La sfârșitul anilor șaptezeci, filmul Dallas cucerise orice colț de țară… La festival (oficial, Sărbătoarea teiului), se purtau tricouri, imprimate cu actorii care, în film, alcătuiau familia Ewing.
Am vizionat episodul, în care debuta Priscilla Presley (pe uliță, femeile cu deschidere spre muzică, se anunțau una pe alta: Diseară, o vedem pe soția lui Elvis Presley!), la ai lui Tulă, Ionel și Anișoara, vecinii bunicilor mei.
Ca în orice locuință, televizorul, un aparat de lux, acoperit cu milieu (broderie lucrată de mână, la igliță), era instalat într-una dintre cele mai bune camere. Din seara aceea, mi-a rămas în minte chipul tânăr al lui Priscilla, așa cum se afișa, la începutul filmului, pe ecranul alb-negru; eram atent la intervențiile ei actoricești – pe atunci, eram aproape de a crede că tot ce se desfășoară în film, este și adevărat. Când bunica mi-a spus (cu ocazia altui film) că actorul nu moare odată cu personajul pe care-l joacă, am contrazis-o, fiindcă spulbera magia filmului, a acțiunii care mă ținea cu sufletul la gură. Suferința mea pentru ieșirea din scenă a vreunui personaj pozitiv era în „pericol” să dispară, dar tocmai acea suferință îmi purta imaginația pe tot globul și mă sălta din perimetrul satului pe care-l cunoșteam prin jocurile copilăriei și, astfel, era destul de fermecător…
Intrarea în alt an dovedește nimicnicia noastră, de a nu putea înfrâna timpul, care tot vine peste noi și ne împinge în moarte, cu fiecare zi a lui, pornită ca sol în lume.
De astăzi, o iau de la capăt. Restrâns în butoi, ca viermele de mătase în cocon, îmi voi arunca ochii asupra orașului, pentru a zări măcar un singur cetățean, dornic de a-și spori fericirea în austeritate, dar, sunt convins, mă voi obosi degeaba în căutare.
Mai alaltăieri, a trecut pe la mine Alexandru cel Mare: tânăr, ambițios, cu mintea ascuțită, nu are decât o idee, asemănătoare cu a mea – el să ajungă la marginea lumii și de acolo, suit pe stâncă, să se uite în jos, la volbura temporală, eu, de sub vestmântul meu, să uit de ceea ce-mi poftește trupul, pentru o înălțare spirituală, până în preajma vulturilor, de la care am învățat apucătura de a reflecta mult și să mănânc puțin. Aș vrea să fiu un cetățean al văzduhului, fiindcă de mersul prin pulbere m-am săturat și mă simt îmbătrânit, ca Adam în ceasul morții – obosit să traverseze pământul, sperând, mereu, să dea peste Rai, la a cărui poartă să bată cu disperare, pentru a sădi mărul din care a mâncat, dar nu a înțeles – și nu-mi dau seama unde i-a fost mintea – că el a prăsit oameni…
În cel mai recent volum, intitulat Te visează bufnița albă (Ed. Napoca Star, 2021), Maria Pal configurează portretul bărbatului ideal. Privit cu insistență, interlocutorul poetei are reacția unui acrobat, însă în plan abstract, acolo unde numai cei care, uniți printr-o scânteie a sufletului, se abat de la realitate, pentru a se regăsi și înțelege pe sine. Zbaterea bărbatului de a descifra ceea ce i se comunică nonverbal este percepută de autoare ca expresie a unei sensibilități extravagante, identificabilă numai în rândul lepidopterelor: „speriat te agăți de lianele înțelesului / faci salturi periculoase / jonglezi printre capcanele din abis // din muguri de speranță strigi” (Dansezi cu fulgii). Autoarea se teme ca impresia atât de bună pe care i-o lasă conlocutorul să nu fie spulberată de nicio umbră din spațiu ori de aiurea, de aceea, în poemul următor, portretul, schițat anterior, va primi tonuri gri, de voită ponegrire, drept măsură de protejare a firii proprii, în cazul unei deziluzii în comunicare, al unui declic neanticipat: „cari în spate un ocean de furtuni / cu eșuate corăbii” (Cântec de clopot). Cel idolatrizat recurge la întreprinderi inspirate de faptele profeților biblici, fiindcă este animat de o dorință simplă, aceea de a-i fi recunoscut efortul și răsplătit: „uiți de frică și reunești marea despicată în două / prefaci vinul în apă / înveți orbii să planteze minuni în culori / ologii să sprijine ceața în cârje la fiecare pas // și speri să apară de undeva / cineva / care în sfârșit / să