După ce s-au tras salve, în onoarea profesorului (a primit Ordinul Naţional Serviciu Credincios în grad de ofiţer), doamna Elena, cea care l-a ajutat, în ultimul an, a venit lângă mine:

-M-au trecut fiorii, când am auzit salvele. Mi s-a făcut pielea ca de găină.

De fapt, cu toții am fost emoționați.

Medicul Bubenek, despre care știam din convorbirile frecvente cu domnul profesor, se afla, de asemenea, în apropierea mea: „Nu mai am și eu cu cine să schimb o vorbă!” – mi-a mărturisit, extrem de întristat.

Cripta a separat lumile…

---

Înainte de a ajunge la mașină, m-au înconjurat, cu fețe blânde, câțiva dintre prietenii domnului profesor:

-Dumneavoastră sunteți fostul student al lui Dan? V-am recunoscut din fotografiile pe care ni le arăta și despre care vorbea.

Mi s-au prezentat pe rând.

Mă simțeam ca în filmele americane, când niciodată protagoniștii, explorând fotografii ale interlocutorului, nu se gândesc la posibilitatea de a-i întâlni vreodată pe cei pozați, iar când faptul se întâmplă, surprinderea este mare, precum și avântul de a nu pierde momentul și de a-l marca, într-un fel uman, printr-o strângere de mână sau câteva vorbe de recunoaștere a unei calități (statut), de către ambele tabere.

Aseară, Iisus a pus piciorul pe lună și s-a uitat la pământ... 
Pe cei care l-au osândit sau l-au susținut, 
oare ii mai vede acum? Le ține în palmă sufletele, vorbindu-le,  
precum a cuvântat pe muntele Tabor? 
Veșmântul lui, 
în această zi de Înviere, 
este la fel de pur? Pânza de in va mai fi pierdut vreun ton, 
din culoarea-i albastră?

Dar aseară, 
l-am zărit pe Iisus: 
stătea pe un scaun din vechime, în praful selenar, 
mănunchi de raze se făcuse, 
pe când, din biserică, preotul ieșea cu lumina,  
aprinsă de la Ierusalim.

Am întins brațele spre Mântuitor, 
ca spre un fruct pe care vreau să-l mănânc, 
dar nu așa au procedat Adam și Eva? 
O astfel de idee m-a oprit să-l rup din cer 
și i-am cerut pe mine El să mă scoată din calea gândului, 
care mă pierdea într-o durere, 
de a nu avea nicio putere 
să rezist în fața necazurilor neașteptate: 
simțeam pumnul lor de maimuță, 
pregătit să mă desprindă 
și să mă înhațe ca pe un măr, din pomul meu interior - faptul reușise, 
de la prima tentativă. 

Cu mistria , 
Iisus îmi umplea golul din suflet, 
care se lățea, de la circumferința unui măr, cât era inițial, 
la aceea a unei găuri negre din cosmos. 

Din mine, trebuie să fi rămas o ruină, 
îmi spuneam, 
fiindcă zidirea nu o mai percepeam, 
dar, 
când m-am uitat în oglinda apei, 
pulsam de lumină și, în colțul gurii, 
mi se îndreptase un surâs, ceva...

Am părăsit puntea vaporului… Am traversat liniile de cale ferată, observând o șopârlă care sta la soare.

Am urcat pe la cetate: în stânga, la scară mare, se regăseau panouri cu fotografii – în special, despre Casa Regală a României, ai cărei reprezentanți, în timp, au trecut pe la Severin…

Două femei, relativ tinere, vorbind sârbește, își făceau selfie.

După o sută cincizeci de pași, am ajuns la Palatul Costescu (ce forță financiară a avut Teodor Costescu să ridice un astfel de palat și ce inimă, de a-l lăsa comunității!): o terasă, destul de lungă, marcată de umbrelele de soare, fremăta de oameni, dornici să-și petreacă ziua de Florii cât se poate de bine.

În latura dreaptă a palatului, este un spațiu în care se strâng scriitorii, pentru a discuta despre vreo apariție de carte etc. Am presupus că nu se află niciunul, la acea oră, acolo și mi-am văzut de drum.

