Cronică apărută în revista „Scrisul Românesc”, Nr. 11 / 2023, pp. 16 – 17)

Între timp îți vezi de viața ta – este titlul cu specific de învățătură al volumului semnat de Cristina Hermeziu (Editura Junimea, Iași, 2020). Revelația (truismul că viața este efemeră) are loc după câteva experiențe, mărturisite în lirică, de către autoare:

1. Cauza imobilității lucrurilor rezidă în împrumutul, de către acestea, al unei stări umane („orice li s-ar întâmpla / lucrurile încremenesc în stupoarea de a fi” – dacă aștepți destul de mult totul se întâmplă), 2. Constatarea că omul este „un animal” care, deși dotat cu judecată, totuși, când este îndurerat, sângerează, 3. Vremea nu se măsoară în ani, zile sau ore, ci în stolurile de păsări care „pleacă noapte de noapte”, 4. Când cel despre care îl crezi apropiat este deznădăjduit, sfătuiește-l să-ți scrie – cele scrise rămân, 5. Pentru armonia în conviețuire, este necesar să ai răbdare și să asculți. Dacă nu se respectă câteva dintre aceste reguli sau norme subiective, necesare autoarei însăși, după cum ea și-a dat seama, ajungând să se cunoască suficient de bine, totul se va nărui, fără a se mai putea reface, întrucât comunicarea va intra în ceață („e ceață”). Aceste capitaluri de dublă natură, psihologică și morală, alcătuiesc prima treaptă de cunoaștere. A doua, intitulată sămânța lor venită din deșert, reliefează binefacerile expectativei adoptată ca formă de depășire a greutăților vieții: „așteptarea e bună / ca o cupolă din folie trans / lucidă întinsă peste craniul deschis”. Sentimentul de a sta deoparte contrastează cu dinamica naturii înconjurătoare: „cresc mai repede buruienile”, ziua devine „albă de tot”, vântul „așază frunze / pe râu”, iar într-un asemenea peisaj, în care poeta a cules „un braț de urzici înflorite”, până și acul se însuflețește: „dacă îți intră un ac în picior / mi-a spus băiatul acela / acul urcă râurile de artere / vadul venelor // până se înfige / cu un tremur / îndrăgostit / în inimă” (deconstruiește-ți frica). Cu ton de lirică medievală („în retrovizor câmpul încrețit se face leneșă eșarfă”), este scrisă a treia secțiune a cărții, secțiune în care se observă propensiunea poetei de evaziune și în alte spații, în afara celor mioritice, semn al îndeplinirii scopului de până acum, de a aprofunda evenimentele care i-au trecut pe dinainte. Acolo unde ajunge (poate cu pasul sau cu ficțiunea), apa are o consistență diferită, iar instrumentele agrare, precum coasa, au temperatura lor: „uleiul încins al Senei // spre seară / lama aproape rece // mirosul de iarbă coaptă”. Continentul Europa nu are suficientă întindere, pentru a mulțumi un eu interior animat de cunoaștere, precum nici ambianța rustică. De aceea, în poemul următor, refugiul în metrou pare a fi o țintă, urmărită de multă vreme, o regăsire de sine: „m-am strâns în mine / în metroul 6 / ticsit de americani / frumoși și guralivi”. Noul decor, de factură urbană, propice unei Marlene Monroe (a cărei rochie este suflată în sus, de către curentul de aer de la gura de aerisire, produs de trecerea metroului), nu anihilează vechea voce lirică (sistemul de exprimare precedent), care se aude la fel, rezonând cu mediul natal. Indiferent de țara în care a poposit, poeta sugerează existența unui indice al originii, care nu o lasă a se depărta prea mult de tradiție și de ceea ce știe despre sine: „am probat o rochie / pe chei la denfert // toți hulubii / cu ochi de rubin / au coborât din văzduh // de parcă cineva a scăpat / un pumn de grăunțe / între traverse”. Totuși, pentru a consemna atingerea unui țel în explorare, ca un rezultat pe care să-l afișeze cunoștințelor rămase acasă, Cristina Hermeziu aduce aminte de Styx, râul care desparte lumea vie de cea de apoi, tot ca despre o destinație familiară („hârtia kraft nu trage apa / iar apele styxului / se știe / sunt uleioase”), însă unele taine „de neșoptit” le-a păstrat pentru sine („între pliuri”), atitudinea aceasta fiind un semn al deciziei de a nu se risipi întru totul.

