Eminescu. Lirica postumă (Fragment)

Dimensiunea imemorială a timpului (marcată în basme cu formula: „Acmu cică era odată” –  Ion Creangă, în Povestea lui Harap-Alb sau genericul: „A fost odată ca niciodată”) este explicitată de Eminescu în Povestea magului călător în stele. Sub raport științific, momentul coincide cu acela al comunicării dintre toate formele materiale, datorită acelei particule comune, atomul, care exista sub aceeași pulsație la toate nivelurile de existență. Sub aspect religios, este surprinsă ziua separării cerului de pământ. Eminescu vede un popor de oameni perfecți, demni de grația divină. Este ilustrată, la scară planetară, starea lui Adam, de comunicare directă cu divinitatea. Pământul este desăvârșit, pe când cerul nu. Pământul este un rai, un exportator de modele pentru orice entitate celestă, este descris acel început de lume, despre care poetul sugerează în Luceafărul: „În vremi de mult trecute, când stelele din ceriuri / Erau copile albe cu părul blond și des / Și coborând pe rază țara lor de misteruri / În marea cea albastră se cufundau ades; / Când basmele iubite erau înc’ adevăruri, / Când gândul era pază de vis și de eres, / Era pe lumea asta o mândră ‘mpărăți / Ce – avea popoare mândre, mândre cetăți o mie”. Portretul „împăratului prea mare” este realizat în proximitatea acelor înțelepți din Vechiul Testament, caracterizați de viață lungă și de cumpătare. Versul „când basmele iubite erau înc’ adevăruri” subliniază dimensiunea infinită a timpului (pe axa lui, totul a fost / este posibil), Terra însăși aparținea unor entități de tip demiurgic (în al căror exercițiu existențial intra abilitatea de a transforma instant propriile gânduri / idei în realitate, fără efort manufacturier). Fericirea este posibilă datorită capacității paradisiace a omului de a selecta, în mod clar, între „vis și eres”: cele două categorii (grupuri de forțe) dominau universul, fiind la dispoziția pământenilor (sortiți atunci și unei vieți îndelungate), care puteau impune autoritatea visului, forma supremă de manifestare a lor, ca posibili înaintași ai lui Adam. 

            „Stelele din ceriuri”, fiind „copile albe cu părul blond și des”, întrebuințau raza primordială, (probabil fotonii), generatoare a cosmosului, pentru a călători între spațiul lor natal și pământ, planetă a destinderii maximale, un paradis al jocului. În timp, din cauza afectării armoniei, s-au retras în obiectul pe care-l manipulau, în forma de etalare a acestuia, în rază, devenind ele însele lăcaș al luminii (care anterior le-a fost sfoară, element de parvenire în locuri jinduite). Natura misterelor, precum aceea a razei, este imaterială – de aici posibilitatea de a fi indus-o pe Terra.

            Sala tronului asigură legătura cu natura exterioară, pentru că nu existau condiții meteorologice ostile, ori afară, ori în interior, pentru împărat era totuna, ambianța fiind numai pentru a-i marca statutul: „În sala cu muri netezi de-o marmoră de ceară, / Pe jos covoare mândre, cu stâlpi de aur blond, / Cu arcuri ce-și ridică boltirea temerară, / Cu stele, ca flori roșii pe-albastrul ei plafond, / Cu arbori ce din iarnă fac blândă primăvară / Și întind umbre cu miros pe-a salei întins rond, / Acolo sta-mpăratul”. Simpla trecere de la iarnă la primăvară este atribuită arborilor, care-și abandonează rolul decorativ (sau poate l-au căpătat de la acele vremuri încoace, în defavoarea aceluia participativ) și dețin forța de a se evidenția drept ființe dăruite cu simț olfactiv. Ceea ce Eminescu prezintă firesc, drept element de realitate a unei vremi demult apuse, Dimitrie Anghel investighează la nivel metaforic, în volumul În grădină (1905), caișii părându-i poetului simbolist cavaleri îmbrăcați în alb etc.

