Am citit nuvelele lui Nicolae Gane, junimist de frunte, încă din liceu, dar le redescopăr, cu ocazia reluării lor în publicația mea online.

Aseară, mi-am aruncat ochii pe Noaptea Sf. Andrei (de Gane), bucată de proză, pe care o asemănam, în timp ce am parcurs-o, cu nuvela La hanul lui Mânjoală de Caragiale. În privința stilului, cei doi se întâlnesc la limita dintre fantastic și absurd.

Pe fundalul unui meci de fotbal – jucau echipe cu care nu țin -, am adormit. Trecerea de la realitatea lecturii la aceea din vis a fost subită. M-am întâlnit cu mama, am îmbrățișat-o și am sărutat-o filial. Deși, după ce a rostit ultimele cuvinte, a murit, eu am continuat să o sărut, convins că își va reveni, de la dragostea pe care va fi resimțit-o, de la gesturile mele. M-am trezit. Prima reacție a fost să-mi spun în gând: Bine că m-am trezit, că nu mai sufăr, din cauza grozăviei visului. M-am liniștit. Ca să-mi recapăt somnul, fiindcă povara oboselii rezida pe gene, am deschis telefonul mobil, pe știrile din fotbal. Nu am mai dat drumul televizorului, pentru filmele indiene…

Un zgomot de artificii, însoțit de lumini intermitente, am auzit în spate. Pentru câteva momente, am crezut că artificiile marchează încheierea unei nunți, care se va fi ținut la restaurantul vecin, dar am realizat repede că, la acea oră, 2.36, nu are loc nicio nuntă; centrala se lupta cu tensiunea scăzută de curent – în cutia ei de tablă, țopăiau nuntașii ipotetici. Mai sus decât în dans, am sărit și am decuplat-o de la priză. Afară, vântul nu-și înceta suflarea de balaur. Zdrăngăniturile depărtate, care se auzeau, în noapte, ca tălpile de elefant, nu mi-au dat pace. Am bănuit că s-a deschis poarta. Am tras pe mine geaca neagră, am aprins lanterna telefonului și am ieșit în curte. Deși nu se deschiseseră, am proptit în porți câteva cărămizi. Vântul mă lua pe sus, eșarfă devenisem în furia lui. În mers, m-am împiedicat de o pisică.

Am zăbovit, sub piersic, vreo zece minute, să urmăresc starea de lucruri. Jocul tensiunii (curentului electric) prinsese stâlpii de pe stradă, care acționau ca niște fulgere.

Vecina (care stă singură) avea aprinse toate becurile în casă – îi era urât. Căutând în mesagerie telefonul celor de la CEZ, am detectat mișcare, ca un senzor viu: pisica, tovarășa mea de adineauri, s-a suit în pom și aștepta să facă saltul pe muchia gardului. Am devenit atent. Speram să nu sară exact când suflă vântul mai tare și să mă trezesc cu mâța în cap, după ce mi-a mai trecut înainte printre picioare. Felina albă și-a ales momentul oportun, aterizând lin pe țiglele de la gard.

Mi s-a părut că zăresc stabilitate, că nu mai pâlpâie nicio lampă, niciun bec, din spațiu, casa vecinei nu se mai vede ca o navă – luminând întreagă.

Merg printre pomii care își aduseseră crengile, de la vântul turbat, până jos, la nivelul ierbii, mă liniștisem oarecum. O încăierare de mâțe (petrecută dincolo de gardul meu) de pe terenul viran, tradusă prin miorlăituri dramatice, aproape mă sperie. Calculez, după direcție, că, totuși, nu a fost implicată pisica albă – s-a dus înspre vest, dar dacă vântul a mutat sunetul, dintr-un punct cardinal înspre altul?

Dacii erau monoteiști, credeau în Zalmoxis, zeul lor fundamental, despre care afirmau că îl văd în preajmă – pentru aceea, acceptau moartea cu frenezie, fiind convinși de realitatea raiului care-i aștepta, după sacrificiu. Zalmoxis, pe care Mircea Eliade îl numea „Zamolxe”, a fost și un personaj istoric, trecut în surse drept discipol al lui Pitagora.

Alte divinități, prețuite de către daci, au fost Bendis, zeița lunii, și Dzio, zeul soarelui – acestuia din urmă, i-au închinat Călușul, dans plin de energie, pe care l-au jucat – se scrie în cronici – și ostașii lui Mihai Viteazul. Călușul e viu și astăzi.

În anul 106, d. Chr., romanii s-au impus militar și administrativ, însă nu și religios. Deși veneau cu un șir lung de zei, nu au intenționat să le ridice temple în Dacia. Ei au fost interesați de oficializarea limbii latine, fapt care s-a împlinit.

