Algazy și Grummer – Mecanicizarea politeții

Urmuz excelează în menționarea detaliilor, pentru că el nu-și propune să impresioneze publicul prin reprezentări de scenă, scrie din perspectiva autorului dispus a fi suveran în perimetrul foii și la nimic altceva; nu este interesat de consecința a ceea ce va fi receptat din opera lui, ci numai să nu rateze el propria-i viziune, să nu uite vreun detaliu, oricât de insignifiant, din propria-i prezentare.

Ceea ce atrage atenția este împopoțonarea personajului cu derivațiile de la aspectele care-l caracterizează în mod fundamental. Eroii lui Urmuz au nevoie de o paletă mai largă de însușiri mecanice, pentru a-și desăvârși tendința migratoare, dinspre ceea ce ei par a fi, spre ceea ce vor să fie sau își închipuie că sunt. Atributele mecanice le conferă astfel prilejul de a se elibera de stresul prefacerii de sine, de a nu-l mai suporta întreaga zi. Algazy este unul dintre aceștia și pentru el a devenit obositor să afișeze o expresie convenabilă preopinenților diurni. Barba poate nu există în realitate, dar el aspiră să o aibă, chiar este convins că o poartă. Grătarul de sub bărbie delimitează realitatea aparenței de aceea a crezământului propriu în ceea ce l-ar distinge de mulțime, o barbă de filosof: „Algazy este un bătrân simpatic, știrb, zâmbitor și cu barba rasă și mătăsoasă, frumos așezată pe un grătar înșurupat sub bărbie și împrejmuit cu sârmă ghimpată”.

Algazy este meticulos, privește lucrurile îndeaproape, curățind prin magazin în virtutea unei atenții exagerate, a unei observații servite de un simț oftalmic profund. Grătarul de sub bărbie îi deservește pentru a acumula particulele de praf în silențiozitate, din apropierea milimetrică de obiecte, astfel încât niciun client să nu afle practica dereticării, pentru a nu fi impietat, când intră în prăvălie, de ideea deteriorării eventuale a produselor pe care le-ar achiziționa: „grătarul îi servea să rezolve orice probleme mai grele, referitoare la curățirea și liniștea casei”. Este momentul în care fantasmagoriei mecanice i se conferă un scop, pe lângă acela de a înfățișa clienților un patron cu atributele acceptate de către ei, pe care în fond nu le deține, însă în timp a învățat să le mimeze. E o vreme a mecanicizării politeții.

Grummer, în aparența lui grandilocventă și bizară, accentuează derivația robotică a protagonistului, aproape se poate spune că acesta este și motivul pentru care i s-a asociat. Totuși, în destule contexte, Grummer, cu o intitulare din sfera fonetică a gramofonului, împărtășește, mai mult decât al unui om, statutul unui Pinocchio ovipar sau al unui papagal (dotat cu plisc de lemn). El stă „cu ciocul vârât într-o gaură sub podea”, fie din cauza melancoliei (specifice firii umane) care l-a prins, fie pentru a imprima un miros plăcut și acolo unde cariile / rozătoarele au erodat podeaua; este el însuși pedant până la absurd: urmărește să imprime un miros plăcut încăperii, începând din străfundul podelei sau pentru a anihila, cu parfumul de lemn, eventuale miasme apărute fie și dintr-o cavitate neînsemnată.

După cum Algazy acționează un fel de mască ingenioasă, pentru a nu se mai solicita decât mecanic în replicile stereotipe către cine-i mai intră în prăvălie, așa nasul de lemn de care dispune partenerul în afacere poate fi numai atașat. Ei se angajează, aproape cu totul, într-o măscărie traductibilă prin inventarea unui spațiu secundar gesturilor, amplificate cu ajutorul unor obiecte luate ca sprijin în exercitarea mofturilor: „Grummer stă și pândește… Perfid, cu privirea piezișă, scoțând mai întâi numai ciocul, pe care ostentativ îl prelinge în sus și în jos pe un jgheab anume făcut la muchea tejghelei, apare la urmă în întregime”; ei își reprezintă gestica prin obiecte adiționale, reușind într-un fel imprimarea în realitate, a unor atitudini personale drept date concrete, obiective și preexistente.

Pe bucăți, proza lui Urmuz este logică, pe când în ansamblu, strictă și absurdă; odată ce a montat situația suprarealistă, bazată pe o propensiune a firii umane, detaliile se acumulează într-o logică familiară, de facto. Eliminarea unui organ intern, dintr-un orgoliu al celui care operează, conduce la mutarea oricărei dezbateri, dintr-un plan limitat, în altul deschis, vizibil și altora interesați de linia literaturii. Concepția lui Urmuz asupra noii literaturi, dedusă din alternanța la „tribună” a eroilor săi, este că textul, scriitura în sine, domină toate sectoarele vieții.