Acea epocă s-a dus, înotând în apele uitării, precum Omul din Atlantis… Siajul ne-a luat staturile și chipurile noastre de copii, rămânând din noi maturii de astăzi, perplecși dinaintea facturilor și cu mască. Nu mai știm aproape nimic unul despre altul, având sub ochii noștri o multitudine de personaje, pe care le înviem în acțiuni pe care le putem ticlui după bunul plac, printr-un clic, însă vreunul, care să ne semene în aspirație și tip de energie, nu mai găsim…

Peste doi-trei ani, poate patru, l-am revăzut pe Patrick Duffy (cel care l-a interpretat pe Boby, idolul femeilor din sat), în Omul din Atlantis, producție care nu era, nici pe departe, de același ecou precum Dallas, nici nu avea cum, pentru că timpurile se mai schimbaseră, iar tema filmului era de domeniul SF, care, totuși, pe noi, copiii de clasa a cincea sau a șasea, ne interesa.

Strânși, de această dată, la ai lui Meanu, într-o cameră, unde Tinca, mama lui Aurică, un băiat cam de vârsta mea, își legăna pe cel de-al treilea copil – pe picioare, suită în pat -, urmăream, cu sufletul la gură, acomodarea monstrului marin – avea degetele unite printr-o membrană – cu moravurile de pe planeta noastră: mereu se afla într-o încurcătură, pe care o depășea într-un stil atât de uman, încât părea singurul pământean bun, când, de fapt, el era un extraterestru, pierdut în adâncurile oceanului.

Între cei de față, se regăsea și Liliana, o fată venită în vacanță, la nea Jan, bunicul său. Pentru ea, l-aș fi dat la o parte pe Patrick, însă distribuția a fost făcută și nu fusesem cooptat. Totuși, un bun scenarist puteam fi: le spuneam (anticipam) ce se va întâmpla în secvențele cruciale din film și nu greșeam niciodată, fiindcă firul narativ se desfășura după vorba mea. Toți – cred că eram vreo șase copii – deveniseră mai atenți la mine, decât la film și reacționau veseli când vedeau ca am dreptate: „Parcă tu l-ai fi scris!” – se refereau la film.

(Va urma)

În timp ce o analizam, în gând, pe Priscilla Presley, Ionel și Anișoara, tineri pe atunci, au început a se hârjoni în spatele meu, ascunzându-se unul de altul, după un căpătâi, pus de-a latul pe un pat înfoiat de salteaua cu paie și acoperit cu un macat de lână, înflorat; își spuneau vorbe tandre, însă tonul bărbatului era fals amenințător – nu deslușeai dacă este glumă sau ceva adevăr în ce-i promitea, o bătaie imediată (din acea dragoste ce părea a-i cuprindea).

Anișoara, o femeie înaltă, brunetă, cu păr lung și drept, era destul de volubilă și veselă, pe când Ionel, care mereu purta pălărie, dintre acelea preferate de către ciobani – și el creștea oi – , nu vorbea, decât rar, ca un om ascuns.

Pentru a avea copii, cei doi soți au consultat un medic. Până la urmă, au avut doi copii, un băiat și o fată, in vitro.

Peste ani, Ionel o bătea pe Anișoara, era tiranic, a și gonit-o. Asemenea veste, pe care o comparam cu jocul de porumbei dintre ei, joc la care asistasem, pe când vizionam episodul din Dallas, mă descumpănea și nu înțelegeam de la ce motiv (ea ar fi băut mult) s-a destrămat sentimentul care-i unea, mi se părea incredibil ca ei să se fi rostogolit din vârful fericirii, ca un gogoloi, la vale, ca strălucirea Cleopatrei pe apa care i-a înecat mărețele corăbii în bătălia navală cu Octavian.

Anișoara s-a retras într-o casă părăsită, la șosea, unde a și murit.

De asemenea, vremea aceea s-a depărtat atât de mult, încât pare imposibil a fi existat, iar mulți actori, în frunte cu Larry Hagman, cel care l-a interpretat pe J. R., s-au dus demult în lumea celor drepți, de acolo de unde nu mai pot fi văzuți și admirați.

La sfârșitul anilor șaptezeci, filmul Dallas cucerise orice colț de țară… La festival (oficial, Sărbătoarea teiului), se purtau tricouri, imprimate cu actorii care, în film, alcătuiau familia Ewing.

Am vizionat episodul, în care debuta Priscilla Presley (pe uliță, femeile cu deschidere spre muzică, se anunțau una pe alta: Diseară, o vedem pe soția lui Elvis Presley!), la ai lui Tulă, Ionel și Anișoara, vecinii bunicilor mei.

Ca în orice locuință, televizorul, un aparat de lux, acoperit cu milieu (broderie lucrată de mână, la igliță), era instalat într-una dintre cele mai bune camere. Din seara aceea, mi-a rămas în minte chipul tânăr al lui Priscilla, așa cum se afișa, la începutul filmului, pe ecranul alb-negru; eram atent la intervențiile ei actoricești – pe atunci, eram aproape de a crede că tot ce se desfășoară în film, este și adevărat. Când bunica mi-a spus (cu ocazia altui film) că actorul nu moare odată cu personajul pe care-l joacă, am contrazis-o, fiindcă spulbera magia filmului, a acțiunii care mă ținea cu sufletul la gură. Suferința mea pentru ieșirea din scenă a vreunui personaj pozitiv era în „pericol” să dispară, dar tocmai acea suferință îmi purta imaginația pe tot globul și mă sălta din perimetrul satului pe care-l cunoșteam prin jocurile copilăriei și, astfel, era destul de fermecător…

(Va urma)

Intrarea în alt an dovedește nimicnicia noastră, de a nu putea înfrâna timpul, care tot vine peste noi și ne împinge în moarte, cu fiecare zi a lui, pornită ca sol în lume.