            Constituția fizică a împăratului este diferită față de aceea a unui om obișnuit, fiindcă timpul nu trece prin el, imprimându-i celulele, nu-i deteriorează interiorul spiritual, ci se concretizează sub formă de nea pe fruntea lui, i se așază pe frunte ca o diademă. „Bătrânul” (în sfârșit, i se recunoaște prin acest apelativ etatea, dar nu prin filtrul propriu-zis al timpului, ci al asimilării experienței de viață) are înțelepciunea de a-și recupera zilele din propriul trecut, prin analogia acestora, a vârstei pe care o avea – egală în prezent, cu a sfătuitorilor săi – , cu „boierii dimprejuru-i”. El, împăratul, nu vede în fața lui boieri de ranguri variate, ci vârste pe care le-a avut cândva, încercând, prin acest transfer de identitate, să recunoască, în atitudinea boierilor, propriu-i gând care l-a caracterizat la vârsta lor. Ei se prezintă în fața conducătorului cu toată considerația pe care i-au purtat-o până acum, îl privesc în continuare cu o stimă în care reverberează tensiunea aprecierii dintotdeauna. De fapt, Eminescu face referire la armonia conexiunii dintre ei, care asigură fericirea deplină a împărăției: „Boierii dimprejuru-i pe scaune de onoare / Păreau că-s zile stinse pierdute în trecut, / Cu fețele lor palizi ca raza cea de soare, / Cărunți, cu barbe albe pe pieptul cel tăcut, / Pe frunți ce grămădise a anilor ninsoare, / Pe umerii lor vremea cu pași mari a trecut. / Ca zilele alb stinse, ei din trecutul lor / Priveau la acel soare ce li-a lucit cu dor”.

            Comparația boierilor cu zilele trăite de stăpânul lor este de reținut, nu atât prin originalitatea unei asemenea posibilități artistice (inegalabile în literatura universală), cât prin polisemia presupusă: boierii au trăit prin el, i s-au devotat într-atât, încât în aparența lor fizică s-au întipărit impresiile diurne ale cezarului (despre orice ar fi presupus istoria acelor zile), impresii care acum (cu prilejul definitivării unei decizii) revin succesiv, ca un film; mai-marele își revede tinerețea în evenimentele care i-au unit de-a lungul timpului, revenite în actualitate, odată cu ei (despre unul își amintește când s-a născut, despre altul, când s-a căsătorit etc.).

            Întretăierea planurilor depărtat și intim (o forfecare stilistică) retușează, din mase, portretul împăratului, atât din punct de vedere moral, cât și fizic. Alt rol al schimbării unghiurilor de vedere, asupra efigiei imperiale, este amplificarea surprizei: una se observă de la distanță, un conducător desăvârșit, și alta gândește împăratul, suit pe soclu. Fiecare acțiune a lui este acompaniată de ampla reacție a mulțimii, a popoarelor înseși, risipite pe hartă; e o vreme a basmelor permisibilă avizelor sonore dintre oameni, indiferent de distanță, pare a fi un pământ plat, mișcarea diriguitorului fiind vizibilă din orice punct, iar glasul său auzit de oriunde: „Deodată împăratul din tronul lui se școală / Ca regele pustiei din stânca de granit, / În curte oastea sună cântarea triumfală / Poporul o aude mișcându-se ‘miit”.   

            Sănătatea și vigoarea împăratului asigură prosperitatea națiunii. Pentru un om care toată viața a cooperat, moartea nu este decât un partener, a cărui misiune devine curmarea chinului adus de bătrânețe, un mesager al faptului că împăratul și-a împlinit destinul, iar acum este momentul predării ștafetei. Ca în vechile credințe populare, morții i se repartizează trăsături motrice (ea vine la oameni), dar nu terifiante. Împăratul cunoaște funcționalitatea morții (probabil de la magul despre care va aduce vorba): o vietate înaripată, dotată cu vestmânt specific, vietate care, având și o îndeletnicire manuală, știe ce are de făcut. Acțiunea ei va fi caracterizată de noblețe (asemenea gestului făcut de Caesar care își va acoperi fața, schimonosită de chin, cu mantaua, pentru ca expresia din ceasul morții să nu fie dezagreabilă martorilor clevetitori). Impresia zborului propriului duh, către lumea de apoi transpare în portretul fizic: „Ca aripe de lebezi mari, albe, unduioase, / Pletele argintoase pe umerii-i cădea”.

           Fixarea eului liric în condiția unui om extrem de bătrân reliefează trăiri de o autenticitate general valabilă; încă o dată, Eminescu face dovada irefutabilă a comprehensivității naturii umane: „Vremea pe ai mei umeri s-a grămădit bătrână. / Din oase și din vine a stors a vieții suc / Și slabă și uscată e împărăteasca-mi mână. / Brad învechit prin stânce pe tronu-mi mă usuc, / Curând va întinde moartea mantaua ei cea brună / Pe mine… Și suflarea-mi aripile-i o duc / (…)  Și inima-mi bătrână bătăile-și rărește”.     

            Întocmai titanului Atlas, craiului îi pare să fi ținut împărăția pe umeri, ca pe un bun material, ca pe un plan detașabil (de la sine pe umerii mai tineri ai moștenitorului), dar numai cu această condiție sine qua non, dacă fiul său (succesorul de drept) e apt să conducă. Lumea este privită de la nivelul cel mai de sus. Astfel, bătrânul a deslușit viața la modul general, ca pe o imagine, un „chip” al timpului trecător. A se fi dedicat vreunei plăceri comune ar fi echivalat cu abandonarea puterii (autoritate care ar fi trecut iute în mâinile unor neisprăviți, ale unor profitori de ocazie) și i-ar fi fost mai greu să recapete aura anterioară, domnia însăși, pentru că statutul i-ar fi fost impregnat de ieșirea în decor, de plăcerile improprii rangului deținut, cert este că totul s-ar fi șubrezit, ori pentru o asemenea tărie de caracter, de a sta conectat în permanență la interesele națiunii, el s-a pregătit, fapt pe care-l nutrește și pentru fiul lui: „Și sufletu-mi pân’ n-a-ntins îmflatele-i aripe / Spre-a stelelor imperiu întins ca și un cort, / Nainte până corpu-mi să cadă în risipe, / Rog cerul să ‘nmulțească hotarnicele clipe / S’ urnesc pe umeri tineri imperiul ce-l port – / Pe-a fiului meu umeri voiu pune pân’ trăiesc / Imperiul gigantic, purpuru ‘mpărătesc”. Câteva lucruri fundamentale se deprind din optica de viață a bătrânului hegemon: crede în dihotomia ființei umane, în viața de apoi (acolo unde-i va ajunge sufletul), cerul, guvernat de Dumnezeu, e sursa inepuizabilă a timpului, omul nu trăiește mai mult decât numărul zilelor care i-a fost hărăzit. În pofida constrângerilor, el își recunoaște și afirmă despre o abilitate superioară lui Atlas, anume aceea de a manipula puterea ca pe un plan material, ca pe un dreptunghi de lemn ce-l ține deasupra.

            Portretul de care beneficiază fiul nu are corespondent în lirica eminesciană, în primul rând, pentru că este un portret etalat de un martor credibil, tatăl (împăratul), care, uitându-se la propriul copil, se teme pentru tinerețea acestuia, echivalentă cu lipsa de experiență, iar, în al doilea rând, factorul fizic, odată denotat, sugerează trăsătura morală presupusă. Rezistența cugetului la șirul plăcerilor este exprimată printr-o imagine care materializează laolaltă noțiunea despre agrementul vieții și gând, acesta părând o cetate înconjurată de inamici: „Nainte de a pune pe brunele lui plete / Coroana mea de aur, – eu voiu ca să-l încerc. / Nu voi ca să se lase plăcerilor șirete / Ce strâng în lanț de roze a cugetărei cerc”.    

