Pe urmă, a nins...
Eram inclus în povestea care se afunda în fulgi
și știam că nu pot ieși, că sunt obligat
să suport ninsoarea până la tocirea detaliului; trebuia
cineva care să-l rumege.
Altă grijă de acum mă apăsa: să nu fiu strivit prea mult,
iar partea care va rămâne din mine,
în ochiul cititorului să crească într-un fel exagerat -
dimensiunile umane să fie sparte,
să fiu împins înspre un tipar inedit.
Deveneam, cum s-ar zice,
un ins zburător,
pe spațiul de pe iriși,
mă sprijineam doar cu o bucată de suflet,
simțeam guri care doreau să mă guste,
mâini care pe mese ar fi vrut să mă frângă.
Pe obiecte, se așezase icoana
unui zeu. Lacrima lui era dusă de oameni în case,
o destrămau și cristalele-i, ca niște măruntaie,
se foloseau, fie în magie, ca să se ghicească sensul
uităturii de zeu,
fie la îmbăierea copiilor.
Era desuetă caseta cu muzică pop.
Am întins mâna, să sting aparatul.
Butonul sfârâia ca mucul de lumânare.
Vâlvătaia fanteziei cuprinsese în casă
toate lucrurile.
Dar moșul tău,
îmi strigă o voce surdă,
e primenit de rugă, de cântec și de mirt.
S-a săturat
să fie puls sub piele de cadână,
sub piele înmiresmată, împrospătată zilnic
de-un sânge prea aprins...
Așa lui i se pare:
că mănăstirea mută,
cu turlele-i nătânge,
e-un pâlpâit, prea supt de cadrul larg,
al unei singurătăți de crâng.
Tema unei astfel de lucrări, precum Defăimarea lui Eminescu, de Constantin Cubleșan (Editura Junimea, Iași, 2022), oferă ocazia cititorului de a privi în trecutul, nu prea îndepărtat, și de a se minuna, la propriu, de „podoabele” estimative ale atâtor așa-zise personalități, deși efectul imediat al cunoașterii acestor opinii, afirmate, la vremea lor, ostentativ și de pe o mare poziție de… spiritualitate, este de profundă indignare.
Conu Leonida față cu reacțiunea*. Fragment din lucrarea: Absurdul în opera lui I. L. Caragiale (Editura Junimea, Iași, 2018)
„Cu scufia de noapte” pe cap se schimbă lumea. Cele mai multe permutări au pornit de la situații banale, care au inspirat pe acei oameni puternici ai zilei. Unul dintre aceștia își închipuie și Leonida că este, cel puțin în fața Efimiței. Din rutină, pune mâna „întâi și-ntâi pe „Aurora Democrată” să văz cum merge țara”. A captura zeița dimineții în fiecare zi, care în loc să așeze rouă pe flori, instalează democrația în țară, este viziunea lui de bază și, implicit, a autorului care, undeva de foarte sus, de la planul mitologic, inițiază situațiile piesei. Tot ce intră în unghiul de comentariu al protagonistului nu va ma atinge nivelul acesta de iluzie. Exclusivismul este însușirea lui primordială. Se devotează unei singure gazete, crezând că numai lecturarea ei îi va aduce informația absolută asupra mersului țării, dar se întâmplă ceva menit să-i augmenteze fixismul. Ochii îi cad pe titluri și, în dimineața amintită în piesă, pe știrea neașteptată: „11 / 23 făurar. A căzut tirania! Vivat Republica!” pe care o consideră fundamentul de la care se va întrema societatea și nu va admite aporii într-un asemenea crezământ. Din acest moment, tendința de a se izola față de cursul de afară pune stăpânire pe el. Știrea prelucrată este credibilă acolo unde spune Efimița: „I-auzi colo!”, în niciun caz în realitate. Aici, înregistrăm un avertisment subtil al autorului către spectatori, a căror atenție trebuie să urmărească un fir al acțiunii, în afara celor jucate, într-un plan teoretic, unde ideile au dreptul la mobilitate. Nedumerirea femeii la cele auzite este motivul pentru care Leonida este interesat să pară autentic în expunerea amintirii. El vrea să mențină treaz interesul pentru orice subiect și să nu dezamăgească în relatare, mirându-se el însuși ce să mai spună.
Ne-am dat mâna pe coridoarele sumbre.
Geamul s-a emoționat,
căci a strecurat între noi ceva din peisaje străine.
Și cum se învârtea, pe la urechea ta,
roata de aur, căzută de la caleașca unui zeu!
După cricul de la mașina mea,
am mers să-l aduc,
la vehiculul celest măcar o roată să fi reparat
și să fi pus!
Zeul mi-ar fi oferit elixir drept simbrie,
poate că aș fi devenit mecanic, în serviciul lui.
O muiere în zăvelcă m-a privit îndelung.
Atmosfera,
influențată de sprâncenele ei în arc,
a trecut, deodată, în manuscrisul unui sf-ist.
Vocabularul meu a fost provocat
să evoce ambientul pierdut
și îl căuta, de zor, pe „-at”,
fiindcă eu însumi ajunsesem „încruntat”.
Aș vrea să mă odihnesc în insectarul tău...
Străpunge-mă, dacă vrei,
cu un bold de argint,
măcar să nu ruginească în mine!
Ai grijă, însă, de muză,
vreo aripă să nu-i strici
sau vocea-i sublimă!
Odată cu frunza, adineauri picând,
se destramă cântecul verii,
strecurat de ciocârlie, în diverse nervuri.
Adânc se apleacă spre mine și frunți și aprigi fagi.
Am înțeles mai iute decât oricine: vopseaua toamnei
a început să cadă peste negrii copaci.
De atâta tristețe, îmi stă și condeiul înfipt în ideea de nor.
Precis n-am să mai scriu despre umbra lui care
avea să împungă un simplu trecător.
Citindu-i piesele,
constat prezența lui,
care îmi dă un brânci nobil,
cu vârful degetelor,
de pe scaun
și mă abate, de la cele zilnice,
spre lumea Evului Mediu.
O, Shakespeare,
ce simplu scrii
și profund, totodată!
Ai lângă tine un înger căutând
lemne care să dea măsura dragostei
în flacără.
Ce poteci ar fi traversat marea,
dacă ar fi venit dinspre uscat,
de la umbra pomului vieții în rai,
lăcuit de soartă,
însă puțin scrijelit, de la căderea mărului,
ca să ajungă în uriașa ei albie?
Eforturile acestea le-ar fi făcut
numai și pentru a susține vaporul
și de a forța mintea omului să zboare
într-o infinitate de soluții, de a o traversa.
Marea vine în valuri, rând pe rând,
ca, până la urmă, toți stropii, care o formează,
să revadă uscatul.
Bătrânețea i-a stricat suplețea
și nu mai umblă pe poteci, decât în amintirile lumii,
mai oprește marea, în străfunduri,
câte un om,
să-l întrebe despre saltul, înspre pridvor,
al maionezei, din castronul vecinei,
pe când mărul nu a putut sări
din gâtul lui Adam...
„Bucureștiul e așa mare, că o zi nu-i dai ocol călare”
