Un rol important în grăbirea procesului de romanizare l-a reprezentat creștinarea în masă; pătrunsese, dar nu se putuse manifesta pe față.

Cea mai veche mărturie legată de continuitatea noastră în Dacia o constituie opera misionarilor, a propovăduitorilor, veniți din dreapta Dunării, din cele două Moesii. Un astfel de misionar a fost Niceta, care a vorbit populației de pe ambele maluri ale Dunării.

Carol cel Mare a încercat să recucerească teritoriile de la nord de Dunăre.

În secolul al IV-lea, împăratul Constantin cel Mare a recunoscut creștinismul, iar limba bisericii devine limba latină.

Popoarele migratoare nu utilizau monede de schimb. Noi deținem cincisprezece obiecte cu caracter paleocreștin.

În Gesta Hungarorum, se menționează existența a unor formațiuni statale, aflate sub conducerea lui Gelu, Glad și Menumorut.

Tot în izvoarele maghiare, precum în Cronica lui Simon de Keza (sec. XIII), se scrie că vlahii erau în Transilvania, la venirea ungurilor.

În Cronica vremurilor trecute (în limba slavă veche: Повѣсть времяньныхъ лѣтъ), o istorie a Rusiei Kievene de pe la 850 până la anul 1110, scrisă prin anul 1113 în Kiev, de către Nestor, românii apar sub numele de „valahi”.