Prin intermediul liricii, Gelu Birău perpetuează celebra maximă, lansată de Socrate, „Cunoaște-te pe tine însuți”, considerată un principiu esențial al filosofiei antice. Birău își propune, în volumul intitulat Cântece esențiale (Editura Oscar Print, București, 2024), o investigare profundă a propriei ființe, proces pe care îl susține prin imagini puternic introspective: „Pierdut în lăuntrul meu, rătăcesc / nesfârșita propria-mi ființă” (Căutare). Impresia de infinit evocă, în mod subtil, ideea unei lumi de apoi, întrucât sufletul, prin profunzimea sa insondabilă, nu poate fi redus la dimensiunile finite ale corpului fizic. Această vastitate lăuntrică lasă să se întrevadă un sens metafizic și devine, astfel, un indiciu al unei continuități dincolo de moarte. Spiritul uman, fiind atât de eterogen și adânc, transcende limitele impuse de anatomie și existența materială. Astfel, lirica sa poate fi percepută ca o formă de dialog intern, în care poetul își examinează sinele cu o luciditate meditativă.
În procesul de autocunoaștere prin intermediul scrisului, Gelu Birău descoperă posibilitatea unei disocieri de la nivelul trăirilor strict biologice. Poezia îi oferă puterea de a-și imagina existențe alternative – fie că este vorba de o condiție divină, fie de una mecanizată, precum cea a unui cyborg. Birău refuză să își asume stările care l-ar împovăra, precum oboseala, pe care o atribuie drumului pe care îl parcurge, nu propriei ființe. Setea nu-l impietează, pentru că aparține acelor surse care o potolesc: „Drumul obosit sângerează, deși continuă să înflorească / Vezi tu, sete polară, / care-mi umbli pe toate drumurile / te legi de margini și de fântâni” (Întrebări despre umblet). În această cheie de lectură, chiar și miticul Harap-Alb poate nu ar fi căzut pradă sclaviei impuse de Spân, dacă nu i-ar fi fost sete, pentru că nu ar mai fi fost nevoit să coboare în fântână, după apă. Birău, prin poezia sa, revendică astfel o libertate superioară, una care se ridică deasupra limitărilor trupești și biologice.
Poezia este, pentru Gelu Birău, o formă de cunoaștere a unor lumi inedite, inaccesibile altminteri în mod solit, precum universul piraților. Din această perspectivă, putem observa o definiție sui-generis a acestor personaje: oameni fără credință, întrucât corăbiile lor, caracterizate „eretice”, le trădează alienarea spirituală. Birău juxtapune materialul și imaterialul într-o confruntare care amintește de vechi dispute filosofice, asemeni celor dintre Aristotel și Platon. În versuri, precum „E noaptea afundată în faleză / eretice corăbii țipă-n larg” (Iluzie), spectrul piraților și corăbiile lor se materializează în peisajul nocturn, un simbol al unui haos aparent imaterial care sfârșește prin a se fragmenta în lumea concretă: „fantomele piraților izbind cu palmele / în pescăruși / se sparg”.
Birău își lasă poemul deschis interpretării, astfel că acesta poate fi citit dintr-o perspectivă duală: fie ca un elogiu al aventurii marine, fie ca o reflecție asupra unei lumi pe care autorul o contemplă, dar în care nu se avântă pe deplin. Această ambiguitate respectă codul estetic modern, lăsând finalul suspendat între două sensuri și oferindu-i cititorului libertatea de a decide. Creația lui Birău, prin ambiguitatea sa voită, se aliniază esteticilor contemporane care celebrează indecizia și polisemantismul.
Publius Vergilius Maro a fost primul poet care a purces în Infern, deschizând un drum mitic pe care Dante Alighieri l-a reluat, călătorind în adâncurile lumii de dincolo, pentru a-și revedea iubita, pe Beatrice. În mod similar, pentru Gelu Birău, poezia devine un mijloc de a traversa hotarele existenței și de a pătrunde pe tărâmul lui Hades. În această descindere, își reîntâlnește tatăl, prins în activități gospodărești, așa cum i le cunoștea fiul: „Tata doarme afară pe vreascuri de cer / binecuvântat ca în copilăria lui / învățată cu plugul / fiindcă nu mai are stele de numărat / și fiindcă trebuie să ajute pe cineva / la crăpatul zilei” (Somn). Traseul lui Birău capătă valențele unei explorări spirituale, în care memoria, nostalgia și experiența umană se întrepătrund cu transcendentul. Legătura filială articulează o intersecție între temporalitatea terestră și dimensiunea eternității.
Motivul pentru care Birău cultivă estetic unele aspecte rurale poate fi înțeles în relație cu impactul negativ pe care l-a avut contactul său cu mediul urban: „La porțile orașului sufletul meu / copleșit de imagini împrăștia / cârduri de ape / tot mai albastre turnuri de gheață / atingeau norii, / mâna ta ca o dulce otravă / izbucnea în crepuscul / semnul unei batiste multicolore” (Semn cu batista). Orașul, simbol al alienării și al rupturii de natură, ca în situația lui Marin Sorescu, Octavian Goga sau Șt. O. Iosif, reprezintă o sursă de dezamăgire pentru poet, ceea ce îl determină să își îndrepte atenția spre elementele tradiționale, pe care le înalță la statutul de valori artistice. În acest sens, poezia lui Birău capătă un rol conservator, de păstrare și reestimare a unui trecut care riscă să fie pierdut, din cauza degradării și a uitării, impuse de progresul implacabil al orașului.
Simboluri salvate de la ruină prin actul literar, salcâmul, dealul, câmpul, pădurea și biserica dețin un rol esențial în poezia lui Gelu Birău. El reușește să eternizeze aceste imagini, ancorându-le în pagină: „Caii nu aveau timp / goana lor privea ca un singur punct / semnul de legătură cu drumul / niciun fel de asfalt / niciun fel de barieră / consecința unei înfloriri timpurii / a salcâmului / ci uneori un zgomot uscat / răbufnea peste coamele lor împietrite / ca niște clopote ruginii” (Goana prin timp). În acest context, salcâmul, marcă a renașterii și a ciclicității naturii, devine emblema unei lumi pe cale de dispariție, amenințată de modernitate și urbanizare.
Titlul Cântece esențiale vizează esența firii, manifestată în momente de cumpănă sau de bucurie. În acest volum, frecventele trimiteri la propriul eu dezvăluie o tendință de însumare a micilor detalii din peisaj, o rutină care amintește de lirica lui Ion Pillat. La fel ca în opera acestuia, animația lumii înconjurătoare este redusă la o dimensiune liliputană, aproape imperceptibilă, pentru a putea fi captată și transpusă în poezie sub forma unei scântei interioare („Desigur, nici nu credeam / cum crește fântâna, că eul / plin de mirare mai poate atinge / sufletul tău ca un clopot / în mijlocul satului”, Altă consecință).
Ținta finală a poetului este limpede: refugiul la sat, un spațiu mitic și vital, în care energia cuantică a lucrurilor, palpabilă și pulsatorie, îl reconectează cu esențialul vieții. Această aspirație către lumea rurală nu reprezintă doar o evadare din realitatea modernă, ci o întoarcere la origini, unde sufletul își poate regăsi echilibrul. În această viziune, satul reflectă o continuitate a existenței, unde fiecare element aparent minor – de la clopotul din mijlocul satului, până la creșterea fântânii – devine o metaforă a eternității în care poetul își găsește rădăcinile.
