Sunt adânc precum piramida, 
însă, 
privit din afară, 
cum mă scald și discut pe ton alert 
cu părintele Jinga sau cu Alex Gregora, 
niciodată nu mi se va bănui gravitatea lumii 
pe care o port cu mine, în suflet. 

Sunt în legătură cu apa, 
care îmi oferă densitatea ei termică, 
pentru a mă bucura de înotul precar, 
pe care-l execut înspre mal... 
Pe inimă, 
ca pe o roată de moară, 
a căzut un sentiment inspirat de o stâncă, 
zărită departe, 
acolo unde merge, în zori, Gregora 
să pozeze răsăritul. 

Privirea constituie sentimentul,
îl ridică în picioare, 
pe care l-aș trăi și eu, 
în umbra stâncii, 
la orice moment din zi și din noapte -  
în timp ce briza mării 
vine spre mine, 
ca o șoaptă.

Așa s-a zămislit Adam: 
Dumnezeu a privit insistent peste întinderile rudimentare 
și s-a gândit la Sine, 
cum să ajungă în depărtare 
să se bucure de acea margine, 
care va fi luat, 
de la geneză, 
o floare ce colț. 
I-a venit ideea să facă unul ca El, 
i-a suflat acel duh 
care se întoarce exact ca un bumerang 
înspre Sine, 
când este curios să vadă ce s-a întâmplat 
mai departe de sfinți și de îngerii tăcuți. 
De la mine, de la tine, de la orice om, 
purtători cum suntem ai unui asemenea duh nemuritor, 
află Dumnezeu despre ce nu poate El străbate la pas. 
Dar, până atunci, 
îi aud pe oameni dând gură în apă, 
chiote de veselie că își dau în petic 
pe țărm cretan, 
pentru a fi siguri că au luat de la viață, 
într-un bagaj sentimental,  
scăldatul în Marea Egee, 
trecută de Homer între coperți. 
Despre acest moment 
se va lua la cunoștință în cer, 
afirmat chiar de duhul nostru, 
împrumutat - nu știm până când - 
de către creator.  

Ce ar însemna acum 
să-și afunde talpa Lui în mare? 
Ar goli-o instant. 
Ar sări valuri uriașe, 
din Creta, până în România - 
tot le-am promis colegilor un strop din Egee...

Dacă este cineva în cer, 
îmi cunoaște viitorul și râde 
sau nu de planurile pe care mi le fac, 
pentru că vede în față 
și știe cât mai am de trăit 
și cât de mult este depărtată / 
apropiată de împlinire 
ideea mea să stau într-una 
dintre casele întrezărite pe stradă.

Eu, 
dacă aș fi în locul celui care m-ar supraveghea 
din jilțul pe care planeta îl poartă deasupra, 
m-aș înduioșa de altul ca mine din acest moment 
și i-aș disloca energia, 
aș sufla în ea, 
pe care o arde să-și imagineze el 
cum s-ar simți în odăile de la drum 
și cum și-ar petrece orele înăuntru, 
pe ploaia de vară, 
venită ca un semn de prosperitate, 
de pe sub tălpile, 
apăsând norii, 
ale Sfântului Ilie.

Călătorie pe urmele conflictelor de lângă noi (Editura Humanitas, București, 2024) este titlul care ne previne asupra unei aventuri deloc solite: o incursiune lucidă în spațiile frământate ale Kurdistanului, Irakului, Anatoliei și Armeniei. Autoarea, Sabina Fati, își enunță limpede demersul – călătoria începută în vara anului 2021 a avut un dublu scop: de a sonda, în filigranul prezentului, logica profundă a conflictelor care frământă Orientul apropiat și refacerea traseului celor zece mii de mercenari greci, prezentați de Xenofon în lucrarea Anabasis. Prin această punere în paralelă, se conturează o întrebare geopolitică: în ce măsură intervențiile Occidentului în Orient s-au dovedit eficace. Nu asistăm aici la un simplu periplu descriptiv, ci la o încercare de a înțelege substratul uman și istoric al unor rupturi care par fără leac, desfășurate în proximitatea Europei. Într-o epocă în care viteza informației deformează adesea adevărul în caricatură și conflictul este redus la clișeu mediatic, demersul Sabinei Fati dobândește o semnificație cu atât mai prețioasă: aceea a unei mărturii directe și a unei reconstituiri lucide, pornind din însăși topografia istoriei vii. Efortul ei se înscrie, astfel, în tradiția celor care, dincolo de spectacolul informațional, caută să restituie profunzimea și tensiunea autentică a faptelor, precum și pulsația adâncă a spațiului vizitat. Fie că străbate pământurile însângerate ale Kurdistanului, fie că se oprește în Anatolia încă bântuită de fantomele imperiului, autoarea evită capcanele sentimentalismului sau ale judecății sumare. Ea ascultă, observă, își interoghează interlocutorii, construind astfel o geografie a rezilienței umane.

