A început atmosfera sărbătorilor de iarnă, extrem de obositoare din toate punctele de vedere, iar la tv., mereu pauzele publicitare sunt consacrate lui Moș Crăciun. I-aș replica lui Liviu J. că, de fapt, cutiile cu imagini vii, televizoarele, sunt pline de Moș Crăciunei, fiindcă, în discuția telefonică de acum două zile, mi-a expus drumul lui pe bicicletă de la supermarket spre casă…

„Am trecut pe lângă unitatea militară și am văzut un TAB. M-am gândit: Precis este ocupat de mai mulți Moș Crăciunei, având misiunea să ofere cadouri copiilor. Mi-i și imaginam intrând cu TAB-ul în curțile oamenilor. Pe scări, la intrarea în unitate, doi angajați, îmbrăcați regulamentar în uniformă, pierdeau vremea, trăgând dintr-o țigară… La vreo douăzeci de metri mai încolo, am zărit statuia lui Mircea cel Bătrân, albă, bine realizată. Lângă statuie, era o cușetă în care stătea de gardă un soldat. De sus, de la birouri, venea un fir de telefon. Oare cum a fost instruit acest ostaș și pentru ce – să stea de strajă în cușca aceea de câine? Avea un gemuleț în spate, prin care își mai arunca, din când în când, câte un ochi. Sau acum, primește ordin de la comandant?”.

După convorbire, m-am retras în casă, destul de afectat de frigul care, în perioada aceasta, m-a speriat. Am deschis laptopul pe informații despre băile țarilor. Într-un film serial, văzusem reconstituită o astfel de baie… Cât de plăcut trebuie să fi fost pentru țarină (Ecaterina cea Mare – se numea filmul): o baie imensă, încălzită de focuri atractive, în timp ce afară, iarna rusească se însoțea cu negura nopții. De aceea, și eu, pentru a împărtăși un fir din buchetul de plăceri al mai marilor zilei dintotdeauna (au dus-o bine, indiferent de epocă. De exemplu, confortul asigurat de palat a fost același tot timpul, în orice secol, poate chiar mai accentuat în trecutul îndepărtat), am dat drumul la apă în cadă, m-am cufundat cu totul, ca o separare de durerea vieții – cum ar spune Eminescu în Memento mori – și m-am bucurat de căldura acvatică. Prin gestul acesta, mă apropii eu cel de acum de acela care eram în optzeci și nouă, când, în scurta permisie, de regulă până a doua zi dimineața, mergeam la fam. Deac și mă scufundam la fel ca astăzi, în cadă, numai că apa aceea mirosea a păcură, fiindcă venea, printr-un artificiu tehnic al d-lui Deac, de la calorifer (nu în fiecare zi era apă caldă). Dintre plăcerile pe care mi le mai procur este și ieșitul în curte seara târziu, numai să am sentimentul că am prelungit ziua cu încă un fapt, anume să mă uit la cer si să-l aud cum respiră, deși David în Psalmi ne sugerează să încheiem ziua mai repede, pentru a pune cumva punct răului ei.

---

P.S.

Liviu J. înșiră și el câteva aspecte cazone; a făcut armata la o aruncătură de băț de casă. Și tot i s-a părut cumplit. Prin comparație, eu am străbătut Revoluția la Timișoara, orașul meu providențial (pe care-l prețuiesc enorm, pentru oamenii de acolo pe care îi cunosc și pentru aerul de mica Vienă al străzilor).

„Aveam pe unul din Bârlad – îmi spune Liviu – care dormea cu ochii deschiși, ca iepurii”. Până la urmă, Liviu încheie conversația despre Tatiana J., pictoriță trăitoare într-un sat din Spania, motiv pentru el de a fi numit-o „contesă” – primise o fotografie cu ea pe terasa casei, în ambient meridional.

---

În căști, am muzică de Elvis Presley. Dacă apuc să vizionez un singur videoclip cu el, toată ziua mi-o petrec pe muzica lui regală.

Pe fundal, e meciul dintre Juventus și A. C. Torino. Sunt impresionat de dăruirea în joc a fotbaliștilor juventini – mi-am adus aminte de jocul la ambiție al Craiovei Maxima.

Azi, am trecut cu mașina pe lângă blocul în care am locuit aproape treizeci de ani. Mi se întâmplă frecvent să mă visez în acel apartament spațios, având (în vis) teama de a nu fi surprins de noii proprietari. Mă visez (vis de noapte, nu reverie sau proiect de viitor) și în celelalte două apartamente pe care le-am avut, de unde am dedus că o parte din suflet rămâne în case, chiar dacă nu ni se pare.

În 1988, când tata a primit acest apartament de la fabrică, am fost extrem de încântat, nu mai văzusem un apartament atât de bine plănuit: soarele răsărea în sufragerie și apunea pe partea cu dormitoarele. Emil, un văr al mamei, când a venit în vizită, după ce am mai discutat și l-am servit cu o masă, a afirmat: „Plec și eu…”. Ne-am ridicat în picioare, eu și părinții mei, să-l conducem. El s-a dus în dreapta, în fața ușii de la baia de serviciu, noi am fost pe punctul de a ne întoarce, să-l lăsăm în intimitate: „Bine, am plecat!” ne-a spus, a dat mâna cu mine și a intrat în baie; „O! a mai zis o dată, credeam că este ușa de la intrare”.

---

Mă confesam cândva lui Costel M., medic cardiolog, devenit, între timp, vecinul nostru de la parter, că „atât de bune sunt aceste apartamente, încât nu trebuie vândute niciodată”. „Așa este!” – mi-a replicat, însă, în urmă cu vreo doi ani, am aflat că și el s-a mutat.

---

Tata zidise la subsol, precum toți vecinii, un beci, imediat sub scară. Acolo, am băut pentru prima dată Coca-cola, dintr-un pahar cu picior, adus de unul dintre vecini, angajat pe atunci la un serviciu cu favoruri capitaliste.

---

O adevărată aventură am trăit când am cumpărat o bibliotecă – era moda lor (în 1989) – , nici azi nu-mi vine să cred cât am putut da pe ea, douăzeci de mii de lei, o structură de placaj… Am stat în camion, să țin de mobilă, dar nu am reușit să-mi îndeplinesc misiunea în hurducăturile de pe traseu, o parte din bibliotecă s-a răsturnat peste mine.

---

În 1990, când am venit într-o permisie acasă, am văzut în parcare un Oltcit, gri metalizat, nou. Am urcat și le-am transmis alor mei admirația pentru acel automobil. „Al nostru e. Am vrut să-ți facem o surpriză”.

---

În sufragerie, se arunca pe jos de necaz Dan Ilie, ruda și chiriașul nostru, când rata Craiova.

---

Tot în sufragerie, scriam pe foi ministeriale sau mă frământam din cauza unei întâmplări nefaste, încercând să găsesc soluții…

---

Azi, când este atât de ger afară, îmi amintesc de obiceiul meu straniu. După duș, dacă vedeam ceva soare, indiferent de anotimp, că era vară sau iarnă, ieșeam ud pe balcon, să mă usuc. Pe urmă, eram mirat că am răcit.

În apartamentul anterior, eram gata să experimentez ce se scria pe la ziar, că un rus dormea cu fereastra deschisă iarna și nu răcea. Probabil, în articol trebuia să fi apărut „urs” în loc de „rus”, dar, înaintea mea, a verificat Decebal, unul dintre colegii mei din clasa a IX-a. Nu mai venea la școală. Avea un nr. de telefon pe care îl dicta: BAEFA (B=2, A=1 ș.a.m.d.). L-am sunat și abia vorbea: „Am dormit cu fereastra deschisă și am răcit cumplit” (era iarnă).

Am avut rețineri să probez știrea, din cauza altei recomandări pe care o făcea, plin de emfază, unchiul Victor. Citise el că, pentru a scăpa de germenii oricărei boli, trebuie să-ți clătești gura dimineața, pe nemâncate, cu o linguriță de ulei. Mi s-a făcut rău. Și acum, senzația procedeului încercat mi-a provocat greață.

---

Noul apartament era la etajul al patrulea, etaj care mie mi se părea cel mai bun. Blocul avea o izolație bună, dar, când s-a turnat placa, unii vecini, care primiseră deja repartiție, au cerut muncitorilor din construcții să înfigă niște țevi în placă, lăcașuri pentru antenele de la tv. La prima ploaie, apa s-a infiltrat pe la țevi și ne-am trezit cu tavanul inundat (din bucătărie). Tata a verificat, a vorbit cu un muncitor care încă lucra la blocul de alături. Țevile trebuiau înfundate cu smoală. Nemulțumită, doamna Gr., de altfel o femeie sensibilă (ulterior, am fost în relații foarte bune, precum cu toți), a protestat, se urcase pe scară să facă ea ordine sus pe acoperiș… Dar atunci, ne-a „oferit” un „spectacol”. În prezent, deține o agenție imobiliară, însă eu tot cocoțată pe scara de fier, de sub capacul de urcare pe bloc, o văd. Ce înseamnă să te dedai ridicolului: rămâi captivul lui!

Este ger… La fiecare pas făcut prin casă, mă întreb, în sine-mi, când a mai fost o altfel de temperatură joasă, pentru că eu nu-mi amintesc…

O pisică străbate în goană curtea, se duce înspre garaj, să-și facă probabil un culcuș în pătura groasă pe care am lăsat-o acolo fără scop.

Am încercat să ridic paharul de ness de pe măsuța de sticlă și nu am reușit să-l desprind. Nu am forțat, de teamă, evident, să nu ridic masa cu totul, ca Atlas planeta în cosmos.

La revenirea în living, m-am uitat, încă o dată, pe mesajul de la soră-mea în care-mi menționa emoția pe care i-a trezit-o povestirea mea de ieri despre Aurelian Dinculescu.

---

De câte ori îmi acopăr tălpile cu pătura, îmi amintesc de mama Ioana: iarna, cum stăteam întins în pat, venea la mine cu o țiglă încinsă în cuptorul sobei și mi-o așeza la tălpi: „Așa, mumă, să te încălzești!”. Eu mă rușinam de gestul ei, care părea al unei sclave, protestam pe marginea ideii care mă angoasa și nu o puteam rosti, dar bunica insista și, într-un fel, gesturile ei de atunci au ajuns în această pagină, într-un colț de perenitate și de distribuire către oricine are ochi să vadă istorii care aparțin și lor.

---

Nu am mai purces la nimic semnificativ. Sau poate da: recitesc Memento mori și analizez altfel poemul, nu mă las până nu elucidez vers cu vers gândul și starea lui Eminescu. De asemenea, observ că pe doi decembrie s-a născut N. Labiș. Este incredibil, dar în septembrie, m-a sunat un tip care-mi cerea o opinie despre romanul său din manuscris. Când mi s-a prezentat, mi-a spus din prima că a fost îndrăgostit de sora lui N. Labiș care i-a fost profesoară de limba română în gimnaziu sau în liceu, iar cu o zi înainte, privisem la tv. emisiunea Profesioniștii în care era invitată chiar sora poetului despre care aveam impresia că s-a rezervat în durerea ei imensă, nicidecum de a mai fi avut capacitatea de a fi predat, o vedeam așa, distrusă de suferință, plângând mereu în urma fratelui.

---

Din curiozitate, recitesc poeme de Labiș să văd ce îndreptățire au avut cei care afirmau că va fi „al doilea Eminescu” și ce anume din această lirică îl inhiba pe N. Stănescu, ei fiind total antagonici. N. Labiș mai degrabă tradiționalist, dar impresionant prin sensibilitatea rară și factorul autobiografic, pe când N. Stănescu – modern și genial, mereu în expansiune, în special prin Olimp, pregătit să ne șoptească despre Hera sau despre ceea ce ochiul zeiței intrigante a zărit pe pământ și s-a apucat ea de acolo de sus „să socotească”.

Pe Aurelian Dinculescu l-am cunoscut în redacția unui ziar. După felul în care vorbea, îți inspira încredere și l-ai fi clasat între primii zece înțelepți ai urbei. Avea o vorbă: „Neică!”, pe care o rostea cu predilecție în dialogul cu Victor Martin (cred că acesta îi era numele), prietenul lui de o viață.

Aveam un fel de reținere față de el, din cauza diferenței de vârstă, de aproape treizeci de ani între noi. Îl respectam. Am fost surprins într-o dimineață, când, într-o ședință, un așa-zis red.-șef l-a luat la rost, că pe unde a umblat, ce a avut, de ce boală a suferit etc. Aurică era extrem de calm, cu vorbă de sfătos. A trecut peste moment cu zâmbetul pe buze, ori eu aș fi intrat în pământ de rușine, dar nici nu aș fi dispărut fără urmă ca el.

Aurelian avea un obicei: așeza franzela pe calorifer. M-a îndemnat și pe mine să gust; într-adevăr, era caldă, de parcă atunci era scoasă din cuptor.

---

El despre toată lumea își formase o părere foarte bună, îi lăuda pe toți.

Ne-am împrietenit… Venea pe la mine, într-un cartier conex centrului, unde locuiam, și discutam despre literatură, precum despre Orele astrale omenirii de St. Zweig, carte extraordinară, de tip aparte, cu accent pe momentele importante ale unei conflagrații. De exemplu, eu am fost interesat de bătălia de la Waterloo. Am vrut să-mi explic motivele pentru care Napoleon a pierdut războiul, întrucât istoricii încă susțin că ar fi trebuit să-l câștige: soarta i s-a opus împăratului vizionar – era concluzia formulată de St. Zweig. Am vorbit despre Francois Villon, despre ce destin a avut acest poet nemuritor (acuzat de tâlhărie, condamnat la moarte prin spânzurare, dar se pare că a reușit să evadeze și să dispară – nici azi, nu se știe unde). Aurelian, care el însuși scria, a recitat impecabil Balada doamnelor din alte vremuri.

Dar amicul meu trecea din ce în ce mai des pe la mine, ba pentru una, ba pentru alta. Se întindea la discuții până în noapte. Îi ziceam de formă să doarmă la mine (apartamentul era mare și mereu era o cameră liberă) și el atât aștepta. Într-o zi, nu i-am mai cerut nici măcar de formă și el a plecat, dar, privindu-l pe geam cum ieșea din bloc, mi s-a făcut milă și l-am strigat să revină și să rămână încă o noapte la noi (stăteam cu părinții)…

---

Prin 1994, mi-a adus vestea, plin de entuziasm, că vrea cineva din oraș, un afacerist cu nume polonez, să scoată un ziar, România mea, iar fostul redactor-șef (de la ziarul acela în vogă la începutul anilor nouăzeci) ne recomandase pe noi să ne ocupăm de publicație. Am râs amândoi de titlul respectiv, ni s-a părut inoportun. Peste ani, când Aurelian nu mai trăia, rula o emisiune la ProTv exact cu acest titlu, emisiune pe care o ținea E și îmi reproșam că nu am receptat cum se cuvine inițiativa concitadinului nostru, nu înțelegeam peste ani ce mă determinase a discredita o asemenea denumire, probabil spiritul acelor ani de așteptări și de eșecuri naționale.

---

În 1995, cum stăteam amândoi de taină, pe cele două fotolii imense, l-am auzit oftând: „Eee! S-a dus și Oblemenco, săracul!”. Am continuat convorbirea pe seama marelui fotbalist, despre care tata afirma: „Dacă mingea ajungea la Oblemenco, nu era decât gol sau bară! Portarul nu mai avea nicio șansă”.

---

În 1995, am debutat cu volumul Biblioteca într-o alocuțiune (pe care-l consider demn de a fi primit Premiul USR de debut). Am organizat lansarea la Bibliotecă. În sală, era și Aurelian Dinculescu. În finalul evenimentului, am dat ocazie participanților să intervină. A ridicat mâna: „Am și eu ceva” și a citit o epigramă, pe care, din păcate nu o mai dețin (mi-a înmânat-o cu autograf, pe o bucată de hârtie). Rețin însă primele două versuri: „Dan Ionescu are în sine, deși nu-l arată alura, / Culturismul și cultura”. Colegii mei de sală, unul dintre ei mi-a oferit chiar un buchet de flori, au explodat de bucurie. (Mergeam la sală și atinsesem performanța de a avea 45 de cm în braț, la rece, cu un centimetru mai puțin decât circumferința brațelor lui Silvester Stallone).

Aș mai avea câteva lucruri de amintit despre Aurelian Dinculescu, între care faptul că, mulți ani, vocea lui a fost folosită la un post de radio național pentru a se anunța fie numele postului respectiv, fie ora exactă etc., dar închei aici, părându-mi rău, încă o dată, pentru el, că a murit ca un câine, izgonit până și de propriul frate din casă (apartament bun, pe care însuși el, Aurelian, l-a primit pe vremea când era… milițian). De fapt, Aurelian Dinculescu s-a ruinat el pe sine din cauza ideii că talentul de poet îi dă dreptul să-și irosească viața oricum o fi, mulțumindu-se cu un gest de recunoaștere din partea celor care-l prețuiau, dar până când? Nu mai era epoca lui Villon, când și cu ștreangul la gât, să reușești să rămâi în istorie.

Azi, pentru a fi scriitor, trebuie să fii înainte de toate, om, târât ca râma prin noroi, să nu te lași în nicio împrejurare, să fii Christos pe cruce, apoi, dacă te-ai salvat, să treci la a-ți muta creierul în foaie și să nu mai ai nimic pentru tine, decât pentru patria ta, limba română (N. Stănescu).

P.S.

*Referitor la Napoleon Bonaparte:

1. Napoleon a fost primul care a avut în plan realizarea UE, dar sub conducerea lui;

2. El s-a gândit primul la Tunelul Canalului Mânecii;

3. Un autor de carte consacrată lui Napoleon, la discuțiile după lansare, a povestit două întâmplări. A. Napoleon a fost întrebat de unul dintre generalii săi de ce să invadeze Rusia, că nu este momentul. Napoleon l-a privit de sus până jos: „Generale, dacă îmi mai adresezi o asemenea întrebare, te aduc la înălțimea mea!” (Napoleon era mai mic cu un cap față de supusul său). B. Când, în sfârșit, s-a găsit un militar dispus să-și ucidă împăratul, totuși acesta, ascuns în spatele draperiei, nu a putut acționa când a avut ocazia. S-a blocat. Nu l-a înjunghiat, mărturisind conspiratorilor că a simțit magie, energie pozitivă. (A stat ascuns în spatele draperiei. Când Napoleon era cu spatele la el, l-ar fi putut înjunghia, dar nu a putut, datorită energiei pozitive despre care se spune că o transmitea prezența împăratului). Să ne imaginăm noi acum că în fața noastră este Napoleon Bonaparte. Primul impuls, cred, ar fi să-l asigurăm de loialitatea noastră, iar al doilea, să uităm că suntem pământeni și să-l însoțim în cucerirea paradisului.

3. Mai târziu, prof. Toma Lungoci îmi spunea: „Napoleon avea această tactică invariabilă – la începutul confruntării, punea tunurile pe inamic, până îi decima. La Waterloo, nu a mai procedat la fel”.

Sunt ușor dezamăgit. Am fost trădat de mecanismul propriului blog. Începusem să scriu ceva despre Liviu Rebreanu, am bifat „Publică”, am avut pană de curent de o secundă și materialul mi-a dispărut, nu a mai fost de regăsit nici măcar la „Ciorne”…

În liceu, în clasa a IX-a, am împrumutat, de la biblioteca din cartier, volumul Nuvele de Liviu Rebreanu.

Pe atunci, mă întreceam cu Bogdan (nu-i mai rețin numele de familie), un coleg de la profilul bio-chimie, pe seama cărților: cine citește mai mult. El avea predilecție pentru narația polițistă. Cum mă revedeam cu el a doua zi, îmi și comunica titlul și numărul de pagini, ba chiar că a terminat o carte. Cât pe ce să mă complexeze prin ritmul său de lectură, dar am avut inspirația sa-l întreb: „Cum citești?” și el s-a dat de gol: „Citesc numai dialogurile”… M-am liniștit și l-am lăsat în pace. Mi-am continuat ritmul meu de transpunere în carte, de a-mi pune mintea în legătură nemijlocită cu fraza, cu semantica ei, trăind pe îndelete dimpreună cu personajele și având timp să fiu de partea acelora pozitive, să le estimez faptele.

Prin luna mai a aceluiași an, 1985, am cumpărat o veioză, dintre acelea care se prindeau de marginea mesei ori a patului. De dragul veiozei, îmi cumpărasem și oglindă: îmi puneam raza veiozei în ochi să mă conving de culoarea verde a cristalinului, dacă este într-adevăr verde (un cristalin albastru spre căprui, cu picățele verzi, ceea ce a rezultat din ochii albaștri ai tatei și negri ai mamei). Oricum, tot nelămurit am fost, dar într-o zi, prin 1997, fiind bronzat, cineva din suita mea de la mare (un fel de tabără) a exclamat: „Ce ochi are nășicul!” și alții s-au strâns în jur să comenteze și să observe cerculețele de verde. Cu un an înainte, unul dintre bunii mei prieteni de atunci mi s-a destăinuit: „Eram convins că ai ochii albaștri!”.

La acea veioză, am citit și romanul Ion, pe care îl aveam și pentru școală. M-am forțat să-l duc până la capăt. Depărtarea momentană de acest model de roman (de răscruce) este posibil să fi avut și o cauză bizară… Era vremea în care de ziua mea primeam numai cărți, iar una dintre ele, adusă de cineva, era veche, se vedea că o extrăsese din biblioteca personală. Deși eram atât de mulțumit pentru un asemenea cadou, totuși m-a supărat gestul, că mi-a fost înmânat pe fugă un volum atât de important, dar aproape zdrențuit…

Pentru că nu concepeam să nu am afinitate cu stilul marelui prozator, am trecut la Adam și Eva, respectiv la Pădurea spânzuraților, romane pe care nu le mai lăsam din mână. Stăteam în sufragerie, pe canapeaua umplută cu iarbă de mare, și mă refugiam pe frontul Primului Război Mondial, o regresie la nivel de subconștient, mă retrăgeam cu totul în encefal, acolo unde părea să fi avut ochiul care citea.

De fapt, mă întâlneam a doua oară cu volumul Pădurea spânzuraților. Prima dată: am mers cu bunicul matern, cu Drugă (așa i se spunea), la magazin, unde am cerut să-mi cumpere o carte. Cred că eram în clasa a treia. Acasă, m-am uitat mai bine pe volum și mi s-a părut că nu era ceea ce voiam. Bunicul a mers din nou cu mine la magazin și i-a pretins vânzătorului o carte pentru vârsta mea. Acesta a scos din raft, din spate, o carte frumoasă, format mare, copertă colorată: Eu sunt Toniță! de Gh. Nica și atât de mult mi-a plăcut, încât am recitit-o de mai multe ori, deși nu obișnuiesc („Noi obișnuim” – spunea Moromete).

(Anul acesta, am publicat, în mai multe reviste literare, trei articole despre Ion și Pădurea spânzuraților).

---

În anul 2000, am reluat lectura la Ion: ce expresie limpede, ce fir evenimențial! Într-adevăr, romanul este o capodoperă și ar fi meritat Premiul Nobel pentru anul 1920, după cum și Laurențiu Ulici susținea ideea aceasta în cartea lui, Nobel contra Nobel.

L-am ascultat pe Liviu Rebreanu pe youtube, într-un interviu pe care l-a dat în anul 1940, în calitate de director al Teatrului Național din București. Am fost surprins de tonul viu al vorbirii, de planurile pe care și le făcea (în această calitate), când se declanșase deja al Doilea Război Mondial. Prevedea punerea în scenă a lui Hamlet, pentru că, susținea el, trebuie jucată o piesă de Shakespeare în fiecare an.

De dimineață, ieșind în curte, am fost întâmpinat de mai multe glasuri de păsări… În sinea mea, m-am întrebat dacă nu cumva aceste păsări, vibrând prin vecini, cântă de frig. Dacă le-aș putea vorbi, le-aș invita să intre în căsuțele pregătite pentru ele (nu de mine, le-am primit!). Mi-am pierdut astfel de gânduri grijulii, pe măsură ce mă îndreptam spre locul meu preferat de răgaz, sub piersic, întrucât, de-a lungul tulpinii, am observat niște ațe albe atârnând, ca firele ciupite din pansamentele de tifon. Chiar mi-am aruncat ochii prin crengi, am crezut că am pus în coroană vreun tricou sau vreun petic, dar frigul nocturn a făcut din aer ațe – mi-am dat seama tot analizând. Peisajul, transfigurat de ger, etala vizual gradele din termometru. Gura de nes, care mai rămăsese în paharul lăsat peste noapte afară, a înghețat.

Am întors perna de pe șezlong, fiindcă se albise de la chiciură și mi-ar fi fost rece la spate. În sfârșit, m-am așezat… Anterior cu puțină vreme, mă întrebam cum vor fi zilele cu frig care, totuși, mi se părea atunci, pe căldură, că nu vor mai veni. Printr-un gest leneș, am ridicat de toartă ceașca de cafea și am savurat prima înghițitură (beau cafeaua fierbinte, nu călduță, nu rece, în ciuda tuturor celor care susțin că am face riduri de la cafeaua fierbinte), am dat s-o repun pe măsuța de sticlă, dar am ezitat, ceașca a lăsat sub ea un gol și ar fi căzut prin el – așa părea locul încălzit față de restul suprafeței, alb ca fața înspăimântată a slujnicei surprinse cu lingura de argint în sân, de către stăpân.

Mi-am pus câteva mici planuri de scris la punct, am mai stat ceva, pierdut în gânduri, și m-am retras în living. Am luat laptopul în pat, am mai înnodat câteva rânduri pe blog sau în alt document, am revizuit numărul de vizite la revistă: postasem un material primit de la TVR 1, material despre Maradona care a atras un număr mai mare.

Natura a început să fie urâtă, mai ales din cauza frigului care o stăpânește, care o strânge precum menghina piesa de oțel. Pe șezlong, e imposibil să mă mai așez, fără a pune sub mine o pernă de scaun. Obiectivele îmi sunt din ce în ce mai rare, pe acest final de an. Nu mai sun pe nimeni, pentru că, dacă am sunat, ce lucru minunat mi s-a întâmplat?

Ieri, sub cele câteva raze de soare, stând în reflexie, am auzit un cântec metalic de pasăre, un cântec pornit dintr-un gât în care parcă două săbii s-au ciocnit. Am încercat s-o văd, însă nu am reușit.

Azi, pe la ora 11, cum mă lăsam pe spate în șezlong, a cântat, în dreapta mea, o pasăre cu verde înspre galben pe burtă. Am crezut că este pițigoi. Am vrut să fotografiez superba viețuitoare, nu m-am clintit din loc, mi-am ținut respirația, numai să nu o sperii și să zboare în altă parte. S-a odihnit câteva momente pe creangă, în piersic, deasupra mea, a mai cântat și s-a dus pe căile văzduhului încețoșat. Am sperat să se instaleze într-una dintre cele două căsuțe de lemn, prinse în fiarele bolții, părea să-și caute locaș, fiindcă mișca vioi din capul negru. Am avut imboldul să caut câlți, să-i pun în căsuțe, poate atunci, pasărea aceasta sau alta se va instala.

M-am imaginat eu însumi păsăroi infiltrat în căsuță, am recâștigat astfel senzații termice și de siguranță; să stai pitit în cuib, bucuros de căldura asigurată de penaj, mulțumit cu dumicatul găsit oriunde sau cu mura necoaptă sticlind în tufa ghimpoasă – da, acesta-i traiul perfect pe planetă și fiorul plenitudinii m-ar reinstala în zbor, numai așa, din curiozitatea de a zări oamenii de sus, cum se muncesc din răsputeri să reziste naturii.

---

Păsările de calibru mai mare mi-au dat de furcă în vară. Am râs de vecinul manelist, când l-am văzut întins pe burtă pe acoperișul încins, cum îndesa cu o joardă ceva sub țigla metalică. Își făcuseră cuib niște porumbei. Și la mine, deasupra balconului de la etaj, niște guguștiuci au dat cu pliscul în stratul mai moale al izolației. M-am cocoțat pe scară și abia am reușit să acopăr cu spumă rupturile.

---

Acum, la ora 23.00, am ieșit în curte, din curiozitate și m-am uitat la cer… Centrala scoate un fum negru de sobă, iar lumina de la becuri abia mai înoată prin ger.

Eugen Ionescu a avut obsesia solitudinii. Absurdul pieselor își regăsește resursa în starea aceasta de singurătate pe care, în viața de zi cu zi, a mascat-o într-un fel.

Personajele din Cântăreața cheală nu sunt interesate să fie auzite de către conlocutori. Preocuparea lor este să vorbească despre orice le este la îndemână. Fiindcă poartă dorul ieșirilor în oraș, pe care nu-l colindă, întâi din comoditate, apoi din incapacități fizice neprecizate, inițiază discuții despre meseriașii activi ai urbei, întâlniți în rarele ocazii de perindare; soții Smith își îndreaptă atenția înspre un precupeț preferat, originar din cu totul altă parte a Europei, nicidecum din Londra, căruia i-au depistat o înclinație mai accentuată spre muncă și pe care și-l dau lor înșiși drept model de abnegație pragmatică. Pentru a-și augmenta opiniile, se referă la fiul lor care ar fi apreciat cândva, într-un timp nedefinit, anumite preparate culinare, ieșite din mâinile celui glorificat pentru iscusință. Referința la propriul fiu are un efect dublu asupra psihicului lor: pe de o parte, scapă de presiunea autismului caracteristic, despre care sunt conștienți că nu le face bine, dar și l-au asumat drept instinct primar, garant al sedentarismului în care se complac; pe de altă parte, aluzia filială reprezintă eticheta lor de normalitate.

De asemenea, psihologia protagoniștilor din drama Lecția este proprie autiștilor. Așa-zisul profesor predă o singură lecție, bazată pregnant pe instinctul său de ucigaș, anume de ce s-ar face vinovată victima lui, de o culpă abstractă, nefondată. El își trădează cognomenul „profesor”, pentru că nu are în plan să confere lecții adevărate, ci să ucidă, să caute un motiv pentru a-și anula eventuala remușcare. Eleva nu bănuiește pe cine are în față, întrucât nu-și dorește nimic, decât să dobândească preceptele necesare accederii la admitere. Ea are un obiectiv clar și altceva din jur nu o interesează, este ca un acrobat pe sârmă. Cea care percepe faptele și nuanțele comportamentului profesorului este slujnica; devine complice la crime din două motive: fie are nevoie prea mare de bani (de suma pe care i-o oferă angajatorul ei), fie consimte ea însăși la crime, în numele cine știe cărei porniri de care, totuși, nu e capabilă s-o comită, mulțumindu-se numai cu asistarea la ceea ce ea însăși ar întreprinde, anume să ucidă. Este de luat în calcul și varianta ca ea, slujnica, să fie extaziată să întrețină curățenia, iar dereticarea locului unei crime să-i confere satisfacția totală a propriei datorii (satisfacție concordantă măsurii a ceea ce s-a întâmplat în casă).

Piesa are și un substrat esoteric, iar profesorul este posibil să se considere un vameș al sufletelor înspre lumea de apoi, iar activitatea femeii în casă ar echivala, în această cheie de interpretare, cu brațul justiției imanente, eleva plătind pentru cine știe ce păcat al vreunuia dintre ascendenții ei (în viziunea psihopatului), deși, din unele didascalii și replici, se poate reconstitui ceremonialul creștin de înmormântare, antagonic unor astfel de idei de vendeta a sorții, peste ani și asupra altuia decât persoana care a produs păcate.

În piesa Rinocerii, vuietul turmei dezlănțuite pe străzi este ecoul solitudinii stranii trăite de către autor, însă pare o stare ademenitoare, pentru că un birocrat se aruncă pe fereastră în calea iureșului sălbatic, sperând a se agăța de spinarea unui animal, precum dinaintea instituției, apăruse una dintre colege, urcată pe rinocer, stăpână a furiei acestuia, imagine impozantă și în oglindă a monștrilor antici, jumătate om, jumătate animal, chiar a ceea ce englezii numesc „herianthrope”. Cei doi comeseni, pe care momentul invaziei rinocerilor în oraș îi prinde la terasă, devin atenți la micile detalii care marchează contextul neverosimil.

Când mă uitam la desenele animate cu Pinocchio, eram la vârsta de a crede sau nu că nasul îți poate crește, pentru că minți. De aceea, dacă mama, fixându-mă cu privirea, mă întreba, când i se părea ei că nu spun adevărul unei fapte: „Să-ți crească nasul?”, eram în dubiu – să recunosc sau nu ceea ce aș fi comis. Îmi era teamă de consecință, întrucât aș fi pățit-o pe pielea mea (pe nasul meu). Așteptam să treacă zile de la moment, îmi verificam nasul, pentru a ști pe viitor dacă mai însăilez sau nu vreo minciună, însă nici atunci nu eram prea sigur că s-a definitivat consecința – mă gândeam că poate dura mai mult decât aș fi estimat eu sau că m-o fi iertat Dumnezeu, de data aceea. Dar cum evenimentele se rostogoleau în cascadă, ajunsesem să urăsc ideea, inițiată de serial, că există o pedeapsă vizibilă pentru orice falsitate, pe o întâmplare nevinovată în care aș fi fost angrenat ca puști.

Se mai insera și următoarea situație în viața mea de atunci: la noua școală, unde mă transferasem, nu aveau limba engleză. Și m-au trecut la rusă și franceză, dar, după un an, am fost inclus într-o grupă de engleză cu o clasă de liceu, unde erau numai fete (eu eram elev în clasa a VI-a, iar ele erau într-a XI-a și chiar a XII-a): pe de o parte, îmi era atât de rușine de ele, iar, pe de altă parte, manualele reluau ceea ce eu deja studiasem în clasele primare, dintr-a II-a până într-a IV-a și mă plictiseam, mi se păreau prea simple lecțiile, parcă mă întorceam în timp. În plus, cele două ore de engleză erau fixate sâmbăta după-amiaza, de la ora 14,00, când eu eram deja acasă (terminam programul la ora 11,00) și începeau desenele animate. Pentru nimic în lume, nu aș fi pierdut micile seriale, precum Pinocchio (joia seara, se mai relua câte un episod), fapt pentru care am chiulit…

După o ședință cu părinții, mama a revenit ca o furtună acasă, m-a zguduit la propriu, cum îi era stilul, mi-a zis câteva vorbe, care erau cam aceleași: „Nu vreau de la tine decât să înveți! Nu te trimit la coadă la pâine, la ouă sau la carne, cum se duce Radu” (era un băiat mai mare cu un an decât mine, vecin cu noi, care stătea la etajul al patrulea. Venise cu părinții, de la Brașov. Părinții lui lucrau la noua uzină de automobile OLTCIT). În asemenea momente de ananghie, aș fi vrut să-i replic mamei să mă trimită pe viitor, că sunt mai dispus să stau la rând la complex, decât să învăț, dar atât mi-ar fi trebuit! și, evident, nu îndrăzneam. Nu aveam ce face, decât să merg sâmbăta la orele de engleză.