Unei populații dedicate unui zeu vizibil, căreia i se luase suzeranitatea, totuși, i se putea pretinde închinarea la alt panteon.

Într-un context complicat, Sfântul Andrei (6 î. Chr. – 60 d. Chr.) a propovăduit Evanghelia și a reușit. Cu adevărat trebuie să fi fost inspirat de Sfântul Duh, pentru că, altfel, nu ar fi convins, riscându-și viața în mijlocul acelora care nu încetau să-l vizualizeze pe Zalmoxis.

Astăzi, dacă pe stradă sau într-un templu particular, am afla despre cineva punând în discuție existența unei divinități inedite sau a unei entități pe care el, propovăduitorul, ar fi cunoscut-o, l-am suspecta de impostură și l-am țintui cu pietre – ar deveni subiect de bârfă și model de evitat.

Cu Sfântul Andrei, cu Iisus Însuși (însoțit de apostoli), a fost altceva, un miracol.

(Va urma)

Când drama este mai adâncă și nu apare de nicăieri niciun semn de salvare a protagonistului, totuși, se întâmplă ceva – acesta se pune pe cântat. În fundal, răsare un ansamblu profesionist de dans. Deseori, eroii aflați în conflict cântă în duet, își pun pe note muzicale viziunea asupra stării de lucruri. După ce melodia s-a încheiat, lupta se reia, însă efectul imediat al muzicii schimbă direcția. Supapa de aer înzdrăvenește pe cel mai rănit în confruntare, care totdeauna este personajul pozitiv. Spectatorul, însă, rămâne cu întrebarea: ce rol a avut intermezzoul? Este ca în filmele americane de acțiune, când, sub ploaia de gloanțe, Romeo și Julieta (oricare vor fi fost ei, Jason Statham și Qi Shu ori Bruce Willis și Bonnie Bedelia) se îmbrățișează și se sărută de mama focului, surzi la furia din jur.

(Va urma)

La ore matinale, precum și astăzi, vizionez filme indiene, în speranța de a adormi la loc. Naivitatea este trăsătura de bază a acestor pelicule. Și, de asemenea, fără să vreau, încerc să identific drama care făcea lumea să suspine în cinematografe, dramă care nu există cu adevărat, fiindcă se observă, de la distanță, faptul că totul este o invenție.

Am surprins, de curând, finalul din O floare și doi grădinari. În timp ce doi bărbați se băteau, ca Făt-Frumos și zmeul din basmele noastre, un copil se ținea de creanga unui pom, să nu cadă în prăpastie. Rădăcinile se desprind de stâncă, exact în momentul în care lupta încetează, iar eroul pozitiv, protectorul copilului, învinge. Încă nu… Personajul negativ își revine și nu se grăbește să-și apere pielea.

În prim-plan, apare o frânghie roșie, care, de acum înainte, trebuie să susțină mai multe evenimente, dintre care esențial este acesta: salvarea copilului, de către protectorul care, încet-încet, coboară spre el, dar, furios, eroul nostru, amintindu-și de omul cel rău, se ridică pe frânghie și, în continuare, luptă.

(Va urma)

Când nu mai am somn și mă trezesc pe la ora trei dimineața, dau drumul la televizor, în special pe Bollywood (numai la aceste ore matinale suport aceste canale tv.), în speranța de a adormi din nou…

Fără să vreau, creierul meu muncește, fiindcă recurge la comparații infinite, între filmele indiene de astăzi și cele de ieri.

Lumea anilor șaptezeci – optzeci revine în atenția mea.

Când se proiecta un film indian, se crea o vâlvă incredibilă – aveai impresia că, dacă nu te duci să vezi Lanțul amintirilor sau O floare și doi grădinari, pământul va sta în loc și te va aștepta și pe tine să te pui în rând cu masele; altfel, nu ai dreptul să mergi în față, pierzi ceva irecuperabil din epocă…

Am mers la cinematograf. Era aglomerație imensă. Totdeauna, abia făceam rost de bilete…

(Va urma)

S-au dus acele vremuri, pe care le socotesc senine, datorită marii mele speranțe în viitorul pe care l-am străbătut. Principalele obiective erau legate de școală și de carte. Aveam în față treapta a doua, a cărei apropiere îmi dădea fiori. Până la facultate, de la liceu încoace, nu citeam în liniște niciun volum, fiindcă aveam mustrări de conștiință – îndreptățite – că îmi pierd vremea cu „dulci nimicuri”, în loc să tocesc paginile de istorie sau comentariile kilometrice. Dar le-am împăcat pe toate.