            Magul, un duhovnic pentru castă, atât de bine cunoaște misterele cosmosului, încât astrele par a-și urma traiectoria, la indicația lui: „Și soarele din ceruri la glasu-i se supune, / Al aștrilor mers vecinic urmează ochiu-i mut. / De aceea voiu ca dânsul pe fiul meu să învețe / Cari cărări a vieți-s deșarte, cari mărețe”. Magul, un fel de zeu retras din actualitatea profană, trăiește într-un spațiu aparținând mai mult cerului, pe „muntele gigantic ce fruntea și-o strecoară / Prin nori până la soare”. Motivația pentru care împăratul vede în el un preceptor desăvârșit e limpede: „În fruntea lui e strânsă un ev de înțelepciune / Viața lumii toate în minte-i a încăput. / Trecutul… viitorul, el poate-a ți le spune”. Capabilitatea magului nu provine de la un dar vrăjitoresc, moștenit și practicat pe linie feminină, nu constă în influențarea contextului, prin obiecte din preajma casei etc., ci este asigurată de corporalitatea acestuia, imună la trecerea timpului: „Bătrânu-i ca și vremea cea fără de nceput”; totuși, puterea lui e sfatul și nu determinarea evenimentelor terestre, ai căror protagoniști sunt oamenii. El poate evalua efectul la scară planetară, al unei decizii luate de un conducător. Situarea în afara problemelor și reflecția asupra lor constituie un model managerial.

            Pentru tânărul moștenitor, a deprinde înțelepciunea de la mag înseamnă a-și transforma identitatea. În primul rând, el se vede pe sine, cel care va fi la revenirea acasă, pentru a dobândi tronul, aproape în totalitate diferit de cel care a urcat la mag, pentru sfaturi. Drumul terestru (suișul prin munți) poate fi comparat cu zborul Luceafărului către Hyperion, dar, evident, cu diferența următoare: Luceafărul este omniscient, la fel ca părintele creației cosmice, universale, numai că are nevoie de acordul acestuia pentru a-și preschimba condiția eternă într-una efemeră, din cauza iubirii, pe când pretendentul la tron este conștient de limitele proprii, se erijează într-un apostol umil, încrezător în vorbele învățătorului, la care va merge pe jos, animat de ideea că  „eu muntele – am să-l sui / Ca gândurilor mele aripe să le pui”; este un tânăr care știe ce vrea, speră să afle ce este „deșertăciunea”, fapt care îl va echilibra în ambițiile personale (de a fi fost ceva mai mult decât poate, să se autodepășească, iar din rezultatul efortului să nu mai rămână aproape nimic ulterior). Cunoștința deșertăciunii îl va determina să prețuiască ziua de astăzi (carpe diem), fiind un conducător realist, atent la problemele contemporanilor. În al doilea rând, și-a propus să fie afiliat preceptelor morale superioare:

 „Aripe, ca să știe ce e deșertăciunea:
/ Să treacă ale lumii curs mizer și meschin,
Ca pasul vieți-mi toate să-l ducă ‘nțelepciunea,
Ca sigur să calc calea vieții cea de spini,
Ca tot ce eu voiu face să fie fapte bune,
Să n’ascult decât glasu – adevărului senin;
Și sarcina vieți-mi să-mi fie cât de grea,
Voiu ști s’urmez, părinte, cu râvnă calea ta”.

            Peștera în care trăiește astrologul este situată în mijlocul unei naturi sălbatice, ale cărei prefaceri sunt continui. Natura se ilustrează în forme colosale, dinamice, în genul picturii lui Goya. E un spațiu al confruntării unor identități supra-antropomorfe. Ineditul peisajului rezultă din confluența terestrului cu bolta cerului. 

            Forța magului o reprezintă cartea pe care nimeni nu o poate descifra, în afara lui.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.