În lac, astăzi, frunzele cad, în paralel cu lacrimile mele. O geometrie pe care n-aș fi vrut s-o văd cusută în realitatea — oricum zdrențuită — a timpului actual, care tot vine, cu fiecare zi suflată din coșul de nuiele al zeilor, pentru noi, pământenii, ascunși în straiul de buruieni.
Sărim din mănunchiul care suntem, să prindem zilele cu ambele mâini și să le împodobim cu fapte bune, cum a scris cronicarul, demult, cu pana muiată în adevăr. Nu-mi mai este nici foame, nici sete — doar stau pe gânduri și încerc să descopăr unde s-a rupt firul călătoriei noastre pe tărâmul iubirii, care abia se deschisese inimilor, bătând împreună pentru o cauză: salvarea de la somnul monotoniei și al neîmplinirii...
Te îmbrățișam, deloc stângaci — nu-mi permitea dorința de a te ține aproape — simțeam cum un cosmos întreg se pleacă în splendoarea din clipe. N-aveam nimic de retușat, ne urmam inimile și ne era atât de bine.
Focul din preajma colibei era înghițit de cel al îndrăgirii simultane, iar eu îți aduceam flori din vâlcele, să le cântărim culoarea în ochi și parfumul, în nările bete de miresme.
Acum, pe înserate în traiul meu, îți trimit mesaje prin porumbei — le-am dat grăunțe, cât să le ajungă pentru colindul lor îndelung, pe la etajul tău din castel, unde te-ai refugiat ca o lampă, a cărei flacără sunt eu.
Cârtițele se adăpostesc în pagină și împing spre suprafață mormane lexicale, adâncite, de-a lungul vieții, în fiori.
Ele sapă în cuvinte și scot la lumină dezbaterea despre lună — o vedem cum petrece noaptea, suită în car și în vorbele noastre despre ea.
Ce o fi pe partea ei nevăzută? Sau, mai bine, hai s-o pândim când se spală în apa oceanului.
În caiet, regăsesc Turnul din Babilon. Schelele se aud și astăzi în cădere — de la aspirația către locul unde stă Dumnezeu până la mâhnirea acelor oameni, care n-au mai apucat să-și spună, verde-n față, planul construcției către zeu.
De atunci, ne-au tot condus: Jupiter, mereu supărat, cu fulgerul pregătit să trăsnească, Hera, atentă la cine primește premiul frumuseții dintre supusele ei, Diana, cu arcul încordat, țintind căprioara din tufiș...
Pe urmele acestor subiecte, obosesc. Mi se închid ochii și, între pleoape, se strivește visul de a fi terminat încă o poezie — scrisă sub imperiul dicteului automat, născut acum un secol, din mintea a doi români plecați în Elveția.
Ploaia rece îmi pătrunde prin haină și se face prietena mea intimă. E în dialog neîntrerupt cu porii pielii, iar eu ascult ce ei, bolborosind, îi spun...
Ne-ai trezit din starea de pază a celui pe care-l alcătuim — din cap până-n picioare. Îi purtăm tristețea și gândul despre sine, îi purtăm personalitatea peste întinsul câmpului și al zilei. Îi ținem laolaltă organele interne. Cel mai mult dintre ele ne vorbește inima — pe care și noi o păzim, permeabili la soare și la tine, ploaie de toamnă, scursă din streșini ca funinginea din coșul zării.
Erai binefăcătoare în vară — am crezut că și astăzi — dar începi să ne împingi în senzația de frig, care tot din noi se naște, ca o pavăză față de cadrul cuprinzător al Pământului.
Hai să ne luăm rămas-bun, vedem că ți-ai întețit stropii, ne invadezi, vrei să ne cucerești deodată, ca un imperiu revărsat în lume prin pronie cerească...
În odaie, totul e împăcat cu sine însuși. Mi-am dat jos haina — îngreunată de apă și de toamnă — și m-am furișat cu mintea în universul cărților din raft, deschise pe rând, după cum am chef: de o proză sau o poezie cu mai puține geamuri luminate la stradă și cu mai multe deschise spre soarele tânjit în suflet, clopot răsunător. Ding-dang!
Stimulii vârstei, romantisme puerile – în transcriere era să apară „reumatisme” – v-au dat brânci într-o ceață. Trebuie ca mâinile mele să o ridice de pe privire.
Te-ai întors în vise. M-am trezit dintr-un somn greu. Dunărea nu te-a învățat nimic – ea ia în reflectare numai ce vrea...
„Bucureștiul e așa mare, că o zi nu-i dai ocol călare”