În paginile acestei cărți, jurnalismul de teren se împletește cuo meditație sobră asupra destinului popoarelor. Tonul este reținut, dar pătrunzător; stilul — limpede, dar grav, în consonanță cu temele abordate. Sabina Fati, în această investigație la granița dintre eseu geopolitic și confesiune de călător, reface o hartă a fisurilor civilizației contemporane, o hartă care se întinde chiar „lângă noi”, dar pe care preferăm adesea să nu o privim cu atenție. În acest sens, lectura devine un act de conștiință, o formă de solidaritate tacită cu suferințele celorlalți, dar și o provocare adresată cititorului de a regândi poziția propriului confort în raport cu lumea.

Când se vede pusă în fața unor împrejurări vitrege – precum abandonul brutal, de către un șofer de taxi, într-un punct de control militar, situat între Bagdad și Mosul –, Sabina Fati nu își pierde cumpătul. Într-o atmosferă în care insecuritatea pare să fi devenit normă, ea regăsește, printr-un instinct al spiritului cultivat, temeiuri de curaj în contemplarea trecutului. Acolo unde alții n-ar vedea decât pericol și confuzie, ea recunoaște urmele civilizației și evocă, în gând, marșul lui Xenofon și ecourile marilor traversări antice. Meditația asupra istoriei transfigurează prezentul neliniștitor într-un cadru de înțelegere superioară – și poate chiar într-o formă de libertate interioară: „În cei peste 2400 de ani care s-au scurs de la expediția povestită de Xenofon nu s-au schimbat foarte multe pe traseul plin de conflicte parcurs de greci de la Marea Egee prin Anatolia și până în Irakul de astăzi, unde cei zece mii de mercenari eleni au încercat să schimbe ecuația puterii, întorcându-se apoi prin Caucazul de Sud și, în cele din urmă, pe coasta Mării Negre. Imperiile care au stăpânit teritoriile dintre Marea Neagră. Golful Persic și Mediterana au făcut mereu excese și au transformat totdeauna acest loc într-un spațiu al provizoriului”.

Momentul de cumpănă comportă densitatea unui nucleu epic, propriu nuvelei moderne. El funcționează ca pivot structural al unei construcții literare menite să antreneze, să absoarbă, să țină conștiința cititorului într-o stare de acuitate continuă. Cartea – configurată din asemenea încercări, expuse uneori cu dramatism reținut, alteori cu o luciditate aproape rece – nu aspiră la desfășurarea descriptivă a jurnalului de călătorie standard, ci își propune, mai curând, să creeze o tensiune controlată, o „rețea” de episoade în care amănuntul aparent periferic devine semnificativ prin forța contextului. Miza nu este doar relatarea fidelă a unei peregrinări în spații încărcate de istorie și conflict, ci captivarea unei atenții avizate, printr-o retorică a imprevizibilului bine dozat. În acest sens, cartea se constituie într-o meditație narativă asupra riscului și asupra felului în care incertitudinea devine materie literară.

Deși finalitatea lucrării se definește, în mod esențial, printr-o tentativă de evaluare a unei configurații geo-politice complexe, lectura atentă relevă și prezența unor pagini de respiro, în care observația obiectivă cedează locul unui ton mai liric, aproape elegiac. Aceste fragmente, de o expresivitate discretă, trădează alt registru al sensibilității autoarei și trimit, prin inflexiunile stilistice și rafinamentul evocării peisajului, la descrierile Câmpiei Dunării din Enigma Otiliei. Așa cum G. Călinescu a știut să suprapună priveliștea naturală unei stări de spirit romantice, tot astfel Sabina Fati introduce, în subtextul unei investigații analitice, pulsația unui atașament afectiv față de spațiul traversat: „Ne întoarcem spre seară la Afyon. Se vede de departe stânca neagră de bazalt pe care se pot observa încă urmele cetății hitite și care completează numele orașului, numit mereu și Kara (negru) Hisar (fortăreață). Din 2004, însă, toate aceste denumiri au fost puse într-un singur cuvânt: Afyonkarahisar, Fortăreața Neagră a Opiului. Ne oprim în centrul vechi, la cel mai vechi restaurant. De cinci generații se mănâncă aici, iar pozele celor patru patroni anteriori – tatăl actualului patron, bunicul acestuia, străbunicul etc. – sunt așezate una deasupra celeilalte într-unul din colțurile modestei cârciumi. (…) Macii se cultivă de când lumea în zonă, pentru că sunt condiții climatice excelente. Grecii și romanii s-au bucurat de recoltele dimprejur”.

Într-un climat intelectual tot mai predispus la formule expeditive și construcții reductive, cartea Sabinei Fati se impune prin refuzul deliberat al simplificării. Nicio afirmație nu este făcută în absența unei fundamentări atente, nicio concluzie nu răspunde unei grile prestabilite. În acest sens, Călătorie pe urmele conflictelor de lângă noi — însoțită de o prezentare substanțială semnată de Gabriel Liiceanu — devine o formă de rezistență intelectuală în fața clivajelor facile și a uitării grăbite.

Voi începe lucrările de dimineață. 
Voi pune la punct revista care va traversa privirile 
mai multor cititori, 
precum lumânarea îneacă în ceară 
amprentele degetelor care o încolțesc. 

Inima îmi este grea de vești, 
care tot vin dinspre aparatele de radio, 
cu viteza disperării celor care le rostesc, 
de pe jilțul puterii politice 
și nu se mai opresc să lovească în popor cu barosul.

O, în aceste momente, spun rugăciuni în gând, 
care îmi preiau problemele și le duc spre soluționare, 
pe o tavă de aur, lui Dumnezeu, care își bea răcoritoarea 
în grădina viselor noastre. E dinaintea cererii mele 
și nu intenționează a-mi dovedi și el birocrație. Ia repede tocul și dă o semnătură, cât o piele de bivol. 
De azi, se va ocupa de mersul meu prin societatea oamenilor. Îl văd dinaintea mea, 
îmbrăcat în togă albă. L-a mai zărit un nenorocit de roman, căzut, din raftul în care îi stătea spiritul, în lună, 
cu ochii pe mine. Spune că voia să fie creștin, 
dar l-a apucat moartea de guler mai devreme 
decât i-a trebuit să înfrunte panteonul pe atunci oficial 
și nu relicva de azi.

-Ia uite, mă! îmi spun. Eu m-am născut creștin 
și ăsta râvnește să ia haina mea în spate 
și să scoată capul de sub capacul lui Hades. 
Ia că-i dau eu un pumn! Și trântesc așa în văzduhul gol, 
după cum se observa înspre mine, 
de la nivelul oricărui trecător hain sau generos. 
Și se pornește o căldură și o vibrație atât de mare, 
încât planeta deviase de la deprimare. 
Starea nouă, de euforie, cuprinde mai multe spirite, 
care fac zgomot în cutie. Așa, în timp, 
ajunsese tărâmul lui Hades, o cutie pe care o purta cu el pe motocicleta Harley; umbla cu pletele în vânt și nu-l deosebeai pe zeul păgân de pasionații de cai putere ai străzilor americane.
-Măi, suflete! mă trezesc vorbind în gura mare... 
Ți-ai luat nasul la purtare? 
Tu nu ai nici nas, 
nicio schiță măcar de trăsătură umană 
și vrei să parvii universului material, 
împopoțonat în haina mea de enoriaș duminical? 
Mai puneți pofta în cui! și stai acolo unde faptele pământene te-au răstignit ca fesul pe capul turcului. 

Mi-am dres raportul cu divinul, 
aducând în actualitate toate reperele 
care ar putea permite fuzionarea oricărei tendințe 
a vreunui spirit într-un corp nou, zeflemitor.  -

Într-un moment când teatrul, ca formă privilegiată de manifestare a frumosului în artă, se află, în contemporaneitate, la o răscruce în privința formulelor sale de reprezentare pe scenă, Corneliu Dumitriu publică lucrarea O istorie a gândirii despre frumos și a esteticii teatrului (Editura Didactică și Pedagogică, București, 2024). Înscrisă într-o direcție de cercetare care oscilează între rigorile reflecției filosofice și disciplina istoricului de teatru, cartea se distinge prin efortul de a restitui fenomenului dramatic o dimensiune organică, fixată deopotrivă în tradiție și în problematica vie a prezentului.

În arhitectura vastă a acestui studiu, se disting două ansambluri majore, surprinzătoare prin întinderea temporală și densitatea ideatică: mai întâi, o panoramă amplă intitulată Două milenii de gândire despre frumos și teatru, ce urmărește desfășurarea reflecției estetice de la germinările mitologic-poetice ale lui Hesiod, până la rigorile fondatoare ale lui Baumgarten; apoi, o a doua secțiune, Trei secole de gândire despre estetica Teatrului, în care se decantează și se ordonează critic traiectoria ideilor de la sistemul critic al lui Kant, până la antropologia teatrală propusă de Eugenio Barba. Astfel, drumul prin istoria reflecției estetice e refăcut cu strictețe, într-o sinteză care pune în lumină continuitățile și frondele unei gândiri care a oscilat între metafizică și scenă.

Prezența termenilor „frumos” și „estetică” încă din titlu angajează autorul într-o reflecție de ordin filosofic, întrucât acești termeni, purtători ai unei tradiții conceptuale îndelungate, se cer elucidați în lumina sistemelor de gândire care i-au articulat – de la atomismul antic la stoicism și sintezele elenistice –, fără a ocoli, desigur, nodul teoretic major pe care îl constituie analizele consacrate de Platon și Aristotel, ale căror opinii, deși divergente, au modelat decisiv câmpul speculației estetice.

Expunerea diacronică a conceptelor estetice este articulată riguros printr-un capitol central, consacrat unei examinări comparative a modului în care Schopenhauer și Nietzsche, fiecare din unghiul propriei viziuni metafizice și existențiale, au problematizat frumosul și arta, contribuind astfel, în registre diferite, la reconfigurarea gândirii estetice moderne: Aristotel va încerca să abiliteze poezia ca mimesis; Schopenhauer face o demarcație strictă între lumea fenomenală și cea noumenală, iar Nietzsche privește arta ca pe o înflorire a vieții, ca pe o „evadare din realitate. Printr-un act de transcendere, artistul dobândește viziunea frumosului din realitatea brută. Existența nu va fi suportată decât ca fenomen estetic – avem arta spre a putea să evităm pieirea prin adevăr” (Evoluția ideii pe traseul: Aristotel – Schopenhauer – Nietzsche).

În ceea ce privește Antichitatea latină, comprehensiunea frumosului este mediată prin figura lui Horatius, ale cărui meditații, extrase din Ars poetica, alcătuiesc un reper fundamental în articularea principiilor estetice ale epocii. În Evul Mediu, problematica frumosului este reluată în alt orizont spiritual, prin contribuțiile lui Aelius Donatus și, mai ales, ale lui Toma din Aquino, a cărui gândire teologică integrează dimensiunea estetică într-o viziune creștină a ordinii și armoniei. Renașterea, perioadă de eflorescență artistică și de redescoperire a valorilor greco-latine, multiplică unghiurile de abordare: concepțiile despre teatru și frumos ale lui Shakespeare, Lope de Vega și Lodovico Castelvetro reflectă o amplă diversificare a sensibilității estetice, ancorată într-un reînnoit respect pentru canoanele clasicității.

Racine, Molière și Corneille își înscriu creația în orizontul unui canon riguros, supunându-se deliberat normelor clasice, nu din constrângere, ci din convingere estetică, justificată printr-un amplu aparat teoretic. Corneille, în special, definește atât condițiile interne ale tragediei, cât și natura poemului dramatic, în Discursuri. Din acest corpus normativ, Corneliu Dumitriu extrage cu pasajele care tratează diferențele dintre verosimil și necesar, urmărind, printr-o lectură atentă, să înțeleagă mecanismele intime ale construcției tragice. Iluminismul este ilustrat printr-o antologie comentată, alcătuită pe marginea unor extrase din opera lui Voltaire, în special din capitolul Teatrul în viziunea lui Voltaire, unde se conturează nu doar concepția sa despre funcția socială a spectacolului dramatic, ci și idealul unui teatru angajat în slujba rațiunii și a spiritului critic. În paralel, este evocat Schiller, ale cărui încercări de a înnobila teatrul poetic prin tensiunea dintre idee și expresie rămân decisive pentru o înțelegere modernă a artei dramatice. Secțiunea se încheie cu un Studiu despre arta tragică, în care sunt sintetizate direcțiile majore ale reflecției estetice asupra tragediei, văzută ca formă supremă de reprezentare a destinului uman: „Ceea ce distinge tragedia de celelalte genuri este raportul dintre formă și scop, adică modul în care ea își tratează obiectul în vederea atingerii scopului și modul în care-și atinge scopul prin obiectul ei”.

Într-o lume a spectacolului dominată de efemer și improvizație, această lucrare semnată de Corneliu Dumitriu redeschide o axă de verticalitate: o întoarcere la ideile fondatoare, fără a ignora tensiunile și frondele care au modelat devenirile moderne ale artei. De la Hesiod și Aristotel, până la Nietzsche, Voltaire și Barba, Dumitriu urzește o rețea de idei care configurează nu doar istoria unui gen, ci și drama conștiinței estetice europene.