel care am fost până acum, fiindcă nu mi-ar fi proprii alte valori, dar…

Aseară, macedoneana mi-a dezvăluit cine este cu adevărat; deghizată într-o femeie simplă, care mi-a creat mereu sentimentul (convenabil, de altfel) că depinde de mine, de fapt, femeia mea face parte din elită.

-Mie ce îmi mai rămâne? am întrebat-o (și nu în glumă). Afrodita ești, educată și elegantă ești, înaltei clase aparții…

-Tu ești Aristotel al meu!

-De aceea, te urmăreau cei trei sute de spartani, fiindcă ei știau cine ești.

-S-au retras de pe listă, fiindcă le-am spus că inima mea îți aparține ție și au amuțit, când m-au văzut în brațele tale… Filosofez de la primele ore ale zilei.

-Nici filosofia nu-mi mai rămâne!

-Avându-mă pe mine, le stăpânești pe toate!

(Va urma)

Calul scapără de negru ce e.

În stânga, lângă plasa de mere,

bunicul își reglează urechile, astfel încât căciula,

nou cumpărată, dar foarte largă, să nu-i cadă pe ochi.

Să spunem că poartă pe cap o tentativă de oaie?

De aceea nu prea aude: i-a încărcat

behăitul nervos, scuturat de blană, timpanele.

Orice deget se poate erija într-un dirijor, lovind

în repezeală, cârlionții, aceștia răsună. Vor fi un cor.

Și tata începe să cânte. Solist principal.

Pun frâu lunii.

Fiecare pom acum pare, în locul lui, pe culmi,

o mare de floare. Vântul, sâcâitor pescăruș, care-i răpește

din forma ovală un punct sau o linie,

dacă-i mai năprasnic la fire,

și-l lasă în ochii noștri, la vedere,

mai prăpăstios,

o gură certăreață în aprilie.

„Maca-maca” îi răspund păsările mai noi,

venite în cârduri,

sub aceeași formă de V, în care au plecat în toamnă.

Durerea cuibului vechi nu o vor mai afla,

în extazul de floare. Își caută cuibul,

nimerind și-n altul, căruia-i lipsește stăpânul,

picat în mare, din zborul spre țările calde.

Se fâțâie de zor, ca să se obișnuiască mai rapid

cu asprimea de paie.

(Poemul face parte din volumul Sunt poet în fiecare zi)

Înflorise liliacul tânăr
și-l contemplam.
Dacă în suflarea vântului
sau la un firav curent creat de fuga,
pe lângă pom, a unui cârd vesel de copii,
cădea o floare, din rază părea desprinsă.

Să fi fost liliacul nostru confundat cu o fântână
și în coroana lui îngerii să fi aruncat bani de aur,
pentru a li se fi împlinit și lor o dorință în cer?
Parfumul care-l înconjura îl făcea sfânt.
Aș fi vrut să nu fie de lemn liliacul
și să-l inspir ca pe aromă,
adăpostindu-l de ploi și de vremea care, mai încolo, fără milă,
îl va desfrunzi și-l va muta din grădină, într-un raft de stihii.
Liliacul din văzduh își hrănește floarea
și din tihna casei.

În primăvară *

*Poem din volumul Pauză romantică într-un veac precipitat

Înflorise liliacul tânăr

și-l contemplam.

Dacă în suflarea vântului

cădea o floare, din rază părea desprinsă.

Să fi fost liliacul nostru confundat cu o fântână

și în coroana lui îngerii să fi aruncat bani de aur,

pentru a li se fi împlinit și lor o dorință?

Parfumul care-l înconjura îl făcea sfânt.

Aș fi vrut să nu fie de lemn liliacul

și să-l inspir ca pe aromă,

adăpostindu-l de ploi și de vremea care, mai încolo, fără milă,

îl va desfrunzi și-l va muta din grădină, într-un raft de stihii.

Liliacul din văzduh își hrănește floarea

și din tihna cuibului de cuc.