Acel domn, gazda noastră, a trecut demult în altă lume. Din ce a rostit pe suprafața pământului, dăinuie expresia lui dinainte de masă, pe care am fixat-o eu, aici. pe blog. Însuși unchiul Dorel a murit în anul 2005 – la reînhumare, nu mai rămăsese nimic din trup.

Mătușa Marioara este de-o seamă cu Ion Țiriac. De câte ori o revăd, simt o apropiere deosebită, știind cât de mult o prețuia și admira tata. Verii mei au diverse ocupațiuni. Victorița, fosta ei colegă de cancelarie și turistă ca noi, atunci, se bucură, probabil, de poziția politică a fetei sale.

(Va urma)

Referindu-se la Maria Dragomiroiu, unchiul Dorel avea o singură expresie: „E mortală!”.

În ziua evenimentului, bântuiam pe lângă sala de spectacol și am auzit, pe lângă mine: „Uite-o!” – era vorba despre această interpretă de muzică populară. Am căutat să o văd și eu (precum în copilărie, pe Maria Ciobanu, venită la o nuntă din satul nostru), dar nu am reușit, fiindcă a trecut în viteza rachetei. Mai lent era impresarul, soțul ei, un bărbat chel și destul de robust, pe care, fără voie, l-am întrezărit.

Cel puțin, aveam ce-i spune unchiului Dorel, în cazul unei revederi.

După ce am ieșit din îmbulzeală, am dat ocol pe la tarabe, dar cel mai mult, de librării eram interesat, care, în stațiune, nu se găseau. În schimb, era un chioșc. Între ziarele din vitrină, zăceau și câteva pachete de cărți – pe atunci, o carte bună era pusă la pachet cu alta nevandabilă. Din păcate, chioșcul era mai tot timpul închis. Pentru mine, totuși nu era o piedică să citesc titlurile cărților. Cu un titlu am și rămas în memorie, până astăzi: Căpitanul Nemo.

Pe seară, mergeam la poștă, de unde alegeam ilustrate colorate pentru bunicii de la țară. Mă chinuiam să exprim ceva literar, pentru a-i impresiona. După ce strecuram ilustrata în cutia poștală, începeau îndoielile, oare nu era mai bine să fi scris altfel? În asemenea frământări interioare, mă avântam, dacă, în afară, nu exista nici măcar un ștrand, precum m-aș fi așteptat, inspirat de numele Băile Olănești!

(Va urma)

Cea mai bună apă de băut – toată lumea spunea – era cea de la Izvorul 24, dar eu nu eram convins. Pentru mine, prima impresie, întărită și de următoarele, a fost dezolantă – aburii grei, cu miros de ouă clocite, predominau atmosfera – nu găsisem raiul, însă descoperisem cel mai bun loc de jucat de-a v-ați ascunselea (pitulușul), pentru că nu te vedeai. În incintă, aburii păreau pomi albi.

Femeile în vârstă luau apă de la robinetele de bronz, în tăcere de biserică. Fie că erau în fața icoanelor, fie a șirului acvatic de la țeavă, ele tăceau la fel și plecau spre unde aveau treabă, convinse că au înfăptuit un lucru unic, anume să fie zdravene, în urma curei de apă miraculoasă. În fiecare dimineață, treceam pe acolo, ne învârteam, ne așezam pe câte o bancă din parcul din apropiere și cam atât. Mă plictiseam de moarte și, la întoarcere, nu aveam cum să mă laud, față de colegii de clasă – ce era să le spun? Că am fost, unde? La cinematograf, nu mergeam, din cauza aglomerației și a lipsei de civilizație – cu multe bilete se făcea speculă.

În acea vară, se crease rumoare, datorită unui spectacol, a cărui vedetă era Maria Dragomiroiu, interpretă pentru care unul dintre unchii mei, Dorel, făcuse pasiune.

(Va urma)

Ardeam de nerăbdare să ajung la izvorul frecventat de tovarășa Ceaușescu – se spunea că venea des în stațiune.

În prima zi, am mers, însoțiți de mătușa Marioara – ne explica pe îndelete care dintre izvoare tămăduiește rinichii sau previne depunerea pietrelor, care face bine la stomac etc. Erau resurse acvatice pentru fiecare dintre organe. Eu speram să mă satur de apă minerală, din aceea de care ne aducea tata de la Buziaș, nicidecum să beau din toate, cu pondere. Nu sufeream de nimic, deși ne duceam ca la farmacie. Cumpărasem sticluțe speciale, în care să luăm apă.

Mă așteptam să mă scald sau să văd o patrie a izvoarelor vertiginoase, curcubeie permanente, îngeri liliputani…

Izvorul 24.

(Va urma)