De astăzi, o iau de la capăt. Restrâns în butoi, ca viermele de mătase în cocon, îmi voi arunca ochii asupra orașului, pentru a zări măcar un singur cetățean, dornic de a-și spori fericirea în austeritate, dar, sunt convins, mă voi obosi degeaba în căutare.

Mai alaltăieri, a trecut pe la mine Alexandru cel Mare: tânăr, ambițios, cu mintea ascuțită, nu are decât o idee, asemănătoare cu a mea – el să ajungă la marginea lumii și de acolo, suit pe stâncă, să se uite în jos, la volbura temporală, eu, de sub vestmântul meu, să uit de ceea ce-mi poftește trupul, pentru o înălțare spirituală, până în preajma vulturilor, de la care am învățat apucătura de a reflecta mult și să mănânc puțin. Aș vrea să fiu un cetățean al văzduhului, fiindcă de mersul prin pulbere m-am săturat și mă simt îmbătrânit, ca Adam în ceasul morții – obosit să traverseze pământul, sperând, mereu, să dea peste Rai, la a cărui poartă să bată cu disperare, pentru a sădi mărul din care a mâncat, dar nu a înțeles – și nu-mi dau seama unde i-a fost mintea – că el a prăsit oameni…

(Va urma)

În cel mai recent volum, intitulat Te visează bufnița albă (Ed. Napoca Star, 2021), Maria Pal configurează portretul bărbatului ideal. Privit cu insistență, interlocutorul poetei are reacția unui acrobat, însă în plan abstract, acolo unde numai cei care, uniți printr-o scânteie a sufletului, se abat de la realitate, pentru a se regăsi și înțelege pe sine. Zbaterea bărbatului de a descifra ceea ce i se comunică nonverbal este percepută de autoare ca expresie a unei sensibilități extravagante, identificabilă numai în rândul lepidopterelor: „speriat te agăți de lianele înțelesului / faci salturi periculoase / jonglezi printre capcanele din abis // din muguri de speranță strigi” (Dansezi cu fulgii). Autoarea se teme ca impresia atât de bună pe care i-o lasă conlocutorul să nu fie spulberată de nicio umbră din spațiu ori de aiurea, de aceea, în poemul următor, portretul, schițat anterior, va primi tonuri gri, de voită ponegrire, drept măsură de protejare a firii proprii, în cazul unei deziluzii în comunicare, al unui declic neanticipat: „cari în spate un ocean de furtuni / cu eșuate corăbii” (Cântec de clopot). Cel idolatrizat recurge la întreprinderi inspirate de faptele profeților biblici, fiindcă este animat de o dorință simplă, aceea de a-i fi recunoscut efortul și răsplătit: „uiți de frică și reunești marea despicată în două / prefaci vinul în apă / înveți orbii să planteze minuni în culori / ologii să sprijine ceața în cârje la fiecare pas // și speri să apară de undeva / cineva / care în sfârșit / să te condamne la fericire” (Condamnat la fericire); pentru a fi luat în continuare în serios, la nivelul pretențiilor, acest bărbat, interceptat de cititori în baza trăsăturilor lui morale, duce o viață austeră, de mim al marilor pustnici: „locuiești ca un pustnic într-un templu / cu pereții clădiți din pomi înfloriți / unde geneza respiră întotdeauna criptat” (Simfonia unui destin). Acest regim de viață asumat, care a ajuns popular în rândul tot mai multor oameni, saturați de oraș, îi facilitează corespondența imediată cu îngerul său, care „nu obosește nicicând / să dirijeze corul din simfonia unui destin”. Dintr-o perspectivă a cuiva ubicuu, precum este poeta, este surprins acest mod cumpănit de existență, nu prea depărtat de cel al lui Robinson Crusoe ori al altui erou înstrăinat de civilizație. Astfel, la „orizont apare o dimineață veselă / trage draperiile de pe ziua timidă / aburind de speranță // se întind ochii felinarelor // ceața se întinde în palatul vrăjit // îngerii trezesc zâmbete / și roagă pământul să dea lecții despre încolțiri” (Întrebarea nu ruginește). Plimbările sunt efectuate într-un cadru asemănător aceluia din romanele semnate de Charles Dickens, un cadru al uitării, predispus însă acțiunii de îmbunătățire a omului. Păianjenilor, aterizați, în frenezia de a coloniza, pe „cărările unde foșnesc pașii tăi” (Un fir de lumină), bărbatul, evocat precum într-un studiu de caz, le sculptează, cu „degete fremătătoare un cotlon / din care țâșnesc anotimpurile / năvalnic”. Deși, în general este călăuzit de intenții bune, totuși faptele lui sunt umbrite de expectativa răsplății, specificitate morală care îl apropie de statutul, deloc de invidiat, al fetei moșului din basm, interlocutorul admirat dovedindu-se, în cele din urmă, a fi o replică, ameliorată de dragostea ce i se poartă, a acesteia. 

Cu acest volum, al cărui titlu sună ca o declarație fățișă de dragoste, Maria Pal dă curs inimii să-și cânte bucuria, în stihuri de rafinament emoțional.