Tema dragostei, în afara celei a umblării (mereu cu un obiectiv sugerat), de la un cap la altul al planetei, este consolidată cu nenumărate motive specifice, precum întâlnirea și preocuparea legată de ceea ce va rămâne, peste sute de ani, din lumea contemporană cuplului de îndrăgostiți: „peste un timp / cartierul va fi ras de pe suprafața pământului / fierul forjat al balcoanelor din dantelă / dat la topit / la pierre de taille / clădită în cuburi ecologice / banca noastră / tăiată cu bomfaierul / picioarele retezate . cu faiul // peste sute de ani / se vor descoperi / rădăcinile ei”.

În concluzie, volumul de față este delicat, atractiv, al cărui ritm corespunde liricii universale. 

Ieri de dimineață, pe la ora 6, am ieșit în curte și am observat un cerc luminos, pe cer, ca un mare ceas. Am scos telefonul și l-am filmat.

În timp ce îl filmam, în ecranul telefonului, pe partea stângă, în margine, apărea o cifră – 8 -, ca de fum. După ce obiectul s-a deplasat în liniște pe cer, s-a fixat undeva, în depărtare, unde a și staționat.

După-amiază, curios să văd ce am filmat, mi-am dat seama că videoclipul dispăruse.

Mi-au mai rămas fotografia – cea de sus – și întrebarea femeilor din poemul lui I. H. Rădulescu, atunci când au zărit Zburătorul: Oare ce a fost asta?

Vine tata de la oraș, când ziua 
pe ulițe își dă lampa mai mică, 
ținând o geantă neagră de vinilin în mână, 
să ne aducă prăjituri, 
cum ne-a deprins de ani.

E galben drumul și eu sunt bucuros acum, 
fug repede la tata, mă agăț de geanta lui 
și urcăm împreună poiana înspre casă. 
Trag de fermoarul genții în tindă și nu-s dezamăgit. 
Salamul învelit în hârtie albă e pus deasupra. Mâinile vânzătoarelor
care au pregătit pachetul acela unde mai sunt?

Ieri, pe lângă focul de sub oală, vorbeam cu Bogdan, care a întrebat de ce este ciorba: -De cocoș! a fost răspunsul.

Sub mângâierea soarelui, stând jos, la o masă rotundă (ce nu am stat niciodată, în surprinderea tuturor, fiindcă la mine la țară eu nu aveam așa ceva, dar am văzut la vecinii mei, la Mamut), am adăugat (către Bogdan, care stătea în picioare, cu gândul la afacerea viitoare): -Dacă mănânci, vei auzi cucurigu! în burtă.

Bogdan se așază, pe un scaun scund, față în față cu mine:

-Nu zici tu, îmi dă replica, am fost la țară, la frate-meu… Cumpărase nouă cocoși. După prima noapte, i-am spus că nu am putut dormi. Pe la ora patru – cinci dimineața, se puneau să cânte toți cocoșii. Frate-meu a prins șapte dintre ei și i-a sacrificat.

-Sacrificiul pentru odihna fratelui! am punctat. Discuția nu a mai continuat, fiindcă Bogdan a fost chemat să-și însoțească ruda la cumpărături.

