Ca să ajung în orașul vechi, acolo unde aveam rezervare, GPS mă ducea pe o costă și-mi indica drumul înspre o barieră, păzită strașnic de un angajat (nu știu al cui, probabil al primăriei).

Am parcat în apropierea centrului vechi, de unde am pornit pe picioare înspre o terasă, de la ai cărei angajați am cerut parola de WI-FI.

L-am sunat pe patronul hotelului, care mi-a propus o întâlnire în dreptul Poștei din oraș.

(Va urma)

Într-o după-amiază, am mers la Turnurile venețiene, a căror întindere este destul de mare.

În drumul spre turnuri (se află în oraș, la vreo douăzeci de minute de mers de la stațiune), am mai stat pe bănci, luând aminte la peisajul stradal. Pe o parte, cea înspre port, este un trotuar de promenadă, frecventat și de mămici (ducându-și, spre viitor, copiii, fie în cărucior – cele cu prunci, fie de mână, pe cei mai mari).

Pe partea dreaptă, unde începe orașul, sclipesc terasele (curate și împânzite de clienți bine îmbrăcați). Câteva blocuri sunt albe, nou construite, însă orizontul este obturat de un turn pustiit (câteva apartamente de la etajul zece aveau găuri în loc de pereți), iar, dincolo de acestea, se întrevăd turnurile venețiene, spre care m-am ridicat și am pornit.

Un pod modern (o sculptură în aer liber) indică intrarea în circumferința istorică, deși o casă (bombardată -acest aspect îl are), situată exact în capătul aleii cu Turnurile venețiene și cu Universitatea, strică peisajul (dacă ar fi refăcută, ar fi altceva).

(Va urma)

Nu prea am avut ce face în Durres, în afară de plajă. Seara, mai treceam pe la un hipermarket (cu prețuri destul de mari).

În Albania, sunt copiate toate corporațiile stil McDonalds sau KFC, în felul lor autohton.

(Va urma)

Am încercat să iau prima masă la restaurantul hotelului, dar nu aveau decât meniuri pe bază de pește… Abundența în diversitate de la Saranda nu se regăsea aici.

Am pornit în căutarea unui restaurant cu altfel de preparate. L-am descoperit peste stradă, la vreo 100 de metri.

(Va urma)

Când mi-am făcut bagajul să plec din Saranda, am avut o săgetare scurtă în inimă – m-am gândit că este posibil să nu fie la fel de bine în Durrës, dar zarurile au fost aruncate.

Stațiunea Durrës este ruptă de oraș, ceea ce o face mai izolată: după plajă, nu ai ce să vezi, decât dacă bați drumul, de vreo douăzeci de minute de mers pe jos, până în centrul orașului (aflat lângă port).

Hotelul din Durrës, poziționat lângă mare (coborai din el și ajungeai cu picioarele în valuri) era de patru stele (precum și cel de la Saranda).

Pe scările hotelului, erau tablouri de artă contemporană.

(Va urma)

Înainte de a pleca de la Blue Eye, am vrut, la fel cum văzusem și pe alt turist, să intru în râu. Mi-am ales un loc pe unde să cobor, m-am sprijinit de o creangă și am alunecat, dar m-am reechilibrat repede.

Uitasem de mine, în timp ce mă priveam în oglinda apei, ca Narcis. Dacă aș fi stat mai mult, mi-ar fi amorțit picioarele – atât de rece era apa! Aproape nu mi le mai simțeam.

După ce am revenit la mal, mai mulți turiști (străini – cu preponderență, italieni) mă admirau ca pe un erou. Neptun însuși ar fi fost invidios pentru gloria pe care o căpătasem.

Muntele din apropiere a dat să-mi spună ceva prin gura peșterii căscate de uimire înspre mine. Eram vorba lui însetată de experiență, un Cousteau fără ambarcațiune.

Blue Eye este ochiul albastru al planetei, care privește la noi, dinspre adânc și nu permite nimănui să-i intre în ochi: o piatră dacă arunci în apă (sunt trei izvoare care pleacă din acest loc), se ridică la suprafață – unii turiști verificau și așa era: piatra se scufunda într-un loc și apărea în altul, în apropiere – un fel de Triunghi al Bermudelor mai blând, fiindcă orice (și un om) intră în apă, este scos la suprafață de forța naturii.

Am primit energia pozitivă a acestui loc misterios: mă atașasem de Blue Eye cu totul: îmi imaginam cum ar fi să trăiesc la pensie aici, precum și modul de viață relaxant pe care îl au vânzătorii de suvenire – în apropiere, era un punct de vânzare, de unde am cumpărat și eu câte ceva, deși prețurile erau la fel de mari, ca faima locului.

Înspre Blue Eye, mi-am adus aminte de munții noștri, precum și de starea pe care o aveam când îi străbăteam.

După fiecare cotitură, credeam că am ajuns, dar urma altă buclă montană.

Tot mințindu-mă și îndurând efortul mersului pe jos (pâlcuri de turiști schimbau impresii în limba lor), m-am oprit la primul refugiu (de fapt, este singurul), compus dintr-o terasă lacustră și un bar, de unde am luat o cafea (pe care mi-au adus-o, conform obiceiului existent la ei, cu un pahar de apă plată).

Doi turiști își lăsau liber copilul (de vreo doi ani) pe lângă mese – care era atras, ca de un magnet, de marginile terasei – extrem de periculoase; tot fugeau după copilul care voia să se apropie de apă și îi spuneau ceva în italiană: îi arătau peștii, algele etc. Jocul (care nu era joc) era deranjant, dar nu poți da minte celor care nu o au – efort în van!

(Va urma)