Conform definiției oferite de Dicționarul Explicativ al Limbii Române, psalmul este un imn religios, consacrat proslăvirii divinității. În opera lui Tudor Arghezi, această formă literară cunoaște însă o reinterpretare semnificativă. Poetul depășește funcția tradițională a psalmului de glorificare exclusivă a divinității, întrucât introduce accente de reproș și de frustrare față de imperfecțiunile percepute în raportul cu Dumnezeu. Alternanțele de stil reflectă contrastul dintre aspirația spre sacru și dificultatea de a descifra misterele universului, o temă centrală în viziunea argheziană.

Titlul primului psalm, Sunt vinovat că am râvnit…, enunță o asumare falsă a vinii. În absența unei culpe obiective, adică fără a fi comis vreo infracțiune morală sau vreun păcat, nici măcar dintre cele stipulate în Decalogul mozaic, Tudor Arghezi își formulează dezvinovățirea prin prisma unei conștiințe care se percepe pe sine ca fiind imaculată. Meditația lui se concentrează asupra bunurilor concrete, existente în realitate, pe care omul, cunoscându-le, ar putea să le considere legitime și accesibile. Această justificare subliniază o tensiune între tentația de a aspira la ceea ce este tangibil și convingerea unei inocențe fundamentale, neafectate de vreo transgresiune morală.

Ca un ostaș din Iliada, un aheu care deschide ușa, în toiul nopții, în mijlocul taberei adverse, pentru a ieși din burta calului troian, se simte poetul, în efortul de a-și deservi propria-i natură, înclinată să dobândească „toate bunurile”, multe dintre acestea fiind interzise de către Dumnezeu, motiv pe care, totuși, nu-l înțelege și vrea să-l afle. Intrarea în cetatea aceasta (a bunurilor care doar ni se atestă) presupune o stare duală a temerarului. Pe de o parte, există atitudinea de reverență față de stăpânul reședinței. Pe de altă parte, coexistă impulsul de a recurge la forță, de a încleșta pumnul și de a revendica, prin luptă, darul la care a nădăjduit. Intrusul nu este un prădător propriu-zis, ci un mediator între două lumi – cea sacră și cea profană – care propune o reconciliere printr-un gest ambiguu: el oferă prietenie, dar fără a face vreo ofrandă, fără a aduce un dar de pace. Intrarea lui nocturnă în cetatea lui Dumnezeu, așa cum o indică versurile: „M-am strecurat cu noaptea în cetate / Și am prădat-o-n somn și-n vis”, este, mai degrabă, o cercetare la fața locului, menită să testeze limitele a ceea ce poate fi cunoscut sau solicitat. Figura psalmistului, în această ipostază, poate fi asociată cu un Don Quijote spiritual, un cavaler justițiar care, în loc să confrunte morile de vânt, își asumă revizuirea granițelor adevărului. Cetatea lui Dumnezeu nu adăpostește numai obiecte sfinte și acesta este unul dintre adevărurile nepermise, pe care, numai cu ocazia unui astfel de raid, „eroul” nostru îl constată și-l demască. Prezența străjerilor era inadecvată într-un asemenea loc, pentru că, totuși, sfințenia sau alt atribut divin nu s-ar fi putut jefui, dar, cu siguranță, erau și resurse de blamat: „Steagul nopții, desfășat de stele, / Adăpostea faptele mele / Și adormea străjerii-n uliți”. Străjerii devin metafora unei veghe iluzorii, dar, totodată, martori ai contradicțiilor lumii divine.

Dialogul dintre Hyperion și Demiurg din Luceafărul lui Eminescu, dialog investit cu solemnitatea unui act metafizic, este reconfigurat de Arghezi într-o paradigmă a contrastului, ai cărei termeni ilustrează o strădanie aproximativ prometeică, plănuită și nu obiectivată, de a răsturna ordinea ontologică și de a ocupa jilțul divin. Dacă Hyperion caută să estimeze condiția lui în relație cu finitul și infinitul, Arghezi imaginează o încercare directă și deliberată de a submina ierarhiile și de a-și asuma poziția supremă. Această răzvrătire este proiectată într-un timp mitic, în proximitatea momentului izgonirii din Rai, când legătura omului cu divinitatea încă nu fusese ritualizată prin credință și rugăciune. Poetul îmbrățișează ipostaza arhetipală a omului primitiv, înarmat cu arc, simbol al unei voințe de putere brută, neintermediată de sacru. Revolta lui nu este doar o formă de contestare, ci o inițiativă de a rezolva, în mod unilateral și definitiv, raportul dezechilibrat dintre uman și divin: „Cercasem eu, cu arcul meu, / Să te răstorn pe tine, Dumnezeu! / Tâlhar de ceruri, îmi făcui solia / Să-ți jefuiesc cu vulturii tăria, / Dar eu râvnind în taină la bunurile toate, / Ți-am auzit cuvântul, zicând că nu se poate”. Sfidarea inițială este redusă la tăcere de autoritatea absolută a Demiurgului. Imposibilitatea cuceririi directe a fericirii și a eternității se cristalizează ca temă centrală. Aspirația umană rămâne condiționată de legile imuabile ale unei ordini divine, care nu poate fi negociată prin mijloace materiale sau violente. Cuvântul lui Dumnezeu se manifestă ca un element pacificator, un răspuns adresat inimii tulburate a celui care, în setea lui de absolut, se confruntă cu limitele condiției umane. Versurile surprind momentul de cumpănă al individului, în care aspirația spre posesiune universală este întâmpinată de un refuz categoric, dar revelator. Astfel, răzvrătirea se topește într-o acceptare resemnată, iar cuvântul divin devine un catalizator al liniștii interioare.

Psalmistul, confruntat cu eșecul tentativei de a avea propriul destin, în pofida voinței supreme, care îi restrânge orizonturile, își regândește strategia existențială, alegând să transmute aspirațiile de putere absolută în alt registru: cel artistic. Poetul adoptă identitatea de muzician, un creator care poate contura și modela lumea prin subtilitatea artei. În acest context, vioara devine simbolul unui instrument al comunicării cu infinitul. Versurile „Aș putea vecia cu tovărășie / Să o iau părtașă gândurilor mele”ilustrează o dorință resemnată, dar nu mai puțin ambițioasă, de a stabili o relație de coabitare cu eternitatea. În loc să o supună, psalmistul aspiră să o seducă, să o integreze în universul său creativ, prin farmecul melodiilor și versurilor. Eternitatea devine acum o parteneră simbolică, nu o țintă de cucerit, iar această relație capătă nuanțe de armonie și colaborare.

Prin această metamorfoză, psalmistul demonstrează că, în fața imposibilității de a schimba legile fundamentale ale existenței, omul își poate reafirma condiția prin creație. Acest demers rezonează profund cu ideea că arta poate oferi o alternativă salvatoare în fața neputinței de a controla și redefini ontologia.

Furia îl smulge pe Apollo
din cerurile sale pure
și-l coboară, arzând,
în lutul oamenilor.
Preotul, pierdut în rugăciune,
cu ochii adânciți în mare,
îi poartă arcul sacru...
Corăbiile dorm nemișcate
pe țărmul uitat.

Ahile, departe de murmurele oștenilor,
stă singur în umbra serii.
Niciun zeu nu-i mai atinge tâmpla,
nici vântul nu-i mai leagănă visurile.
Doar liniștea grea a valurilor
îl învăluie, precum o platoșă pierdută.
Lângă el, apusul pătează apa.

„Mamă,” strigă el,
„de ce m-ai născut cu suflet mare
și viață scurtă?
De ce spiritul meu,
care cuprinde lumea,
se zdrobește acum
de granița durerii?
Zeus fulgeră din Olimp,
dar omul tremură doar pentru sine.
De ce Agamemnon, orb de orgoliu,
mi-a smuls pe Briseis cea dragă?
O, mamă, îndepărtează umbra morții mele
sau lasă-mi sabia
să învingă soarta!”.

Din adâncuri, Thetis ascultă,
iar valurile îi șoptesc durerea fiului.
Ea urcă spre țărm,
ca o lumină pierdută în ceață
și-l privește cu ochii adânci,
unde se împletesc dragostea și destinul.
„Fiule, viața e o torță
care arde...
Curajul tău va reface dreptatea,
chiar dacă inima îți va rămâne zdrobită”.

Ahile privește orizontul...
Delfinii sar prin apele reci,
iar corăbiile gem sub greutatea zeilor.
În tăcerea serii,
curajul lui începe să crească,
un foc tainic,
în adâncul apelor învolburate.

Furia îl coboară 
din lăcașul superior 
în planul materiei curente pe zeul Apollo. 
În cuprinsu-i hieratic, 
presimte nevoia de ajutor 
a propriului preot care, 
în drum spre corăbiile dormind pe țărm, 
cu ancora pleoapă pe ochii-i scrutând marea, 
ducea în mâini arcurile zeului său.

Departe de preocuparea 
în pace a oștenilor, 
precum să expedieze, 
prin soli, 
înflăcărate scrisori soțiilor, 
care îl sustrage grijii 
de a o înstrăina din minte 
pe frumoasa Briseis, 
la porunca lui Agamemnon, 
Ahile se așază singur pe țărm. 
Niciun zeu nu-i mai acorda compania 
și nici nu-și mai întindea în aer aripa
lângă el, 
după episodul scurt 
al întrevederii lui cu Atena.

În goana apusului roșu pe ape, 
când numai cărăușii târzii 
au rană de culoare în față, 
Ahile își plânge soarta. 
Condiția-i de zeu, 
rezistentă la toate, 
acum se estompase 
și-i rămăsese ființa 
numai sub influența slăbiciunii umane.

Corăbiile se izbesc de umerii lui Neptun, 
săltând lent în orizontul cald.

„De ce m-ai hărăzit, 
mamă, 
unei limite, 
când spiritul mi se revarsă 
în dimensiuni majore de viață? 
Zeus descarcă fulgere lungi, 
de pe Olimp și, 
în colibe, 
zărindu-le, 
pământenii tremură de teama potopului orb. 
Pentru orice pericol acvatic, 
e necesară altă arcă, 
dintr-un lemn mai trainic, 
dar, pentru soartă, nu e mijlocire. 
Pare că-l judec, 
deși puterea îmi este minoră 
pentru un așa demers temerar... 
De ce Zeus, 
ale cărui dorințe au acostat, 
ca luminoase corăbii, 
la sânul tău, cândva, 
a strecurat în minte regelui Agamemnon 
ideea să-mi răpească 
pe Briaseși cea plăcută?".

Se tânguie Ahile, 
iar mama lui slăvită, 
din adâncul mării, 
unde își odihnea istoria, 
ca melcii în cochilii, 
îi aude plânsetul, 
care-și desface sunetele grele 
între pești 
și le îngreunează acestora traseul 
către Neptun, 
stăpânul care știe a rândui cu furca 
lucirea în comoară.

Dintr-un nour de ceață, 
Thetis i se arată lui Ahile 
și-i înțelege deznădejdea 
care-l cuprinse: 
dacă tot îi va fi viața scurtă, 
o compensație el să aibă, 
să aibă alături pe mamă.

În context, 
morile în palete par 
să învârtească inima, 
zdrobită, 
câteodată, 
de pietrele restriștii. 

Atât de greu îi este lui Thetis 
în marginea mării, 
pe cât o moară e.

„Mamă", 
Ahile i se plânge, 
„apelul către tine e simplu 
și aș vrea să percepi durerea mea 
mai mare decât este. Poate mă auzi 
și-mi iei din cale 
grija sfârșitului de tânăr. 
Curajul în luptă va face din mine o legendă... 
Dar numai șterge din istorie 
vorbele lui Agamemnon 
care au pătat orgoliul meu.
Regele a uitat că, 
prin curaj, 
revolta reface legământul dreptății 
mai durabil. Dacă nu, 
prin sabie, 
voi recâștiga strălucirea personalității mele, 
care nu a scăzut de la ofensa lui Agamemnon 
și mă tem să nu mă devoreze".

Saltul peste valuri al delfinilor, 
în orizontul cald, 
se naște din izbirea adâncului marin 
de umerii lui Neptun, 
care înoată prin ape, 
cu spiritul slobod, rece, 
să așeze speciile în straturi, 
ca tomurile în raft. 

Romanul Spirala (Editura Eikon, București, 2024) de Geo Constantinescu impresionează, de la primele pagini, prin claritatea și fluența discursului narativ. Sub bagheta unui stil precis și bine articulat, autorul reușește să capteze atenția cititorului față de traiectoria protagonistului, Bebe Bleoancă.

Geo Constantinescu ne oferă profilul unui erou profund uman, a cărui evoluție, marcată de frângeri interioare, decizii tensionate și confruntări cu un sistem social adesea implacabil, este prezentată cu acuitate psihologică.

Dragostea dintre Bebe Bleoancă și tânăra Cati se dezvoltă sub semnul unei armonii inefabile, o împletire paradoxală între jocul inocent și pasiunea abisală, reminiscență a visării eminesciene din Floare albastră. Spațiul (preferat de către cei doi pentru plimbare), recognoscibil pentru lectori: Parcul Nicolae Romanescu, Grădina Botanică din Craiova, este ocrotitor, ca în lirica de tip romantic: „Zâmbetul ei, veselia, gânguritul voios și frumusețea îmi dădeau aripi, simțeam nevoia să redevin acel ales dintre colegi, ce-i atrăsese mai demult atenția, s-o protejez, s-o iau cu mine în noua lume a dăruirii sufletești și a iubirii”. Ceea ce surprinde este profunzimea relației, care transcende convențiile sociale și diferențele dintre cei doi. Discrepanțele de educație și de formare intelectuală par să se topească sub forța unei iubiri care caută absolutul. Această iubire devine o punte între lumi aparent incompatibile, o modalitate prin care sufletul își revendică dreptul la unitate și armonie. Pasiunea, în puritatea și tumultul ei, reușește să niveleze decalajele, cimentând o comuniune profundă și durabilă. Astfel, relația devine nu doar o poveste de dragoste, ci și o meditație asupra puterii sentimentului de a dizolva granițele sociale, o reverie generată de triumful inimii asupra constrângerilor lumii exterioare. Din păcate, aceasta este numai viziunea lui Bebe, neîmpărtășită de către Cati, pentru că nădejdea visurilor comune, care ar trebui marcată prin căsătorie, este așa de facil de spulberat, încât nu este nevoie decât de o interogație accidentală, din partea fetei: „Dar pe mine nu mă întrebi dacă vreau să mă mărit cu un student întârziat, cu capul plin de poezie și visuri deșarte de mărire? Atunci (recunoaște Bebe) am tăcut. S-a prăbușit în mine totul. Tot ceea ce clădisem împreună în anii grei ce s-au scurs și i-am îmblânzit atât de plini de noi, de iubirea și de sentimentele noastre s-au risipit cu aceste cuvinte”.

O cauză a eșecului în dragoste este cinismul tinerei, dar atitudinea nu transpare decât tardiv, în discuția despre noua ei țintă, șeful de la secția de chirurgie. Dacă în relația cu Bebe, personajul martor al narațiunii, ea pare să acorde o importanță convențională diferenței minime de vârstă dintre ei, această evaluare nu mai are relevanță, atunci când privește spre viitorul soț. Medicul, un bărbat ajuns la 45 de ani, dublul vârstei frumoasei Cati, devine obiectul unei alegeri care, pentru Bebe, este greu de înțeles. Dorința de a parveni și oboseala acumulată în urma eforturilor zadarnice de a promova examenul la Facultatea de Medicină se conturează ca motive probabile pentru care juvenila asistentă medicală, Cati, acceptă cererea în căsătorie, formulată de chirurg. Privită în acest context, preferința reflectă mai degrabă o capitulare în fața circumstanțelor, decât un act izvorât dintr-o autentică afecțiune, dar faptul nu are niciun fel de importanță pentru Cati, devreme ce nici nu-l ia în seamă – tot pentru Bebe este semnificativ, ca variantă de consolare.

Puterea lui Bebe de a înfrunta mai-marii partidului pe temeiuri ideologice se naște dintr-o conștiință lucidă și dintr-o interpretare personală, aproape iconoclastă, a comunismului. El nu percepe lozinca „Proletari din toate țările, uniți-vă!” ca pe un îndemn universalist, ci drept formă de imperialism. Această idee, articulată cu franchețe, chiar în biroul lui Rădoi, secretarul de partid, dezvăluie curajul lui Bebe, muncitor la fabrica de avioane, care refuză să accepte dogmele fără o cercetare proprie. Pentru el, exportul doctrinei comuniste de către sovietici nu reprezintă altceva decât un mijloc de a transforma statele participante în sateliți vasali. Acest punct de vedere, formulat direct și fără menajamente, completează portretul etic al lui Bebe, un individ capabil să pătrundă dincolo de retorica oficială și să dezvăluie mecanismele subtile ale dominației și ale inventării unei noi ordini sociale.

Poveștile de dragoste în care se implică eroul, povești care întotdeauna închid diverse capitole ale existenței, sunt zugrăvite cu o migală descriptivă, o încetineală care evocă stilul realist al lui Balzac. De pildă, întâlnirea cu Luminița capătă un aer de scenă memorabilă: în gara de la Ploiești, tânărul recrut, a cărui destinație era unitatea militară de la Gheorgheni, este atras de „o femeie elegantă, cu păr blond, rebel, revărsat pe spate, a cărei piele albă, fină a feței făcea totală discordanță cu lumea din jur”. În dragoste, Bebe, de o sinceritate dezarmantă, analizează cu luciditate relațiile: dialoghează deschis cu iubitele și își asumă, fără ezitare, propria greșeală, dacă există. Mai mult, el caută să descifreze resorturile intime ale deciziilor acestora, tratând despărțirile ca pe etape necesare în propria devenire.

Spirala este o narațiune despre un destin individual și, totodată, o meditație asupra modului în care mecanismele sociale modelează, uneori inexorabil, viața indivizilor. Autorul ridică întrebări despre identitate, reziliență și sensul luptei într-o societate aflată în permanentă schimbare.

Romanul reușește să impresioneze nu doar prin poveste, ci și prin finețea construcției literare, în care fluența și claritatea devin instrumente de explorare a unei lumi ce reflectă subtil dilemele contemporane. De aceea, Spirala este o lectură care provoacă și atrage, într-o manieră care lasă cititorului spațiu pentru o continuă reinterpretare a narației.

Pentru a sublinia dubla pasiune, lirica și pescuitul, George Ceaușu construiește o analogie subtilă cu figura mitologică a lui Ulise. Diferențele dintre el și eroul odiseic sunt prezentate cu un umor fin, care îmbină autoironia cu meditația asupra condiției umane. Prima dintre acestea evidențiază absența unei Penelope care să-l aștepte: „Ulise… / Era așteptat de Penelopa! // Pe mine nu m-așteaptă nicio divă” (Drumuri). A doua diferență, inspirată din alegoria baladei Miorița, anticipează un final spiritual, în care traseul existențial capătă o dimensiune cosmică:

„La capătul călătoriei mele

Și după ani de zbucium, în derivă –

Porni-voi pe-un alt drum croit prin stele!”.

Deși diferențele inițiale par a constitui dezavantaje în comparație cu legendarul Ulise, finalul poemului răstoarnă această perspectivă. Poetul clamează un avantaj esențial, de ordin spiritual: singurătatea lui este împărtășită doar de Dumnezeu, o discrepanță care sublimează întregul demers liric într-un registru metafizic și profund personal („eu… / Îl am companion pe Dumnezeu!”).

Într-o notă de promisiune către cititori, poetul evocă posibilitatea unei mărturii din tărâmul lui Hades:

„De n-o să-mi fie bine, dau de veste,

C-am să revin în ale voastre vise,

Iar de am chipul trist, e clar că mi-este

La fel de greu cum i-a fost lui Ulise

În drumul spre Itaca”.

A doua promisiune făcută cititorilor impresionează prin anvergură și accentuează capacitatea poemului de a păstra intacte elementele acvatice, fundamentale pentru echilibrul planetei:

„Am să-nchid într-un poem

Toate dorurile mele,

Toată viața de boem

Trăită prin cafenele!

Și la voia întâmplării

N-am să las nimic pe-afară,

Chiar și valurile mării

Le-nchid într-o călimară”.

(Gândul meu, talan bătrân).