Am explorat centrul: am identificat câteva puncte comerciale, de unde îmi puteam lua înghețată și prăjituri grecești, bunătăți pe care le-am planificat pentru seară.

Am mers mai sus, la una dintre terase, unde m-am și așezat: în jurul meu, țopăia un guguștiuc blând, obișnuit cu oamenii, pe care l-am și fotografiat. Precum am scris într-un text anterior, aici aveam să trăiesc experiența de a traduce unui chelner din română în… română, fiindcă nu știa ce înseamnă „cu predilecție”, ce fel de sortiment va mai fi fost acesta.

(Va urma)

I.

De ce Iisus nu vindecă toți orbii, ologii?… De ce este de preferat excepția, de ce nu totalitatea să beneficieze de minune, binefacere și vindecare? Asta ar fi întrebarea, în termeni secularizați, deși nu sunt sigur că la întrebările de acest fel, cu sursa în textele scripturale, se poate răspunde în limbajul și cu sensurile lumii secularizate.
Cred că minunile privesc cazuri singulare din cauza grijii de a nu perturba timpul și limitele stabilite pentru durata acestuia. Este ca și cum s-ar cere ca lumea să atingă vârsta care i s-a prescris înainte de termen. Nicio apocalipsă nu poate avea loc înainte de termen, deși în cursul lumii oamenii mor pe rând, iar generațiile la fel…

II.

O minune nu schimbă legea, este doar un caz singular, aparte, nu transformă și nu neagă direcția lumii. Dacă ar fi vindecat pe toți orbii, Iisus ar fi schimbat legea atunci când aceasta nu ajunsese la capăt. Or, cum spune El însuși, nu a venit să schimbe legea, ci s-o împlinească. Lumea nu ajunsese la capătul timpului hărăzit. Acesta este și sensul minunii: ceva contrar legii, dar care, în ciuda contradicției, nu este o negație și nici afectare. Putem dezbate o astfel de situație în literatură. Ceva de felul acesta are loc în Marile speranțe, romanul lui Dickens, ceva de felul minunii, atunci când personajul primește în chip miraculos un capital misterios.

De ce Iisus, vindecând orbul care a venit la el, nu a redat vederea tuturor de pe pământ, celor care aveau aceeași boală? Doar era Dumnezeu! Să fi fost credința „oarbă” prețul vindecării? Dar poate că toți orbii care s-ar fi vindecat, din toată lumea: dacă s-ar fi trezit că văd, deodată, și-ar fi dat seama că este o minune, că există cu siguranță un singur Dumnezeu (monoteism) – împreună cu vederea, prin forță divină, să fi primit și informația de a fi crezut în cine trebuie, nu în mai mulți zei (păgâni).

Se va spune: Iisus doar le-a arătat calea, dar ecoul minunii, pe acea vreme, când se circula și comunica atât de greu, se putea stinge la primul sat sau oraș; câți martori să fi asistat la minune? Desigur, Iisus era și om, se zbătea să înfrângă firea, să-i dea zorii redempțiunii (mântuirii), trăindu-i limitele, luptând în interiorul ei să o ridice din tentația păcatului, a traiului instinctiv, dar, totuși, era nevoie de mai mult, fiindcă tot prin forța cuvântului scris, a Bibliei, faptele lui extraordinare (în special, vindecările) au convins definitiv, în timp îndelungat, din păcate (mai precis, peste trei secole și…).

P.S. Aștept răspunsuri, în special de la filosoful Ion Militaru

La începutul anilor 90…

M-am trezit (și eu) invitat la… Calafat.
S-a organizat o ieșire pe Dunăre, cu șalupa.

Aveau să ne cânte câțiva lăutari, dintre care violonistul – un om blajin, lung și slab – a acompaniat-o (în tinerețe) pe Maria Tănase – despre marea interpretă, fiecare dintre noi am avut câte ceva de întrebat (răspunsurile au fost caracterizate de admirație, interlocutorul nostru parcă o avea în față și vorbea atât de sfios, ca despre o zeiță a pământului românesc).

Violonistul putea cânta, de acum înainte, oricum, pentru că nouă, celor care îi aflasem traiectoria profesională, improvizațiile sau rateurile ni s-ar fi părut execuții măiestre: doar a făcut parte din trupa Mariei Tănase! Și chiar avea probleme cu vioara (era destul de șubredă, din cauza vechimii) – se auzea încet, dar noi făceam liniște, pentru a admira arta interpretativă!
Când a răsunat o sârbă, cineva a inițiat hora, bătând cu pantofii eleganți , stil ciocate, în podeaua de lemn a șalupei. I s-au alăturat, pe trepte*, și alții (pe treptele șalupei).
Pașii aceia de horă îmi răsunau în amintire, când, zilele trecute, am făcut o croazieră pe Dunăre, la Orșova.
Despre acei oameni, știu ce s-a întâmplat: unii au ajuns la senectute, alții, în pământ, dar din podea va mai fi rămas ceva, un lemn măcar? Mai rezidă urma tocurilor undeva?

Scăldat în undele acestui paradox, de a dori să purced la plimbare pe o insulă, dar să nu înnoptez acolo, m-am trezit cu tânăra – slăbuță, cu ochelari de vedere – că îmi aduce porția de hamsi. Pe farfuria albă, peștișorii erau și mai mici decât mă așteptam, iar porția de mămăliguță – cât gura unei căni – se răcise (și peștii erau reci. Din această cauză, simțeam mălaiul, prin care fuseseră tăvăliți la preparare, destul de zgrunțuros). Oare atât de îndelungată să fi fost reveria mea? Cine m-a pus să umblu fictiv pe insulă? Na-ți-o frântă, că ți-am dres-o! ar fi exclamat Creangă. Am înghițit cum am putut primul fel, sperând la perfecțiunea celui de-al doilea: micii!

-Pot lua? m-a întrebat a doua tânără – o blondă mai durdulie: în timp ce ridica tacâmurile, am băut o gură de apă minerală și m-am uitat în jur. La masa din colț – destul de vastă – uniseră mai multe mese, erau adunate toate vârstele și încă se petrecea: era ziua cuiva!

Of! Au fost aduși micii! Erau la fel de reci, precum hamsi, de parcă s-ar fi supărat dacă nu ar fi ajuns și ei, dinaintea mea, cu același grad de temperatură – am tăiat din ei, pentru prima înghițitură: păreau cruzi, dar mi-am zis că nu se poate să fie – încurajare deșartă, fiindcă, ulterior, întreaga zi, am avut senzația de crud și de carne „vie”, pe limbă – îmi stăteau în gât.

(Va urma)

Așteptând meniul, aveam o pornire de a fi umblat pe insula Ada Kaleh: dacă nu ar fi fost scufundată, aș fi făcut o incursiune chiar atunci…

Temperatura pe vapor era ideală: presupuneam că pe insulă, clima ar fi fost blândă tot timpul, datorită fluviului, care ar fi anihilat canicula. Există unele teorii / scenarii, pe care le consider adecvate, de a construi orașe în apă, cu tot confortul, sub o cupolă uriașă de sticlă.

Imboldul, căruia nu-i puteam da curs în realitate, de a face o excursie exotică, mă izola de restul mesenilor: lumea pe care o nutrea imaginația mea era ospitalieră, cu moravuri și meșteșuguri specifice – nu ar mai fi trebuit să călătorești la Istanbul, pentru a te bucura de strălucirea vestmintelor sau de bucătăria turcească.

Oare cum ar fi fost să stai la umbra nucului bătrân sau chiar a unui portocal, acolo, pe insulă? Vuietul apei cum s-ar fi auzit?

Totuși, o spaimă – eu, cel puțin, care nu sunt insular, fiind născut într-o regiune de deal -, aș fi avut, mai ales noaptea: dacă fluviul ar fi crescut și ne-ar fi inundat? Teama aceasta, față de puterea apei, similară eului din Lacustră – o angoasă acvatică, ar fi fost permanentă și ar fi învins ambiția de a fi băut, dimineața, cafea orientală și de a fi mușcat dintr-o curmală.

(Va urma)