De-a lungul malului, iubita mea aleargă mai iute decât săgeata însăși. Câțiva pescăruși, adormiți pe nisip, se slobod în zboruri, ca sufletul ei vesel.
Deși macedoneana mea se află la o distanță minoră față de mine, mi se face dor și, până să o ajung din urmă, nu vreau să pierd nimic din ceea ce a configurat-o și mi-a redat-o ochilor mei; iau în brațe aerul încă vibrând de fastul goanei, cum ne-am întoarce în timp, să ne retrăim viața împreună, de la primii pași.
Ca niște statui ale ei sunt straturile de aer îmbrățișate, pe care, nevăzute, le adaug la contopirea finală, noi înșine părând un far pentru corăbiile care vuiesc de îndrăgostiți.
La auzul vorbelor ei, ale mele au pălit ca aurul de teama hoților; a început rar și apăsând pe cuvinte: „Pot compara luna cu viața noastră, uitându-mă la atâtea posibilități, ca o lună care încearcă să-și răspândească lumina printre crengile întunecate: unde mergem, unde vom locui, dar, acum, sunt fericită. Hai să vedem ce vom decide!”. Am apucat-o de mână: „Ține-mă strâns!” – m-a îndemnat. „Cât pot de tare și cât mă lași” – i-am replicat în mai multe limbi. „O, iubitul meu poliglot!” – a murmurat, așezându-și capul fin pe pieptul meu, în dreptul inimii care bătea atât de tare, încât îmi dădea de gol trăirea intensă. „Vezi lucrurile mai mari decât sunt, cu ochii tăi mari? fiindcă eu disting totul turtit, de la forma ochilor mei, ușor mongoloidă” – am întrebat-o, aproape în șoaptă. Mi-a răspuns pe loc (imitând figura consacrată a unui extraterestru: „Ooo!” – am reacționat, înspăimântat fals de atitudinea ei): „Eu văd acea lume pe care o selectează ochii tăi, pentru mine. Sunt în serviciul tău, dragă!”.
Am aruncat butoiul tristeții în mare: „Este vremea începutului unei vieți în dragoste adevărată, cu sinceritate și devotament -mi-am spus, urmărind trecutul, afectat de minciună, destrămându-se ca butoiul în talazurile violente”.
„Salută luna noastră!” – am auzit-o pe macedoneană, ai cărei ochi verzi m-au extras, cu forța unei mâini divine, din marasmul inactualității (nimicite cu succes). „Dragostea mișcă astrele”.
Lacrimile ei erau sărate ca apa mării. Hm! Ce bine este să fii și vietate acvatică – mi- a trecut această idee prin cap (dar nu am exprimat-o, pentru a nu influența momentul) – , datorită gustului mării, care mi-ar asigura totul și nu ar mai fi trebuit să alerg prin viață, după căpătuire decentă; însă, pierdut în valuri, precum prin acelea ale vremii de până acum, nu aș fi avut parte de îmbrățișarea caldă a femeii de lângă mine, care mă întreabă despre viitorul nostru. Mă scutur de solzii filosofiei, încercând un răspuns potrivit sufletelor noastre în armonie. Hainele ei au strălucire, față de straiul meu simplu: însăși munca ei este de a ticlui ecuații de amploare în computer și expoziții cu produse de fină etichetă (aduse în corăbii, de peste mări și țări)… Sunt pe punctul de a mă complexa, însă viziunea mea asupra lucrurilor iese în evidență – pentru această viziune mi-am pregătit discipolii – și mă simt din nou eu însumi, stăpân pe situație. Pe dinăuntru, sunt cel mai expresiv de pe glob și am forță să mă lupt cu orice minte.
Cu ochii înlăcrimați, îmi urmărește cuvintele, care se înalță sticloase în noapte. Stă lipită de mine ca suflet pereche și o contemplu: păr blond, bine pieptănat, ochi macedoneni, care poartă lumina pământului natal, și o limbă vie, care duce și aduce lumi spectaculare în fața mea.
Eu, aproape adversar lui Antistene, care a ridicat asupra mea parul, pentru a mă lovi („Ha! Ha! Ha! – i-am replicat – nu este lemn atât de tare, încât să mă sperii și să o iau din loc, fiindcă nu sunt câine fricos, cu coada între picioare”), nu mă mai tem de văpaia trecerii vremii, datorită dragostei care înflorește în soarele acestei primăveri, sunt în afara fluxului temporal, am sărit din schema lui Cronos ca stropul din cascadă. Mai tare decât parul lui Antistene a fost pumnul de lovituri morale, dus în spate, ani la rând, fiind și eu de vină, pentru că nu l-am ignorat și să fi trecut mai departe, dar, astăzi, acel pumn cade învins, ca taurul în muletă.
– De cine învins, Diogene?
– De surâsul minții profunde a femeii pe care o iubesc. Iată ce mi-a spus, azi-noapte, pe țărm, când luna plutea pe Val, iar eu mă dedicam, în aparență, filosofiei: „Plâng… Îmi pierd adâncul sufletului și cu aripile rupte nici eu nu pot zbura. Sunt blocată în nicăieri. Sunt afară cu tine. La această oră, îmi urmăresc pașii pe treptele albe, care nu duc niciunde. Trebuia să fie o zi pentru îndrăgostiți și ce s-a întâmplat a devenit o zi pentru sufletele pierdute”.
Vorbele ei m-au lovit ca parul în creștet, un par care nu a durut, dar m-a trezit din reveria de aiurea. Am abandonat cercetarea spațiului și m-am întors către această femeie, fabuloasă – mai mult decât este măreția cosmosului – și am sărutat-o îndelung.
În vremea dragostei, trec zilele ca fulgerul… Ceasurile îmi sunt pline de bucurie și de liniște sufletească… La aceeași lună, ne uităm și eu și ea. Pe întuneric, mâna mea o caută pe a ei, dând la o parte zările, și o află, pentru totdeauna, într-o fâșie de timp apropiat; sărut inelarul și fiorul ca fluturele de lumină se mișcă în inimile noastre.
În copilărie, privind fluviul cel tulbure, nu bănuiam că, pe malul celălalt, zburdă picioarele vesele ale unei copile, care, astăzi, zâmbind, îmi dă mâna, peste anii aceia ai ficțiunii. Cer timp de la Domnul, să-mi dea în plus cât poate, pentru a-mi ajunge să-i spun „cât îmi e de dragă” și să nu-i reproșez Lui că ne-a ascuns până acum ocaziile de a ne fi întâlnit și de a fi fost fericiți, la fel ca zeii, cândva, în Olimp.
Dar eu, marele Diogene, sunt tabula rasa în conversație, oferindu-i răspunsuri, ghidat de mintea sclipitoare a ei.
Copil, pe vremea aceasta, când primăvara bătea la ușă, eram singurul de pe glob care eram pregătit să-i deschid ușa inimii. Ajungând acasă, după o zi obositoare de școală – toate mi se păreau la fel! -, alergam în grădină, acolo unde tămâioarele își tropăiau culoarea în soare și mă încântau decolările haotice ale albinelor. Nu aș mai fi intrat în casă, pentru nimic în lume, dar foamea mă răpunea și năvăleam la masă, deși mâncarea niciodată nu mi-a fost obiectiv existențial.
Zilele trecute, care s-au perindat prin țară cu soarele în brațe, inima mea și-a dat mâna cu aceea de ieri, a copilului care am fost: o clipă a durat armonia, fiindcă, astăzi, în bătaia vântului, care îndeamnă la înălțat de zmeie, a venit peste mine gândul la aceia care nu mai au ocazia de a vedea roata anotimpurilor. Vina lor, de a nu mai fi apucat primăvara aceasta, a fost bucuria de a ne lăsa nouă locul, celor care învârtim planeta cu tălpile în mers.