Gândul, a cărui metaforă de talan conferă o impresie de forță, ajunge să aibă, în viziunea poetului, constituția lacrimii, simbol, deopotrivă, pentru durere și bucurie. Atmosfera textului, întrețesută în marginea operei lui Francois Villon, sugerează lacrimi ale nostalgiei:

„Nici gândul, un talan murg

Nu îl las stingher prin iarbă

Și cu lacrămi care-mi curg…

O să-l priponesc în barbă!”.

O promisiune implicită vizează natura, anume de a o frecventa cât mai intens. Natura, prin însăși esența ei, deține abilitatea de a găzdui anotimpurile și de a oferi un spectacol perpetuu al schimbării și al regenerării. Totuși, poetul nu se mulțumește cu această contemplare pasivă; el inventează un scop mai profund, o motivație personalizată pentru atracția față de pădure: afirmă existența unei zeițe protectoare, o alternativă feminină la semizeul Pan. „Muma – Pădurii”, prezentată drept „doamnă”, ar stăpâni acel castel magic, înconjurat de un iaz cu nuferi. Conexiunea afectivă dintre poet și natură este intensificată de energia nuferilor, care aduce bună dispoziție oricui pătrunde în acest univers vegetal:

„În armonie cu natura

Trăiesc de mic și o duc bine

Și îi iubesc coloratura

În orice anotimp ce vine…

Din primăvară până-n toamnă

Mă pierd prin pădurea pastel

Și-unde, Muma Pădurii-o doamnă

Deține un frumos castel.

Pe lângă el e-un iaz cu nuferi

Ce au și o proprietate:

De ești neliniștit și suferi

Te vindeci de anxietate!”

(Pastel).

Poetul își asumă, în egală măsură, rolul de martor privilegiat al măreției pădurii, al cărei spectacol grandios devine obiectul unei contemplații profund estetice și existențiale. Mărturia lui subliniază vitalitatea inexorabilă a naturii, care nu cunoaște starea de agonie și se afirmă printr-o cromatică proteică și încântătoare, capabilă să captiveze privirea și spiritul.

În această perspectivă, pădurea devine un sanctuar terapeutic, un spațiu sacru care asigură echilibrul interior al vizitatorului și se configurează drept un remediu ontologic împotriva angoaselor existențiale. Poezia lui George Ceaușu reflectă o legătură strânsă și longevivă cu mediul înconjurător.

Titlul „În portalul catedralei cu voroave” poate fi interpretat ca o invitație poetică la o experiență simbolică, în care elementele sacre și cele profane se întâlnesc într-un spațiu de revelație. Portalul catedralei sugerează un loc de trecere, un prag între lumi – cea materială și cea spirituală, indicând apropierea de o dimensiune sacră, de introspecție sau de înălțare spirituală.

Cuvântul „voroave”, cu formă arhaică și semnificații care trimit la povești, cuvinte sau diverse învățături, adaugă o notă de intimitate și de tradiție orală. Titlul poate fi perceput ca o metaforă a actului poetic în sine: poetul, aflat în pragul unui sanctuar, cu precădere natura pe care o explorează cu neostoită încântare, transformă vorbele în ritualuri sacre, în construcții care apropie cititorul de esența vieții.

Prin arta de a transforma cotidianul în imagini și metafore inedite, George Ceaușu reînnoiește limbajul poetic. Prin fiecare vers, autorul ne invită să recunoaștem frumusețea în efemer și să înțelegem profunditatea transformării. Dialogul între om și Dumnezeu adaugă o dimensiune transcendentă acestei lirici, în care figura divinității apare ca un ghid în mijlocul tumultului existențial.

În parc, 
ne-am bătut cu zăpadă... 
Bulgării se topeau, 
înainte să o atingă. 
Sentimentele ei erau calde. 

Când primul bulgăre a lovit-o, 
am întrebat: 
Nu mai ții la mine?
„Am stat prea mult în parc", mi-a răspuns 
și a continuat: 
„Sentimentele s-au mai răcit"... 

Apoi, 
cu schiurile, 
am scris amândoi declarații apăsate, 
în ciuda glumei, 
care trebuia... gustată.
Mă supărasem. 

La orizont, 
fumega punctul de la cabană. 

Am avut pretenția 
să ne credem fraze ale unei iubiri 
și am împins în bețe, 
ca să încheiem repede 
sensul finișului, 
în timp ce iepurii 
își lipeau urechile de sunete. 

Ne-am sărutat, încă o dată, 
dar nu am mai avut forța interioară 
să o îmbrățișez cu foc. 

Când am intrat în cabană, 
am dat cu ușa suficient de tare, 
astfel încât să cadă, 
peste această scenă, 
cu zgomot. 

După ce nu am mai crezut în nimic, 
expresiile, 
care dețineau culmea unei fantezii, 
au regresat, 
rămânând în aer zăpada fabulosului pur. 

Sub presiunea dreptății, 
pendulam între bine și rău, 
ca între două toarte de cupă; 
când m-am trezit dimineața, 
am sărit peste măsura valorii binelui. 

Am întrezărit micul testament, 
pe care gazda mea îl pregătea. 
Între beneficiari, eram și eu. 
Dorința mare de a-l duce la bun sfârșit 
îi inscripționase fluxul sangvin. 
Subpunctele documentului 
îi curgeau prin vene. 

Voi declara doar atât: 
Am pus punct la niște planuri 
și am eliberat-o pe femeie de tensiunea lor. 
E binele pe care i l-am făcut. 
Vreau răsplată pentru aceasta! 
Nu merit nicio pedeapsă. 
Am mai pierdut încă o dată.

O pasăre înfometată a răpit, 
din cercurile apei, 
un pește, 
amețit de iluzia suprafeței; 
de la această iluzie, 
a avut-o pe aceea a zborului, 
pentru o vreme scurtă, 
cât a stat în pliscul berzei. 

Din agrementul plutirii forțate, 
peștele a căzut într-un pântec adânc 
și ostil prin strâmtoare și acid gastric. 
Gușa berzei a fost purgatoriul, 
ca într-o încercare de a i se fi arătat 
paradisul. 

Totul a fost o cădere în trepte, 
deși peștele a fost extras 
dintr-un mediu mai jos decât trestia. 

Lacul mi-a părut un trup, 
care, 
cu fiecare vietate răpită, 
pierde o zi din viață. 

Cândva, 
apreciam junețea unui lac, 
după cantitatea de verde răsfrântă. 

Timpurile vechi păreau confiscate 
de cifrele reprezentând ore 
pe cadranul ceasului. 
Mi-am apropiat urechea de ora 14,00. 
Am auzit zăngănit de arme, 
iar la ora 15,00, 
aproape ștearsă, 
un pocnet de pistol. 

L-am întrebat pe tata de când e ceasul. 
„De pe la 1860 și..., 
când Negruzzi l-a întâlnit pe A. Pușkin". 
Uitasem că Pușkin a fost rănit mortal. 

Pictura în tonuri de toamnă 
de pe suprafața memoriei 
se dilua în sentimente, 
precum, 
în fântâni, 
focul razelor, înainte de apus. 
Zugravii spală icoane neîmplinite 
în ape curgătoare. 

Am căutat, 
în oraș, 
banca pe care am stat 
și am dat numai peste o umbră 
în mine însumi. 

Starea de iubire, 
pe care am trăit-o în peisajul autumnal, 
în deplin real, 
am regăsit-o ca pradă în pliscul 
unei păsări numite "uitare". 

În partea tăcută a parcului, 
se concentraseră paletele sonore 
ale acelei întâlniri...

A doua zi, 
am ieșit în oraș, 
sub auspiciile unui sine angelic.

În colțul străzii, 
l-am întrebat pe unul dintre cărăuși 
despre efectul răsfrângerii mele în oglindă. 

-A! Era chipul dumneavoastră? 
Oglinda a fost ocupată, 
mi s-a părut, 
de supărarea ca lacrima de pe față. 
Am urcat obiectul cu liftul, 
iar trăsăturile fizice, 
încremenite în oglindă, 
atingeau etaje superioare de frustrare; 
se depărtau de sursă, 
precum razele, de stea și, 
aproape de propria eclipsă, 
căutau mijloc de regenerare.
Palmele mele de hamal 
s-au răsfrânt sub trăsăturile chipului 
dumneavoastră. Păreau să le susțină în prezent, 
să nu cadă în amintire.