Publicată în 1840 în revista Dacia literară, nuvela Alexandru Lăpușneanul de Constantin Negruzzi este considerată prima nuvelă istorică din literatura română. Aparținând curentului literar romantic, aceasta îmbină faptele istorice reale cu ficțiunea, redând episoade din domnia voievodului moldovean Alexandru Lăpușneanul. În cadrul romantismului, autorii au fost preocupați de trecutul istoric, de eroi excepționali și de prezentarea conflictelor dramatice, în special cele legate de lupta pentru putere, demnitate și răzbunare.

Încadrarea în curentul literar și trăsături ale romantismului

Romantismul este un curent literar care se dezvoltă în Europa la începutul secolului al XIX-lea și pune accent pe individualitate, subiectivism, introspecție și evadarea în trecut, natură sau imaginar. Negruzzi se încadrează în această direcție, în primul rând prin interesul său pentru istorie și pentru eroii naționali. Alexandru Lăpușneanul ilustrează perfect aceste preocupări prin evocarea unui episod din istoria Moldovei și prin conturarea unui personaj puternic, de factură excepțională.

Două dintre trăsăturile esențiale ale romantismului, prezente în această nuvelă, sunt:

1. Eroismul și excepționalitatea personajelor – Alexandru Lăpușneanul este un personaj romantic prin excesele sale, fiind un domnitor crud, hotărât, manipulator și dornic de răzbunare. El este un personaj de excepție, definit de trăsături extreme și capabil de gesturi memorabile, atât prin cruzimea sa, cât și prin modul în care își manipulează adversarii. El își urmărește obiectivele cu o determinare ieșită din comun, devenind un despot sângeros, dar și o figură memorabilă prin măreția sa tragică.
2. Interesul pentru istorie. Romantismul valorifică istoria națională, iar nuvela lui Negruzzi se bazează pe fapte reale din a doua domnie a lui Alexandru Lăpușneanul (1564–1569). Autorul recreează atmosfera tensionată din Moldova medievală, când domnitorii trebuiau să facă față atât intrigilor boierești, cât și presiunilor externe.

Tema nuvelei

Tema principală a nuvelei o reprezintă lupta pentru putere și consecințele acesteia. Alexandru Lăpușneanul se întoarce în Moldova cu scopul de a-și recâștiga tronul, iar pentru a-și atinge acest obiectiv, nu ezită să folosească mijloace extreme, precum manipularea, trădarea și violența. Tema este strâns legată de trăsăturile personajului principal, un despot sângeros și nemilos, gata să elimine orice obstacol pentru a-și consolida autoritatea.

Ilustrarea temei prin secvențe din nuvelă

Prima secvență semnificativă pentru tema nuvelei este scena dialogului dintre Alexandru Lăpușneanul și boierii care îl întâmpină la întoarcerea în Moldova. În această scenă, patru mari boieri – Motoc, Stroici, Spancioc și Veveriță – încearcă să-l convingă pe Lăpușneanul să renunțe la pretențiile asupra tronului. În fața refuzului acestuia, unul dintre boieri îi spune: „Dacă nu ne vei asculta sfatul, să știi că nu te vom vrea”. Răspunsul lui Lăpușneanul, „Dacă voi nu mă vreți, eu vă vreu… și voi merge, și voi domni!” devine o replică memorabilă, care surprinde hotărârea sa nemiloasă. Această replică rezumă întreaga atitudine a lui Lăpușneanul față de putere: indiferent de voința boierilor sau a poporului, el este decis să preia tronul prin forță și să-și impună autoritatea cu orice preț. Secvența ilustrează clar tematica puterii absolute, autoritarismul, și a conflictului dintre voința domnitorului și opoziția boierilor.

A doua secvență, poate cea mai semnificativă în evidențierea temei, este masacrul boierilor, o scenă de maximă cruzime, care marchează apogeul dorinței lui Lăpușneanul de a-și elimina dușmanii și de a-și consolida tronul prin teroare. După ce își atrage boierii la curte, sub pretextul unei împăcări, domnitorul pregătește o capcană. Aceștia sunt chemați la un ospăț, dar în loc de festin, sunt uciși fără milă: „Trădarea a fost de ajuns… capetele boierilor vorbesc pentru sine”. Prin această scenă, Lăpușneanul își impune voința printr-un gest extrem de violență și teroare, demonstrând că pentru el, puterea se câștigă și se păstrează prin forță. Masacrul boierilor este o imagine emblematică pentru modul în care protagonistul își concepe domnia: nu există loc pentru opoziție, iar toate formele de contestare sunt eradicate brutal. În plus, această secvență subliniază cruzimea lui Lăpușneanul și disprețul lui față de viața umană, aspecte care îl definesc ca un tiran sângeros.

Elemente de structură și de compoziție

Titlul nuvelei este Alexandru Lăpușneanul, numele personajului central, ceea ce subliniază importanța figurii voievodului în economia narativă. Titlul subliniază, astfel, faptul că acțiunea și conflictele prezentate gravitează în jurul acestui personaj, care acționează ca un motor al întregii narațiuni. Alexandru Lăpușneanul este simbolul absolut al luptei pentru putere, fiind în același timp și un personaj care domină prin prezența sa autoritară și violentă.

Perspectiva narativă este una omniscientă, naratorul oferindu-ne acces atât la acțiunile, cât și la gândurile personajelor. Această tehnică narativă permite o privire obiectivă asupra faptelor și facilitează analiza comportamentului personajelor. Prin intermediul perspectivei narative, cititorul este martor la cruzimea domnitorului, la trădările boierilor și la desfășurarea evenimentelor istorice din epocă.

Diviziunea în patru capitole

Fiecare dintre cele patru capitole din „Alexandru Lăpușneanul” este precedat de un motto semnificativ, care reflectă esența acțiunii respective. Această structură bine delimitată este una clasică și conferă narațiunii coerență și progresivitate, fiecare capitol marcând o etapă crucială în evoluția personajelor și a conflictului principal.

• Capitolul I: „Dacă voi nu mă vreți, eu vă vreu…”
  Acțiunea începe cu întoarcerea lui Alexandru Lăpușneanul în Moldova, hotărât să-și recâștige tronul cu orice preț, în ciuda opoziției boierilor. Secvența-cheie este dialogul său cu boierii, în care acesta le declară răspicat că intenționează să-și impună domnia: „Dacă voi nu mă vreți, eu vă vreu”. Acest capitol pune în mișcare conflictul principal, definindu-l pe Lăpușneanul ca un personaj autoritar și crud.
• Capitolul II: „Ai să dai seamă, doamnă…”
  În acest capitol, vedem interacțiunea dintre Lăpușneanul și soția sa, doamna Ruxanda, care încearcă să-l convingă să renunțe la violență și să nu-și ucidă dușmanii. Însă voievodul, fidel naturii sale tiranice, refuză să asculte de sfaturile ei, arătând o hotărâre de neclintit în a-și duce la capăt planurile de răzbunare. Motto-ul „Ai să dai seamă, doamnă…” prefigurează consecințele dramatice ale acțiunilor sale, dar și tensiunea dintre planurile sale și frica Ruxandei.
• Capitolul III: „Capul lui Moțoc vrem…”
  Aici se atinge punctul culminant al acțiunii, prin secvența masacrului boierilor și uciderea lui Moțoc, simbolizând triumful lui Lăpușneanul asupra celor care i se opuneau. Episodul este marcat de manipularea mulțimii, căreia domnitorul îi oferă capul lui Moțoc pentru a-și satisface setea de sânge. Capitolul evidențiază cruzimea extremă a lui Lăpușneanul, dar și abilitatea sa de a folosi poporul pentru a-și consolida autoritatea.
• Capitolul IV: „De mă voi scula, pre mulți am să popesc și eu…”
  Ultimul capitol descrie finalul dramatic al lui Alexandru Lăpușneanul. După ce se îmbolnăvește grav, este otrăvit de soția sa, la îndemnul boierilor Spancioc și Stroici. Moartea sa vine ca o consecință inevitabilă a domniei sale tiranice. Motto-ul „De mă voi scula, pre mulți am să popesc și eu” indică amenințarea pe care Lăpușneanul o lansează înainte de a-și pierde viața, subliniind caracterul său implacabil până la sfârșit.

Concluzie

Nuvela Alexandru Lăpușneanul este o operă reprezentativă pentru romantismul românesc, îmbinând trăsăturile acestui curent literar – interesul pentru istorie și pentru personalitățile excepționale – cu o construcție narativă clară și bine definită. Tema centrală a luptei pentru putere este reliefată prin acțiunile extreme ale protagonistului, dar și prin relația conflictuală dintre domnitor și boieri. Structura narativă, bazată pe un titlu sugestiv și pe o perspectivă omniscientă, contribuie la redarea unui tablou istoric dramatic, în care voința unui singur om poate schimba cursul istoriei. Alexandru Lăpușneanul rămâne astfel unul dintre cele mai fascinante personaje din literatura română, simbolizând atât puterea absolută, cât și pericolul acesteia.

(1207 de cuvinte)

Prefațat de Crișu Dascălu, volumul Anghel Dumbrăveanu. Scrieri, I. Publicistica literară (Editura David Press Print, Timișoara, 2023) de Bogdan Mihai Dascălu face parte dintr-un proiect de anvergură inițiat de Institutul de Studii Banatice „Titu Maiorescu” al Academiei Române, Filiala Timișoara, proiect care a debutat în anul 2021. Ediția critică urmărește să reunească textele publicate de Dumbrăveanu în diverse publicații literare timișorene, precum „Scrisul bănățean”, „Orizont”, „Meridianul Timișoara”și„Rostirea românească”. Multe dintre aceste texte fie nu au fost incluse în volumele anterioare ale autorului, fie au apărut într-o formă diferită în cărțile editate, după cum ne pune la curent Bogdan Mihai Dascălu, în Notă asupra ediției. Proiectul editorial prevede publicarea mai multor volume, care vor include, pe lângă publicistica literară, și Însemnări de călătorie, Traduceri și Versuri. Această ediție critică reprezintă o contribuție semnificativă la consolidarea moștenirii literare a lui Anghel Dumbrăveanu și la promovarea patrimoniului literar bănățean.

Etapele prevăzute în procesul de valorificare a operei poetului Anghel Dumbrăveanu sunt detaliate de autorul acestei ediții, Bogdan Mihai Dascălu: recuperarea textelor prin identificare, reproducere și transcriere, alcătuirea aparatului critic, ce constă în note și comentarii, redactarea studiului introductiv și întocmirea tabelului cronologic.

Textele sunt transcrise cu atenție, având în vedere caracteristicile stilistice, lexicale, morfologice și sintactice ale operei lui Dumbrăveanu, însă sunt adaptate la normele ortografice și de punctuație actuale. Acest proces asigură o prezentare fidelă a viziunii autorului, în timp ce facilitează accesibilitatea și înțelegerea textelor de către cititorii contemporani. Astfel, ediția pune în valoare creația literară a lui Anghel Dumbrăvean.

Unul dintre motivele invocate de Bogdan Mihai Dascălu pentru a-și justifica demersul editorial este reprezentat de vasta producție literară a lui Anghel Dumbrăveanu: „22 de volume de versuri în limba română, 14 volume de versuri traduse în alte limbi, 4 romane și 1 volum de memorii. În total, 42 de volume, apărute de-a lungul a șase decenii de activitate literară”. Dascălu subliniază că aceste lucrări sunt încă disponibile într-un număr semnificativ în biblioteci publice și private, la prieteni, cunoscuți și cititori obișnuiți. Astfel, el își îndreaptă atenția către aspectele mai puțin vizibile ale operei lui Dumbrăveanu, care au rămas în paginile din ce în ce mai îngălbenite ale publicațiilor literare. Această abordare evidențiază dorința sa de a aduce la lumină contribuțiile mai puțin cunoscute ale autorului, completând astfel imaginea literară a acestuia. Însuși Crișu Dascălu notează în Prefață: „Anghel Dumbrăveanu a făcut parte din generația 60, cea care a schimbat fața literaturii noastre după eclipsa anilor 50, conectând-o, pe de o parte, la marea tradiție interbelică și, pe de alta, la comandamentele unei contemporaneități seducătoare. El a îndeplinit aici rolul unui deschizător de drum. Un vector prielnic l-a constituit atunci colecția „Luceafărul” a Editurii pentru Literatură, inaugurată de Nichita Stănescu în 196o. Poetul nostru l-a urmat, un an mai târziu, cu Fluviile visează oceanul”.

Alt motiv semnificativ pentru studiul lui Bogdan Mihai Dascălu este reprezentat de colaborarea constantă a lui Anghel Dumbrăveanu cu diverse publicații literare. Această colaborare este importantă în contextul în care multe dintre poeziile sale de început nu au fost reluate în volumele publicate ulterior, ceea ce indică o conștientizare, din partea autorului, a precarității acestor lucrări. Totuși, aceste texte inițiale pot suscita interes în rândul celor care se preocupă de relația dintre literatură și ideologie. Dascălu subliniază astfel relevanța acestor poezii în cadrul discuțiilor critice contemporane, evidențiind rolul lor în conturarea unei perspective mai largi asupra operei lui Dumbrăveanu și a contextului literar și social în care a activat. Această abordare contribuie la o înțelegere mai profundă a influențelor ideologice asupra creației literare a poetului: „Textele publicate în „Scrisul bănățean” poartă aceeași pecete a imperativului ideologic. t, compromisul cu imperativele politice este atenuat și, uneori, chiar contracarat de formularea unor justificate exigențe artistice. Ca și alți confrați de condei, Anghel Dumbrăveanu își pune cerințele literar-estetice la adăpostul unor mentori recunoscuți politic, sovietici dacă se poate, cum este Mihail Isacovschi (Un îndreptar prețios, 1953)”. Maturizarea biologică a fost acompaniată de o evoluție artistică; în cronici, tonul devine mai echilibrat, iar opiniile mai bine fundamentate – semne ale unei auto-responsabilizări benefice. Acesta este al treilea argument ce susține angajamentul lui Bogdan Mihai Dascălu de a ilustra opera acestuia. Anghel Dumbrăveanu își arată interesul nediferențiat, dar concretizat în moduri variate, atât pentru nume consacrate, precum Lucian Blaga, în studiul Coordonatele dragostei în poezia lui Lucian Blaga (1968), care se distinge prin seriozitate, documentare riguroasă și originalitate, cât și pentru tineri autori care abia începeau să își facă loc în peisajul literar, cum sunt Ion Cădăreanu și Dumitru Vorindan în studiul Doi poeți tineri (1968), chiar dacă, pentru aceștia din urmă, recunoașterea a rămas evazivă.

În gândirea artistică și în atitudinea față de artă, Anghel Dumbrăveanu – observă Bogdan Mihai Dascălu – a înregistrat, în acești ani, un evident progres, manifestându-se o detașare de orice imperativ politic, chiar dacă unele dintre scrierile sale erau încă subordonate unor „articole de serviciu”. Rarele sale confesiuni sau declarații, deși puține, constituie mărturii ale adeziunilor și preferințelor sale literare. Într-o anchetă din 1965, în care întrebările se refereau la modul în care era perceput Tudor Arghezi, Dumbrăveanu răspunde: „Sunt răscolit și astăzi de neliniștea filozofică din Psalmii arghezieni, de marile întrebări ale existenței”. Aceste cuvinte evidențiază impactul profund pe care poezia argheziană îl avea asupra sa, alături de influențe provenite din universul lui Bacovia, Rimbaud și Valéry.

Trei ani mai târziu, în contextul unui climat de destindere ideologică, Dumbrăveanu își enumeră poeții preferați fără nicio reticență, un gest deosebit având în vedere vremurile anterioare. În acea enumerare, el îi menționează pe T. S. Eliot, Ezra Pound, Lucian Blaga, Rainer Maria Rilke, Eugen Bacovia, Arthur Rimbaud și Paul Valéry. Această deschidere față de autori considerați, la vremea respectivă, controversați semnalează o evoluție notabilă a gândirii sale critice și o dorință de a se alinia la curentele literare universale, departe de constrângerile impuse de contextul politic. Astfel, Dumbrăveanu își revendică locul în peisajul literar, conturându-se ca o voce autentică și liberă, în ciuda presiunilor care l-au marcat de-a lungul carierei, iar scopurile ediției, enunțate de Bogdan Mihai Dascălu („Am pornit la alcătuirea acestei ediții cu mai multe speranțe: cu aceea de a schimba sintagma poetul Anghel Dumbrăveanu cu sintagma scriitorul Anghel Dumbrăveanu, apoi cu aceea de oferi o imagine totalizantă a operei sale”), au fost îndeplinite.

Volumul denotă o inițiativă de recuperare și organizare a unor texte ce au rămas răspândite în diverse publicații, cu menirea de a le oferi o coerență istorică și literară, invitând astfel la o relectură critică și o reevaluare a operei lui Anghel Dumbrăveanu.

Prin intermediul liricii, Gelu Birău perpetuează celebra maximă, lansată de Socrate, „Cunoaște-te pe tine însuți”, considerată un principiu esențial al filosofiei antice. Birău își propune, în volumul intitulat Cântece esențiale (Editura Oscar Print, București, 2024), o investigare profundă a propriei ființe, proces pe care îl susține prin imagini puternic introspective: „Pierdut în lăuntrul meu, rătăcesc / nesfârșita propria-mi ființă” (Căutare). Impresia de infinit evocă, în mod subtil, ideea unei lumi de apoi, întrucât sufletul, prin profunzimea sa insondabilă, nu poate fi redus la dimensiunile finite ale corpului fizic. Această vastitate lăuntrică lasă să se întrevadă un sens metafizic și devine, astfel, un indiciu al unei continuități dincolo de moarte. Spiritul uman, fiind atât de eterogen și adânc, transcende limitele impuse de anatomie și existența materială. Astfel, lirica sa poate fi percepută ca o formă de dialog intern, în care poetul își examinează sinele cu o luciditate meditativă.

În procesul de autocunoaștere prin intermediul scrisului, Gelu Birău descoperă posibilitatea unei disocieri de la nivelul trăirilor strict biologice. Poezia îi oferă puterea de a-și imagina existențe alternative – fie că este vorba de o condiție divină, fie de una mecanizată, precum cea a unui cyborg. Birău refuză să își asume stările care l-ar împovăra, precum oboseala, pe care o atribuie drumului pe care îl parcurge, nu propriei ființe. Setea nu-l impietează, pentru că aparține acelor surse care o potolesc: „Drumul obosit sângerează, deși continuă să înflorească / Vezi tu, sete polară, / care-mi umbli pe toate drumurile / te legi de margini și de fântâni” (Întrebări despre umblet). În această cheie de lectură, chiar și miticul Harap-Alb poate nu ar fi căzut pradă sclaviei impuse de Spân, dacă nu i-ar fi fost sete, pentru că nu ar mai fi fost nevoit să coboare în fântână, după apă. Birău, prin poezia sa, revendică astfel o libertate superioară, una care se ridică deasupra limitărilor trupești și biologice.

Poezia este, pentru Gelu Birău, o formă de cunoaștere a unor lumi inedite, inaccesibile altminteri în mod solit, precum universul piraților. Din această perspectivă, putem observa o definiție sui-generis a acestor personaje: oameni fără credință, întrucât corăbiile lor, caracterizate „eretice”, le trădează alienarea spirituală. Birău juxtapune materialul și imaterialul într-o confruntare care amintește de vechi dispute filosofice, asemeni celor dintre Aristotel și Platon. În versuri, precum „E noaptea afundată în faleză / eretice corăbii țipă-n larg” (Iluzie), spectrul piraților și corăbiile lor se materializează în peisajul nocturn, un simbol al unui haos aparent imaterial care sfârșește prin a se fragmenta în lumea concretă: „fantomele piraților izbind cu palmele / în pescăruși / se sparg”.

Birău își lasă poemul deschis interpretării, astfel că acesta poate fi citit dintr-o perspectivă duală: fie ca un elogiu al aventurii marine, fie ca o reflecție asupra unei lumi pe care autorul o contemplă, dar în care nu se avântă pe deplin. Această ambiguitate respectă codul estetic modern, lăsând finalul suspendat între două sensuri și oferindu-i cititorului libertatea de a decide. Creația lui Birău, prin ambiguitatea sa voită, se aliniază esteticilor contemporane care celebrează indecizia și polisemantismul.

Publius Vergilius Maro a fost primul poet care a purces în Infern, deschizând un drum mitic pe care Dante Alighieri l-a reluat, călătorind în adâncurile lumii de dincolo, pentru a-și revedea iubita, pe Beatrice. În mod similar, pentru Gelu Birău, poezia devine un mijloc de a traversa hotarele existenței și de a pătrunde pe tărâmul lui Hades. În această descindere, își reîntâlnește tatăl, prins în activități gospodărești, așa cum i le cunoștea fiul: „Tata doarme afară pe vreascuri de cer / binecuvântat ca în copilăria lui / învățată cu plugul / fiindcă nu mai are stele de numărat / și fiindcă trebuie să ajute pe cineva / la crăpatul zilei” (Somn). Traseul lui Birău capătă valențele unei explorări spirituale, în care memoria, nostalgia și experiența umană se întrepătrund cu transcendentul. Legătura filială articulează o intersecție între temporalitatea terestră și dimensiunea eternității.

Motivul pentru care Birău cultivă estetic unele aspecte rurale poate fi înțeles în relație cu impactul negativ pe care l-a avut contactul său cu mediul urban: „La porțile orașului sufletul meu / copleșit de imagini împrăștia / cârduri de ape / tot mai albastre turnuri de gheață / atingeau norii, / mâna ta ca o dulce otravă / izbucnea în crepuscul / semnul unei batiste multicolore” (Semn cu batista). Orașul, simbol al alienării și al rupturii de natură, ca în situația lui Marin Sorescu, Octavian Goga sau Șt. O. Iosif, reprezintă o sursă de dezamăgire pentru poet, ceea ce îl determină să își îndrepte atenția spre elementele tradiționale, pe care le înalță la statutul de valori artistice. În acest sens, poezia lui Birău capătă un rol conservator, de păstrare și reestimare a unui trecut care riscă să fie pierdut, din cauza degradării și a uitării, impuse de progresul implacabil al orașului.

Simboluri salvate de la ruină prin actul literar, salcâmul, dealul, câmpul, pădurea și biserica dețin un rol esențial în poezia lui Gelu Birău. El reușește să eternizeze aceste imagini, ancorându-le în pagină: „Caii nu aveau timp / goana lor privea ca un singur punct / semnul de legătură cu drumul / niciun fel de asfalt / niciun fel de barieră / consecința unei înfloriri timpurii / a salcâmului / ci uneori un zgomot uscat / răbufnea peste coamele lor împietrite / ca niște clopote ruginii” (Goana prin timp). În acest context, salcâmul, marcă a renașterii și a ciclicității naturii, devine emblema unei lumi pe cale de dispariție, amenințată de modernitate și urbanizare.

Titlul Cântece esențiale vizează esența firii, manifestată în momente de cumpănă sau de bucurie. În acest volum, frecventele trimiteri la propriul eu dezvăluie o tendință de însumare a micilor detalii din peisaj, o rutină care amintește de lirica lui Ion Pillat. La fel ca în opera acestuia, animația lumii înconjurătoare este redusă la o dimensiune liliputană, aproape imperceptibilă, pentru a putea fi captată și transpusă în poezie sub forma unei scântei interioare („Desigur, nici nu credeam / cum crește fântâna, că eul / plin de mirare mai poate atinge / sufletul tău ca un clopot / în mijlocul satului”, Altă consecință).

Ținta finală a poetului este limpede: refugiul la sat, un spațiu mitic și vital, în care energia cuantică a lucrurilor, palpabilă și pulsatorie, îl reconectează cu esențialul vieții. Această aspirație către lumea rurală nu reprezintă doar o evadare din realitatea modernă, ci o întoarcere la origini, unde sufletul își poate regăsi echilibrul. În această viziune, satul reflectă o continuitate a existenței, unde fiecare element aparent minor – de la clopotul din mijlocul satului, până la creșterea fântânii – devine o metaforă a eternității în care poetul își găsește rădăcinile.

Într-un colț de lume, departe, 
acolo unde razele soarelui se pierd la marginea pământului, 
brațele mele, 
pe care tu le dorești în jurul tău, 
cum ai notat în scrisoarea ta parfumée de dor, 
se deschid larg, 
pregătite să te cuprindă, 
când vei apărea din leagănul incandescent al orizontului, 
floare a unei raze renăscute. 

Obrazul tău, 
încă bronzat, 
se va odihni pe pieptul meu, 
iar eu, 
cu buzele mele însetate, 
îți voi acoperi fața cu sărutări fierbinți, 
precum trece focul prin nervurile metalului încins. 

Tu vei încerca să-mi șoptești: 
„Pe unde ai fost, 
guguștiucul ți-a cântat și ție
sau numai mie, 
celei care umblam însingurată prin sat?”, 
dar nu te voi lăsa, 
fiindcă nu întunecăm prezentul cu
funinginea trecutului.  

Aud cum silabele începutului de întrebare se sting, 
înghițite de setea mea, 
căci buzele tale sunt ale mele, 
capturate în frenezia gurii ce te vrea.
Prin sărutul meu, 
voi închide cererea ta neostoită, 
iar buzele tale,
mișcându-se sub povara dorinței, 
le voi prinde cu foamea mea.

Pașii tăi nu au răsunat în lutul meu, 
doar gândul, 
ca un vizitator invizibil, 
a bătut la ușa inimii mele,
iar eu l-am primit
și i-am îngăduit să-mi dicteze ziua 
în care ne vom îmbrățișa, de-a pururea.

Fugi după mine, 
tăcută, 
ca o umbră ruptă din mișcarea apelor... 

În iarba câmpului. mă prăbușesc, 
ca piatra ce renunță la forma sa, 
în vălmășag.

Te arunci peste mine, 
într-un gest de răpire a clipei.

Râsul tău, 
ca firul de lumină, 
îmi scutură insignele, 
simboluri inutile sub apăsarea, 
fără povară, 
a trupului tău. 
Te înțeapă una: 
„Aceste semne sunt necesare?”.

Cu mișcări precise, 
de o migală aproape ritualică, 
mi le desfaci pe acelea rămase agățate. 

Te privesc, 
în timp ce tu devii un centru de gravitație - 
în jurul tău, soarele se învârte ca morișca - , 
iar eu, 
în această tăcere intensă, 
sunt mai fericit decât orice stea care își arde esența, 
neștiind ce e să fii viu în iubire.

Undeva, 
într-un colțișor de lume, 
brațele mele, 
pe care tu le vrei în jurul tău, 
după cum notezi în misivă, 
sunt deschise, 
pentru a te cuprinde, 
când vei apărea din leagănul de raze al orizontului.

Pe pieptul meu, 
îți vei așeza obrăjorul, încă bronzat 
și eu voi da drumul sărutărilor să-l străbată, 
precum trece energia prin țeava cablată.

Vei intenționa să-mi răspunzi: 
pe unde ai fost, guguștiucul ți-a cântat 
sau numai mie, 
celui care umblam însingurat prin sat?, 
dar nu te voi lăsa, 
fiindcă nu omor prezentul cu frământări vechi, 
din trecutul abia încheiat...

Pun punct, printr-un sărut, 
la insistențele tale din minte. 
Aud câteva silabe, 
cum miști buzele, 
când ți le capturez cu foamea de tine, 
a gurii mele.

Dar încă ești la o respirație de mine...

