1986, în tabără

1986, în tabără, la curs, Mircea Cărtărescu ne vorbește despre viitoarea lui carte, Levantul, din care ne citește câteva pasaje. De asemenea, ne prezintă, succint, activitatea de la Cenaclul de luni, coordonat de N. Manolescu. Dintre poeții optzeciști, pe Traian T. Coșovei îl consideră cel mai talentat.

Dintr-un impuls de generozitate, nu de invidie contextuală, cred, ne explică de ce Marin Sorescu are succes în străinătate: a avut ocazia să i se aprobe multe ieșiri; astfel, și-ar fi făcut sieși reclamă.

Față de Nichita Stănescu, pe care l-a vizitat, are admirație: dacă vă uitați la fotografie, ne spune, veți vedea că distanța dintre ochi este mai mare de două degete, cât este la un om obișnuit, o astfel de însușire aveau zeii. Deși a avut parte de mulți bani, Nichita Stănescu trăia modest, cu ușa în permanență deschisă la apartament. În sufragerie – își continuă Mircea Cărtărescu expozeul – nu avea decât o masă, câteva scaune și o vitrină (în care fixase cele patru fotografii ale lui Mihai Eminescu).

O idee interesantă, formulată în încheierea cursului, mi se pare aceasta: toți poeții au scris cel puțin un text, demn să intre într-o eventuală Istorie a celor mai bune poeme.

Mircea Cărtărescu este volubil, blând, dornic să ne atragă prin amănunte deosebite, puțin cunoscute publicului.

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *