Blue Eye: un Cousteau fără ambarcațiune

Gura peșterii

Înainte de a pleca de la Blue Eye, am vrut, la fel cum văzusem și pe alt turist, să intru în râu. Mi-am ales un loc pe unde să cobor, m-am sprijinit de o creangă și am alunecat, dar m-am reechilibrat repede.

Uitasem de mine, în timp ce mă priveam în oglinda apei, ca Narcis. Dacă aș fi stat mai mult, mi-ar fi amorțit picioarele – atât de rece era apa! Aproape nu mi le mai simțeam.

După ce am revenit la mal, mai mulți turiști (străini – cu preponderență, italieni) mă admirau ca pe un erou. Neptun însuși ar fi fost invidios pentru gloria pe care o căpătasem.

Muntele din apropiere a dat să-mi spună ceva prin gura peșterii căscate de uimire înspre mine. Eram vorba lui însetată de experiență, un Cousteau fără ambarcațiune.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *