Trebuie să ștergi,
îmi spunea ea în fiecare seară,
înainte de a adormi în versul meu, 
semnul de întrebare - apare ca o mască, 
pe care este necesar să o îndepărtezi, 
să nu întârzie prea mult pe fața 
adevărată a lucrurilor. 
Sunt tulburată 
de eventualitatea de a avea
și eu, 
într-o bună zi, 
expresia unei zâne. 
Îți amintești doar
câte sentimente 
ți-am determinat prin atitudinile mele.
Tu mi-ai mulțumit pentru ele, 
susțineai că au fost cauze autentice
pentru poeme
și am înțeles.
Hai, lasă-mă dorm 
și nu mă amenința deasupra cu vreun
punct sau cu linia de dialog. 

Porumbelul, 
care lovește cu aripile în geamul tău,
a fost aruncat de mine, 
ca piatră, 
să ieși, 
eu având brațele deschise 
pentru o mărginire 
a firii mele în expansiune. 

Gândul la tine mă desparte de farmecul zilei. 
Mă uit la oamenii care mai râd,
liberi de poveri sufletești. 
Ei cum se desprind de durerea inimii
sau în râsetul lor este minciună?

Dar câtă trăire, 
a mea pentru tine, 
femeia cea nouă 
va trebui 
să dea la o parte?
Ca un jucător de tenis
va fi nevoie să fie, 
care, în mână cu o paletă de rând, 
să izbească furios și năvalnic 
mingi mult mai intense, 
servite de o gură turbată de tun.

Mă tulbură primele frunze în cădere
și golul din pomi se va transfera în mine.
La prima adiere mai consistentă, 
voi fi dus departe, ca frunza în lunci.
Curgerea izvorului îmi va fi lance de luptă
împotriva umbrelor prăbușite în unde,
înspre mal să le împing, 
lângă frunzele ruginite în apă.

Ca să rezist, 
mă voi deda lucrurilor mărunte 
ale zilei. 

Pe muchia ferestrei, 
o pasăre vine să-și refacă, în repaus, 
agila-i strădanie. 
În zbor, a dislocat valuri de aer, 
din care s-a ridicat un paratrăsnet, 
cu lumină de veghe în cap. 

Ce penaj! În luciu-i, se adună raze,
ca soli din galaxie. 

Razele simt să vorbească între ele, 
ca babe locuind temporar în cerdac.  
-Ce surd este locul în care ne-am așezat 
și am străbătut căi, 
pentru a ne plictisi, aici, noi,
simple culori inventate 
să izbucnească în râs.

Târziu, 
o tânără vecină se duce, 
în pași de vals, 
la oglindă...

Privirea,
pe care personajul mi-o aruncă de pe pânză,
a rezistat altora înaintea mea, 
care au încercat să o descifreze 
și are același mesaj al perioadei,
când oamenii atât de mult 
își doreau să poată visa,
dar nu aveau acces de la Inchiziție.

Felul uităturii scoate la suprafață,
din suflet, 
părerea de rău că va muri
și nu va ajunge, 
în carne și oase, la noi, 
cei din secolul acesta,
să ne poată vorbi despre el însuși,
în vocabularul epocii. 
Sustras celor care vând bijuterii,
stă singur pe scară, 
cu un picior pe treapta următoare,
pentru o clipă,
privind în eternitate.

Un vis neîmplinit 
e ca fructul care se usucă, 
uitat, 
pe farfurie. 

Neamul meu a deținut un castel.
Ajunseseră atât de bogați, 
încât nu mai știau diferența dintre a trăi bine
și a supraviețui. Un străbunic a vrut să afle
și a donat castelul statului. De atunci, 
Donat ar fi trebuit să ne fi numit. 
După acest gest, primii urmași 
treceau pe lângă fostul lor castel,
se uitau îndelung la el, 
iar, de pe fereastră, 
primeau bucăți de pâine în cap, 
de la un politician local, 
prăbușit de lene în jilțul familial.

S-a dus prosperitatea, 
odată cu donația...
Orgoliul de a fi făcut o faptă bună, 
considerând că a luat o porție de eternitate, 
l-a extaziat. 
Mulțumirea de sine a durat o zi.
Greul în viață 
l-a nimicit pe strămoșul încă în haine bune, 
apucate, la repezeală, 
din maiestuoasele dulapuri. 

Morala: 
Nu da ziua de mâine pe cea de astăzi!
 

Îl citesc pe Călinescu, 
de la ivirea soarelui pe boltă, 
până după-amiază, 
când mai schimb, 
scriind, sub turma impresiilor, 
gonită prin gânduri, de păstorul critic.

Odaia îmi dă ocazia, 
prin pace, 
să-mi revăd tatăl, 
suit în stele, 
ca om bun ce a fost. 
Fața lui este aceeași, 
puterile-i sunt noi, 
propulsându-l ca fulger, 
prin cosmos,
cu o floare în mână, 
primită de la îngeri, 
pentru cum s-a purtat 
cu noi în viață. Mi se oprește
lângă timpan, 
pentru a-l auzi 
să zică din gură cântecul preferat,
„Foaie verde maghiran”...

Fericirea butoiului de la intrarea în pivniță
este legată de propria-i întunecime. 
Oricât de înnorat este afară, 
el știe că doagele-i țin captiv, 
să nu explodeze, 
un gol negru și mai mare. 

Butoiul surâde liniștit.
Adăpostitul său gol 
este mai adânc decât al părăsirii 
de care suferă o tânără, 
plângând pe bancă, în parc. 
Mustul care-l umple îl face mai greu 
și mai închis în sine, 
decât ar fi crezut el vreodată. 
Inedita gâlgâire pune punct
fericirii stagnate, 
pentru că îi nesocotește întunericul,
de care a fost atât de mândru,
vreme ceva mai îndelungată.
Totul în jur, 
pe măsură ce mustul 
dă afară negura dinăuntru, 
aducând sclipire, 
îi pare mai negru 
decât întunecimea pe care a găzduit-o
și, de supărare, 
butoiul s-ar izbi cu burta de pământ, 
dar nu are picioare, 
pentru zgâlțâire și mișcare.