te condamne la fericire” (Condamnat la fericire); pentru a fi luat în continuare în serios, la nivelul pretențiilor, acest bărbat, interceptat de cititori în baza trăsăturilor lui morale, duce o viață austeră, de mim al marilor pustnici: „locuiești ca un pustnic într-un templu / cu pereții clădiți din pomi înfloriți / unde geneza respiră întotdeauna criptat” (Simfonia unui destin). Acest regim de viață asumat, care a ajuns popular în rândul tot mai multor oameni, saturați de oraș, îi facilitează corespondența imediată cu îngerul său, care „nu obosește nicicând / să dirijeze corul din simfonia unui destin”. Dintr-o perspectivă a cuiva ubicuu, precum este poeta, este surprins acest mod cumpănit de existență, nu prea depărtat de cel al lui Robinson Crusoe ori al altui erou înstrăinat de civilizație. Astfel, la „orizont apare o dimineață veselă / trage draperiile de pe ziua timidă / aburind de speranță // se întind ochii felinarelor // ceața se întinde în palatul vrăjit // îngerii trezesc zâmbete / și roagă pământul să dea lecții despre încolțiri” (Întrebarea nu ruginește). Plimbările sunt efectuate într-un cadru asemănător aceluia din romanele semnate de Charles Dickens, un cadru al uitării, predispus însă acțiunii de îmbunătățire a omului. Păianjenilor, aterizați, în frenezia de a coloniza, pe „cărările unde foșnesc pașii tăi” (Un fir de lumină), bărbatul, evocat precum într-un studiu de caz, le sculptează, cu „degete fremătătoare un cotlon / din care țâșnesc anotimpurile / năvalnic”. Deși, în general este călăuzit de intenții bune, totuși faptele lui sunt umbrite de expectativa răsplății, specificitate morală care îl apropie de statutul, deloc de invidiat, al fetei moșului din basm, interlocutorul admirat dovedindu-se, în cele din urmă, a fi o replică, ameliorată de dragostea ce i se poartă, a acesteia.
Cu acest volum, al cărui titlu sună ca o declarație fățișă de dragoste, Maria Pal dă curs inimii să-și cânte bucuria, în stihuri de rafinament emoțional.
Tradus în limba română de Iulia Zenovia Rolle, volumul de lirică, Berenice și cosița ei de stele (ediție bilingvă , Il Convivio Editore, Italia, 2021), semnat de Angelo Manitta și prefațat de Klaudia Muntean, are ca temă primordială dragostea. În poemul Soarele dansând, poem care deschide volumul, cititorii sunt invitați să asiste la constituirea coordonatei spațiale, sistemul nostru planetar, care va găzdui spectacolul de dans ținut de soare, în cinstea apariției lui Berenice, o tânără ale cărei trăsături fizice și morale inaugurează statutul ei de simbol al femeii ideale, ceea ce Beatrice era pentru Dante sau Madonna, pentru Eminescu (în Venere și Madonă). Dansul soarelui este atât de spectacular, încât, atunci când va înceta, se va transforma în miraj, după care vor jindui toate viețuitoarele, în speranța de a-l revedea în realitate, de la zei, până la insignifiantul purice, ultimul petrecându-și vremea, de acum înainte, numai în boceli și nesfârșite suspine, morav echivalent în basme, ca măsură a extravaganței, cu potcovirea lui (a puricelui) „la un picior cu nouăzeci și nouă de oca de fier”. Și pentru poet, Berenice, care a fost și un personaj istoric (regină a Egiptului din anul 246 î. Hr., până în anul 222 î. Hr., ca soție a lui Ptolemeu al III-lea), devine un miraj obsedant, care-l aduce în pragul de a redefini timpul drept „fiu al amintirii” (Cerul Berenicei), iar dragostea, care l-a cuprins, când „cosița de stele / îmi izbește chipul”, îi pare „fiică a aerului”, metaforă adecvată pentru ilustrarea omniprezenței acestui sentiment și proximă versurilor lui Dante, referitoare la zborul lui Beatrice printre sferele planetare: „Iubirea mișcă sori și stele” (Cântul 33 din Paradisul, vol. al II-lea, Divina Comedie). Precum frumusețea Julietei (din capodopera shakespeareană, Scena balconului) trezea invidia lunii, tot astfel, în fața strălucirii lui Berenice, Venus însăși ia măsuri, cu mari eforturi, de conservare a statutului ei de zeiță a frumuseții, fiindcă „își ascunde / chipul, / face luna să pălească, / fură strălucirea soarelui în opacul / univers” (Frumusețea Berenicei). Deși pare o ființă ireală, variantă a unei ficțiuni sublime, totuși Berenice își spune povestea despre Tatăl Magas, Mama Apame și despre iubiții ei, precum Ptolemeu (primul iubit) sau Demetrius (al doilea iubit). Asemenea altor eroine celebre, care, văduvite de prezența bărbatului adulat, și-au exprimat deznădejdea în diverse moduri dramatice, și Berenice, în urma plecării lui Ptolemeu în Asiria, se pune pe plâns și decide a se sluți: „În lacrimi, buclele blondului / păr sunt tăiate de surori / prin legământ. Nu sunt lăsate să cadă, / ci sunt primite de mâini delicate // O șuviță de păr aurie / închide mistice rămășițe / de ceafă blondă” (Berenice își consacră părul). Gestul ei pecetluiește un anumit legământ, potrivit căruia Venus, primind o cosiță blondă din părul femeii, trebuie să-i protejeze soțul, în războaiele duse departe, în ținuturi asiriene. Faptul că intră în posesia cosiței reprezintă pentru Venus principala măsură de consolidare a statutului de zeiță supremă a frumuseții. Nu fatumul lui Ptolemeu sau al evenimentelor ulterioare luptelor pe care le-a dus imprimă paginile volumului, ci soarta cosiței lui Berenice – ca într-o carte de aventuri, cosița dispare din altarul din ceruri, deși „niciun muritor nu a furat / cosița reginei, niciun / hoț nu a întinat memoria Berenicei” (Conon descoperă cosița). Ca în Metamorfoze de Publius Ovidius Naso, cosița reginei egiptene se transformă, în perspectiva lirică de față, în constelația „Coma Berenices”, parte a cerului botezată astfel de către astronomul Conon din Samos, care, aflat și el sub miraj mitic și înzestrat cu noțiuni de istorie, a pus pe boltă „cosița de stele, / a aranjat lumina în teorii / de străluciri orbitoare, în eterne promisiuni / de mirese care jură credință”.
Discursul liric propus de Angelo Manitta, poet italian în vogă, este perfect actual, cu vers bine tăiat, ca în diamant.
Mânzul a devenit cal. Precum în filme, tata i-a pus un nume, Mircea, l-a învățat să accepte șaua și să tragă la căruță – lega după cal, pe câmp, o bucată de lemn și, astfel, l-a obișnuit cu povara.
Pe drum, Mircea nu suporta să fie depășit de alt cal; dacă observa că este gata a fi întrecut, îndemna de unul singur, pe coastă sau pe alt drum, oricât de încărcată era căruța. Un cal mai inimos decât al tatei nu exista.
Într-o vreme, tata ducea porumb la munte, aliat cu un prieten. Cursa lor era un fel de western. Întâlneau oameni diferiți, care îi mai și găzduiau.
Când îl vedeam pe tata pregătit să plece, tronând ca Zeus pe grămada de porumb, eu coboram în istorie, în paginile scrise de Miron Costin, sau în basm, admirându-mi eroul, pe tata, care, în curând, avea să dea de pământ cu zmeul Comerț, iar din locul în care munții se bat cap în cap, se va întoarce victorios, cu punga de galbeni la brâu.
În târgul sătesc, am oprit mașina, într-un loc mai retras. Tata a coborât, animat de gândul de a-și cumpăra un cal. Nu am mers imediat, ci am mai stat în mașină, precum îmi era obiceiul, pentru a-mi aduna gândurile, pe o melodie care să-mi dea imbold să ies în vacarm.
Peste cinci minute, am deschis portiera, să iau urma tatei, să-l regăsesc deja discutând cu vreun negustor – acesta era momentul la care mă pricepeam, altfel, timiditatea înnăscută, de care încă nu scăpasem și mă ținea strâns în chingile ei și când trebuia și când nu, mă determina să fiu atent la vorbele lui și să fiu dezarmat în a mă înscrie și eu la cuvânt, la tocmeală, de vreo idee sau de un ton al formulării ei – totdeauna mi se părea că este ceva nepotrivit în tratative și ardeam în mine însumi, ca fitilul lămpii și nu mă puteam afișa, decât ulterior, când urcam amândoi în mașină. Atunci, îmi exprimam părerea, fiind numai noi doi, pentru că, în târg, ne-ar fi auzit alții și ne-am fi dat de gol – o asemenea povară purtam printre oameni, că era mai bine ca tata să fi spus „asta” decât orice pronunțase, anterior, în context…
După câțiva pași, am zărit un mânz atletic, vioi, cu pielea de un cafeniu strălucitor.
(Va urma)
„Bucureștiul e așa mare, că o zi nu-i dai ocol călare”