„Viața este ca ața” (scria cronicarul Miron Costin în poemul filosofic Viața lumii). Cât de fragil este pe lume ceea ce este încântător, ca o spumă care zboară de pe lucruri.
P.S.
Expresia „Viața e ca ața” aparține marelui cronicar și nu maneliștilor. E bine de știut pentru vulgul atras, din păcate, de jelania brunetă.
Cu o simțire nouă de dragoste, care m-a salvat de la povara unei vechi obsesii, din cauza căreia nu mai vedeam nici soarele pe cer, pășesc prin urbe, cu manta de voievod pe umeri, mândru de statura pe care o am în ochii ei, ai acelei femei despre care îți voi vorbi, prietene… O, dacă ai ști ochii ei ce limpezi sunt și zâmbetul cât îi este de blând! Voi trăi o viață a fericirii, în brațe sincere, în sânul civilizației ei. Într-un grai străin, dar atât de profund, îmi rostește cuvinte înalte, stând „ca o vrabie rănită” în cuibul ei lacustru, la a cărui intrare, tronează un totem aristocrat, făurit de un artist plastic de fală.
Când mă simțeam în picaj, așteptam salvarea divină, care, însă, din cauza naturii căderii, mi se părea destul de îndepărtată și, poate că, tocmai în acest moment, acum, când mi-am clamat convingerea favorului ceresc, sunt uitat și părăsit de Acela la care îmi ridicam, deseori, ochii rugători, ca Avraam în pustie. Sufocat în sentimente rănite, credeam că în plasa lor voi și muri, solitar, neînțeles, pe merit, fiindcă am acceptat neștiute trădări. Dar, absolut din neant, ca Afrodita din spuma mării, s-a ridicat soarele pentru mine, luându-mi de pe suflet suferința neagră, care mă toca și mă făcea să vorbesc de unul singur pe stradă ori în butoiul care îmi întorcea monologul (bântuit de îndoieli) într-un ecou amplificat, ca un mormăit de urs alb; prins (ca un păianjen de propria-i rețea) în convorbiri disprețuitoare, formulate în doi peri, soldate cu blocaj tehnic, ajunsesem a mă considera eu pe mine însumi tras pe sfoară de către propriul ego.
În atelier, unde mi-am făcut un obicei, de a mă refugia din vuietul străzii, doi gospodari vorbesc despre cățelușa adoptată…
Primul paznic a băgat mâna în cușcă, pentru a lua oala de mâncare, și a fost mușcat, ușor, de cățelușă. Al doilea paznic, vrând să se convingă, la auzul veștii despre această repezeală spre mână, imită gestul primului și este „stanțat” (de asemenea, neconvingător). Mai mult în glumă, i se impută Ramonei că a adus o fiară în curte (ea a găsit-o pe stradă și a adus-o la unitate, din milă). Cel care-i face reproșul, A.D., este adeptul expresiei: quot erat demonstrandum și, sub ochii Ramonei, își apropie mâna de cușcă, însă, avertizat de pățaniile precedenților temerari, o retrage la timp. Ramona concluzionează: „Înseamnă că și-a schimbat atitudinea!”.
Pe alee, depărtându-mă de atelier, înspre sălile de discurs, am observat-o pe Ramona, care, între altele, nu a recunoscut momentul. Înainte de a intra în clădire, a chemat cățelușa, pe care, mângâind-o, a hrănit-o cu un oscior de firmă: „Le-am cumpărat pentru animăluțele cuminți!” – se referă la punga de oscioare pe care o ține în geantă.
Am fost invitat la o masă, unde se discutau atâtea…
La final, toți bărbații au început să iasă, rând pe rând, pentru a convorbi în curte. M-am ridicat și, din pragul ușii, am spus femeilor rămase: „Eu nu cred că pot ieși, fiindcă sunt singurul fără burtă”.
„Bucureștiul e așa mare, că o zi nu-i dai ocol călare”