Între timp îți vezi de viața ta – este titlul cu specific de învățătură al volumului semnat de Cristina Hermeziu (Editura Junimea, Iași, 2020). Revelația (truismul că viața este efemeră) are loc după câteva experiențe, mărturisite în lirică, de către autoare: 1. Cauza imobilității lucrurilor rezidă în împrumutul, de către acestea, al unei stări umane („orice li s-ar întâmpla / lucrurile încremenesc în stupoarea de a fi” – dacă aștepți destul de mult totul se întâmplă), 2. Constatarea că omul este „un animal” care, deși dotat cu judecată, totuși, când este îndurerat, sângerează, 3. Vremea nu se măsoară în ani, zile sau ore, ci în stolurile de păsări care „pleacă noapte de noapte”, 4. Când cel despre care îl crezi apropiat este deznădăjduit, sfătuiește-l să-ți scrie – cele scrise rămân, 5. Pentru armonia în conviețuire, este necesar să ai răbdare și să asculți. Dacă nu se respectă câteva dintre aceste reguli sau norme subiective, necesare autoarei însăși, după cum ea și-a dat seama, ajungând să se cunoască suficient de bine, totul se va nărui, fără a se mai putea reface, întrucât comunicarea va intra în ceață („e ceață”). Aceste capitaluri de dublă natură, psihologică și morală, alcătuiesc prima treaptă de cunoaștere. A doua, intitulată sămânța lor venită din deșert, reliefează binefacerile expectativei adoptată ca formă de depășire a greutăților vieții: „așteptarea e bună / ca o cupolă din folie trans / lucidă întinsă peste craniul deschis”. Sentimentul de a sta deoparte contrastează cu dinamica naturii înconjurătoare: „cresc mai repede buruienile”, ziua devine „albă de tot”, vântul „așază frunze / pe râu”, iar într-un asemenea peisaj, în care poeta a cules „un braț de urzici înflorite”, până și acul se însuflețește: „dacă îți intră un ac în picior / mi-a spus băiatul acela / acul urcă râurile de artere / vadul venelor // până se înfige / cu un tremur / îndrăgostit / în inimă” (deconstruiește-ți frica). Cu ton de lirică medievală („în retrovizor câmpul încrețit se face leneșă eșarfă”), este scrisă a treia secțiune a cărții, secțiune în care se observă propensiunea poetei de evaziune și în alte spații, în afara celor mioritice, semn al îndeplinirii scopului de până acum, de a aprofunda evenimentele care i-au trecut pe dinainte. Acolo unde ajunge (poate cu pasul sau cu ficțiunea), apa are o consistență diferită, iar instrumentele agrare, precum coasa, au temperatura lor: „uleiul încins al Senei // spre seară / lama aproape rece // mirosul de iarbă coaptă”. Continentul Europa nu are suficientă întindere, pentru a mulțumi un eu interior animat de cunoaștere, precum nici ambianța rustică. De aceea, în poemul următor, refugiul în metrou pare a fi o țintă, urmărită de multă vreme, o regăsire de sine: „m-am strâns în mine / în metroul 6 / ticsit de americani / frumoși și guralivi”. Noul decor, de factură urbană, propice unei Marlene Monroe (a cărei rochie este suflată în sus, de către curentul de aer de la gura de aerisire, produs de trecerea metroului), nu anihilează vechea voce lirică (sistemul de exprimare precedent), care se aude la fel, rezonând cu mediul natal. Indiferent de țara în care a poposit, poeta sugerează existența unui indice al originii, care nu o lasă a se depărta prea mult de tradiție și de ceea ce știe despre sine: „am probat o rochie / pe chei la denfert // toți hulubii / cu ochi de rubin / au coborât din văzduh // de parcă cineva a scăpat / un pumn de grăunțe / între traverse”. Totuși, pentru a consemna atingerea unui țel în explorare, ca un rezultat pe care să-l afișeze cunoștințelor rămase acasă, Cristina Hermeziu aduce aminte de Styx, râul care desparte lumea vie de cea de apoi, tot ca despre o destinație familiară („hârtia kraft nu trage apa / iar apele styxului / se știe / sunt uleioase”), însă unele taine „de neșoptit” le-a păstrat pentru sine („între pliuri”), atitudinea aceasta fiind un semn al deciziei de a nu se risipi întru totul.