Odată, iarna, am mers cu profesoara de engleză pe stradă. Eram surprins că nu era supărată pe mine. Am prins curaj și am întrebat-o de ce au apărut atâtea limbi în lume (cum s-a ajuns ca noi, românii, să rostim într-un fel, să numim diferit obiectele etc. față de străini). „Așa au vrut ei să vorbească, de exemplu să spună la „apă” cum le-a venit lor la îndemână”. Ne-am despărțit la un colț, acolo unde era un chioșc de ziare. M-am uitat în vitrină și am zărit o ilustrată cu un schior. M-am imaginat pe schiuri… La un magazin de articole sportive, aduseseră patine albe, căptușite. Acasă, am rugat-o zadarnic pe mama să mi le cumpere. Mai târziu, am agreat romanele scrise de Anton Holban, datorită pasajelor despre patinaj, despre ieșitul la munte, la Predeal, din hotelul bucureștean (de pe Calea Victoriei) în care prozatorul a locuit o perioadă, pe când preda franceza ca profesor suplinitor (în Bucureștiul monarhic).

---

Tot în acea iarnă, pe stradă, cum ieșisem hai-hui prin oraș, vărul meu, care mă însoțea, a fost salutat de o voce: „Hello, Buratino!”. Fiindcă eram nedumerit de un asemenea apelativ, l-am întrebat: „De ce-ți zice ăsta Buratino?”. Mă gândeam că îl vor fi prins cu minciuna. „De la fes!”. Într-adevăr, purta un fes înalt, cu dungi verzi și albe, ca protagonistul desenului animat. Bineînțeles, eu l-am strigat pe nume, țineam la văru-meu, eram chiar intrigat că se alesese cu o asemenea poreclă pe care nu o merita.

---

Personajul creat de Carlo Collodi parvine viziunii lui Pygmalion, sculptorul legendar care, îndrăgostit de propria-i operă, sculptura unei femei în fildeș, s-a bucurat de însuflețirea acesteia, în urma demersului supranatural al zeiței Afrodita, și anticipează eroii mecaniciști ai lui Urmuz. De asemenea, Pinocchio este un supra-erou, datorită luptei cu sine însuși, de a se îndrepta moral.

De câte ori mănânc fasole, îmi aduc aminte de acest fel culinar pe care mi l-a pregătit mama Ioana, pe când eram în clasa a IV-a; venisem de la școală, pe zăpadă. Undeva, pe traseu, era un deal. Nu puteam trece fără să nu mă dau ca un schior pe acea pârtie improvizată, frecventată de mulți copii. Nu am căzut niciodată în lunecușul meu temerar. Alții se mai rostogoleau sau cereau sprijin de pe margine, să-i țină de brațe, în schiatul abrupt. N-a fost dată să-mi fie teamă, precum nici de minge, oricât de tare ar fi fost șutată și de la orice distanță.

Când am ajuns acasă, atmosfera din cameră, specific patriarhală (foc în sobă, parfum de gutui în cameră) m-a relaxat și am uitat de ritmul scolastic.

---

Deunăzi, mama mi-a dat o găleată de varză murată: „O ții și tu în garaj. Când ai poftă, iei de acolo o felie, că eu nici nu așteptam să se acrească bine și la două-trei zile, mă duceam și rupeam câteva foi albe din varza cufundată în butoi”.

Până în 2007, când mai mergeam la Dăbuleni, bunica de acolo era interesată de culoarea zemii (era ca a rubinului). Lua din beci zeama într-un vas de sticlă: „Am poftă să beau, dar nu pot, de la fiere” – mi se destăinuia. Îmbiat de culoare, am băut pentru prima dată zeamă de varză, atunci. Precum se întâmplă la cafea, când te aștepți la mai mult de la gustul ei, cel puțin pe măsura mirosului deosebit, și te cuprinde regretul că parfumul e imperial și gustul doar sclav, luam puțin pe limbă, nepărându-mi cine știe ce, dar culoarea și bobul de piper zărit în spumă nu mă lăsau să abandonez licoarea și luam o gură iar.

Astfel de amintiri mi-au trezit aceste feluri de mâncare, în timp ce-mi pregăteam salata: varză acră, tocată nu mărunt, amestecată cu bucăți măricele de ceapă roșie; torn ulei și presar boia.

---

Întind dulceața de căpșuni pe biscuit… La grădiniță, ne ofereau, într-una din pauze, din cutii de lemn, biscuiți simpli, mari, din care mâncam, în timp ce stabileam piesele de plastic într-un puzzle.

De la o brioșă, Marcel Proust a plecat în căutarea timpului pierdut, pe care l-a recuperat într-o carte (de unde timpul nu mai poate scăpa, oricât de puternic este).