Gândul tău mi-a bătut în ușă, 
inima i-a deschis și l-am invitat să ia loc 
și să-mi dicteze ziua în care ne vom îmbrățișa, 
de-a pururea.

Alergi după mine, 
pentru că te-am sărutat pe ascuns....

Vrei să-mi pui piedică și mă prăvălesc 
în iarba moale a câmpului,
ca piatra ce renunță la formă, 
lăsându-se purtată de vreme.

„Vasăzică, așa! Ne furăm dragostea! 
Lasă că îți arăt eu!" și mă gâdili ca pe prinț. 

Îmi cad insignele de pe tunică, 
decorațiile se turtesc în îmbrățișări. 
Te și înțeapă una: 
„Noi avem distincții, domnule! 
Ne împopoțonăm, altfel nu putem sta".
Mi le dai jos cu migală.

Te privesc, 
în timp ce tu, 
ridicată deasupra-mi, 
devii un centru de gravitație, 
iar eu, în acest moment, 
sunt mai fericit decât orice stea 
care își arde esența, 
neștiind ce e să fii viu în iubire.

Alergi după mine, 
pentru că te-am sărutat pe ascuns....
Vrei să-mi pui piedică și mă las, 
prăvălindu-mă în iarba moale a câmpului.

„Vasăzică, așa! 
Ne furăm dragostea! 
Lasă că îți arăt eu!" și mă gâdili ca pe prinț. 
Îmi cad insignele de pe tunică, 
decorațiile se turtesc în îmbrățișări. 
Te și înțeapă una: 
„Noi avem distincții, domnule! 
Ne împopoțonăm, altfel nu putem sta".
Mi le dai jos cu migală.

Te privesc, 
precum stai pe mine 
și mă gândesc la cât de fericit sunt eu, 
față de stele, care, 
deși eterne,
nu au suflet în piept.

Alergi după mine, 
pentru că te-am sărutat pe ascuns....
Vrei să-mi pui piedică și mă las, 
prăvălindu-mă în iarba moale a câmpului.

„Vasăzică, așa! 
Ne furăm dragostea! 
Lasă că îți arăt eu!" și mă gâdili ca pe prinț. 
Îmi cad insignele de pe tunică, 
decorațiile se turtesc în îmbrățișări. 
Te și înțeapă una: 
„Noi avem distincții, domnule! 
Ne împopoțonăm, altfel nu putem sta".
Mi le dai jos cu migală.

Te privesc, 
precum stai pe mine 
și mă gândesc la cât de fericit sunt eu, 
față de stele, care
nu au parte de strălucirea 
pe care ele o dau lumii.

Culegem flori de câmp... 
Eu, pentru tine, tu, pentru casă.

De chipul soarelui, 
ieșit în calea noastră, să-l băgăm în seamă, 
m-am împiedicat 
și am căzut dinaintea unei corole albastre, 
care s-a rușinat de saltul meu deloc atletic.

„Ce faci, dragă?”, m-ai întrebat. 
„Nu ai templu de piatră 
și te închini acestuia vegetal?”.
Îmi venea și mie să râd, însă m-am abținut.

Petalele erau atât de lucioase, 
observasem în căzătură, 
încât se ilustrau ca oglindă, 
în care te priveam pe ascuns.

Ți-ai ridicat rochița deasupra apelor, 
puțin departe de mal, 
pentru a le fura câțiva nuferi 
și a mi-i aduce mie, drept dar...

„Flori îți trebuie ție! 
Vino să mă ajuți să pescuiesc!" - atât mi-ai strigat 
și am lăsat totul deșirat pe câmp, 
inclusiv reveria, 
era nevoie de mâna unui bărbat, 
pentru a vârî în sacoșă un somn cu mustăți lungi de telegraf.

Soarele zburase ca un balon de aur, 
când a auzit țelul afirmat. 
N-a mai încercat 
să-și arate fața niciunei persoane: stătea cocoțat pe nori 
și își trăgea sufletul, 
fiindcă suise repejor dealul, 
chiar își pierduse din coadă focul.