Tema dragostei, în afara celei a umblării (mereu cu un obiectiv sugerat), de la un cap la altul al planetei, este consolidată cu nenumărate motive specifice, precum întâlnirea și preocuparea legată de ceea ce va rămâne, peste sute de ani, din lumea contemporană cuplului de îndrăgostiți: „peste un timp / cartierul va fi ras de pe suprafața pământului / fierul forjat al balcoanelor din dantelă / dat la topit / la pierre de taille / clădită în cuburi ecologice / banca noastră / tăiată cu bomfaierul / picioarele retezate . cu faiul // peste sute de ani / se vor descoperi / rădăcinile ei”.

În concluzie, volumul de față este delicat, atractiv, al cărui ritm corespunde liricii universale.  

Comuniune



Ceea ce scrisesem despre absență 

se ridicase deasupra mea. 

De aceea, 

preîntâmpinam reticent, 

ștergând o parte din amintiri.

Începusem să rezist ideii

că ele încolțesc din lucruri,

îndepărtându-mă de realitate. 

Se prelungeau în mine 

ecouri de veri.


Uneori, îmi imaginam

că vârful peniței este un colț de fiară flămândă. 

Numai atunci, puteam diminua tristețile,

gonindu-le ca pe turme, în trecut.  


Nicicând, alături de mine,

nu pot muri crânguri, 

deșii pomii apleacă, 

pe tărâmuri mai calde,

ramuri pe care stau păsări. 


Motivul mi l-a dat o frunză, 

din faldul zilei căzută. 

Ca minut, mă văd împins în față 
de o întreagă eternitate și încep să trăiesc în condiția lui. 
Atât de rapid mă prăpădesc, 
încât mă întreb ce rol am eu în țesătura timpului, 
eu, care n-am simțit un strop din fericirea universală.
O cauză a prăbușirii mele 
o văd în capacitatea mea de a traversa tot pământul și cosmosul,
închizând în durata mea, la poli, grija eschimosului de a-și ridica un iglu. 

O, iubita mea, 
cu o față aducând asemenea celor plecați demult dintre vii,
mă ceartă. Mă fixase într-o îmbrățișare soră cu moartea, 
căreia în vis nu-i scăpam.
I s-a părut că peste imaginea ei, 
gândurile mele au adus, cu fiecare zi dată de cosmos, 
figuri noi și acolo unde a ajuns, 
printr-un accident de cale ferată, 
încă o dată s-a văzut îngropată.

Și acum, iată-mă! eu cu mine însumi, 
de fapt cu tine însăți în conștiința mea.
Starea aceasta de iubire m-a reclădit, 
din cap până-n picioare, pe dinăuntru. 
Sub piele, mă regăsesc altul. 
Văd altfel viața mea, 
o văd numai cu tine.

În fiecare zi, 
voi fi mișcat de bucuria apropierii tale. 
Și nu mi-ar mai fi teamă că zilele trec. 
Totul va fi retrăit cu o emoție superioară, 
cu o fericire umană.  

A bea cafea împreună 
ar deveni un moment de consfințire a fericirii, 
de relaxare și de întâlnire a mâinilor, 
de atingere a verighetelor cu numele noastre încrustate în aur
și a privi pe geam ziua, soarele din cer, frunza din copac, 
în sfârșit, ne va bucura, ne va interesa. 
Vom avea ochi, 
fiind împliniți sufletește, 
să vedem și natura, să ne uităm pe geam.

A ști că ne întâlnim după lucru 
ne va conferi o siguranță atât de plăcută, 
încât, pe drumul către servicii, 
vom spune că viața e frumoasă 
și în fiecare clipă vom enunța aceasta. 

A ieși amândoi de sub aceeași plapumă 
și a ne vedea la față e fericire. 

Ne vom ocroti unul pe altul, 
ne vom alinta.

Ne vom ocupa de nepoții noștri cu mai mult drag, 
fiind noi în primul rând motivați să trăim cu extaz. 

Vom privi și Dunărea, de pe terasa noastră,
ce viitor putem avea!

Ești floarea mea de colț care mai presus de orice floare e.

Ochii tăi îmi apărură acum, în față, deodată, 
cu privirea lor pentru mine.