În mai multe rânduri, nu mi-am putut începe orele, fiindcă tinerii mei au ținut neapărat să afle care este opinia mea despre situația în care ne aflăm, nu numai noi, ci întreaga lume. Oricât am încercat să evit subiectul, nu am reușit, din cauza insistenței lor.

Am vorbit și despre intențiile unor apropiați de-ai mei de a părăsi țara, pentru un timp; tinerii au preluat numaidecât ideea și mi-au propus un exod al nostru, al meu cu ei, într-un loc ferit de primejdii. Încrederea aceasta în mine m-a deconectat de la impresiile care îmi reveniseră în minte, din cărțile pe care le cunoșteam, pe o temă asemănătoare, precum Împăratul muștelor, impresii pe care, însă, nu le-am mai dezbătut și nici măcar nu le-am menționat, întrucât, sunt sigur, mi-ar fi demonstrat că ei, față de personajele acelei cărți (premiate cu Nobel), au mai multe abilități de constituire și de organizare într-un grup mai bun, modern și dornic de progres, în orice împrejurare.

Acest entuziasm al lor a venit din intenția de a se depărta de tensiunea prezentului, amplificată de știrile, amalgamate cu mestecăul, care tot răzbat din atâtea difuzoare, ale televizoarelor, aparatelor de radio, ale telefoanelor și podcasturilor etc.

Ideea exodului nostru inedit denotă că, indiferent de limita contextului, există speranță.

Ieri, am jucat volei cu tinerii mei, dar, anterior ieșirii pe terenul de sport, l-am trimis pe Pană la secretariat, pentru a se asigura dacă am sau nu vreo situație de făcut: „Întreb de testele Covid?”. „Da. Și de teste, dar și de alte situații”. „Bine! Întreb de testele Covid!”. „Și de teste și de alte situații – ce mai am sau dacă mai am ceva de rezolvat!”. Evident, după ce a revenit, mi-a transmis că nu am nimic de finalizat etc. După oră, am mers la secretariat, pentru a-mi lua rămas-bun, fiindcă încheiasem ziua. „Să-mi aduceți situația cu bursierii!”. „Nu am trimis, acum o oră, pe cineva…?”. „Da, însă numai de testele Covid s-a interesat”…

Pe terenul de sport, jocul de volei a început. La o minge care plutea de un secol – a fost cea mai jucată minge – , din dreapta s-a apropiat un avion imens: tinerii au rămas în uimire, cu ochii pe cer, mingea însăși uitase de gravitație și încă stătea în aer. Am dat năvală la aparate- să facem o fotografie, dar, între timp, avionul a trecut de blocuri, lăsând în urmă numai vuietul motoarelor: „Avion cu motor, ia-mă și pe mine în zbor / să mă fac aviator!” – mi-am amintit de mine copil, când, de pe planetă, mă legam fictiv de mirajul zborului, cu astfel de invocații ludice, dar, acum, nu este cel mai potrivit moment să-mi doresc îmbarcarea sau schimbarea profesiei. Doamne ferește!

Am reluat jocul… Deși era curat lună, totuși în careul echipei mele, căzuse o pană (destul de mare) – nu știu de unde, întrucât păsări nu se zăreau în văzduh. Poate de la ploaie, fiindcă, în teren, era și A. Ploae, care dădea mingi plouate.

Am prelungit meciul și în pauză, pentru un set scurt. A mai intrat cineva la ore? Capete curioase și guri vesele se proptiseră în ferestre. Am fost aclamat cum niciun sportiv nu a fost pe vreo arenă. Indiferent cum loveam balonul, bine sau rău, atingerea mea avea sclipiri de briliant în ochii de la ferestre. Am îndemânare, este adevărat, dar nu atât de pregnantă, încât să pot schimba vremurile – totuși, stările de spirit, da.

Datorită acestor minunați juni ai mei, există viață normală, oricât de multă presiune a pericolului a lansat avionul militar din burtă.