Zarvă mare…

Se împodobește mireasa. Cântecul „Ia-ți, mireasă, ziua bună / De la tată, de la mumă” etc. stoarce lacrimi din ochii femeilor. Cineva se ocupă cu distribuirea florilor albe, confecționate din pânză dantelată. Ai mei sunt nași. Eu țintesc floarea cea mai mare, care aterizează pe reverul ginerelui, însoțită de bancnota de o sută de lei (cu imaginea lui Bălcescu). Intervin, pentru că mă așteptam să-mi fie mie prinsă în piept:

„Așa e tradiția, îmi explică mama”. Înțeleg… În vizorul meu, intră, de acum, a doua floare ca mărime, care, spre dezamăgirea mea, zboară ca un fluture spre haina cumnatului de mână. Încep să o revendic: „Eu sunt naș. Mie mi se cuvine!”, însă nimeni nu mă ia în seamă. După acea floare, am tânjit câtă vreme a ținut nunta. Nici la fotografia cu mirii, ori pentru mine a mă poza însemna mult, nu m-am resemnat: stau înghesuit în mama, cu degetul ștergându-mi lacrima de pe obraz – așa am fost imortalizat. Au încercat să mă consoleze, precum să claxonez, cât îmi poftește inima, din camionul care transporta darurile finilor către nași, prin sat, ca să vadă lumea fala, o mobilă de lemn, dar tot nu-mi trecea.

Erau anii șaptezeci, plini de voioșia transformărilor.

Ecourile acelei nunți fastuoase au pierit, dimpreună cu mulți oameni, care au jucat în horă. Anul trecut, însuși ginerele a plătit vamă lui Caron, în monedă actuală.

În clasa a doua, profesoara de engleză ne-a oferit rețeta pentru sucul de soc. Imediat ce am ajuns acasă, am cules aceste minunate flori, din socul din colțul grădinii, și am preparat băutura răcoritoare, într-o damigeană. Am vorbit celor de pe mahala… Unul dintre tovarășii de joacă, pe nume Crsitian, mi-a cerut să-i dau și lui un pahar. După ce a băut, a mai cerut. Atunci, mi-a venit ideea să vând. El s-a dus acasă, de unde a revenit cu trei lei, cât îi pretinsesem pe litru.

Aveam un câine, Lăbuș, pe care-l luasem de la tușa Gheorhița; era atât de blând, încât și gâștele îi stăteau pe cap și el nu se sinchisea deloc.

Cristian a strigat la poartă. I-am spus să intre. Sticla de suc îl aștepta, cuminte, în tindă. Mi-a dat banii și a plecat… Lăbuș alerga prin spatele meu, nebăgat în seamă; fără vreun motiv, s-a repezit la mușteriu și l-a apucat de picior, în dreptul porții, la ieșire, când mai era un metru până în poiană. Nu știam cum să-l calmez pe Cristian. I-am dat suc în plus. Marinela, mama lui, era certăreață din cale – afară: toată ziua îi umbla gura, iar fiu-său, naiv în general, avea obiceiul să pârască.

Intrasem într-o neliniște enormă.

Pe seară, am auzit-o pe Marinela, o femeie „cu sprâncene frumoase” (caracterizarea mamei), la poartă. Inima mi se făcuse cât un purice. Atenționată de mine, fiindcă nu mai aveam cum să-i ascund, mama a ieșit cu lecția pregătită, formulând scuze repetate. Contrar așteptărilor, Marinela însăși râdea. Au schimbat vorbe, ca două vechi prietene.

De câte ori se face socul, mama îmi aduce aminte de năzuința mea de negustor și ea însăși nu uită să prepare acest suc deosebit de bun, din care îmi aduce o sticlă.

Toba este instrumentul care m-a atras dintotdeauna. La nunți, mă apropiam de scenă, împreună cu alți copii, și așteptam să aud sunetul cinelului, iar când lăutarul călca pedala bateriei, atingeam apogeul misiunii. Când am aflat că tobele cele mai bune au suprafața din piele de vițel, orice astfel de ierbivor, zărit de mine, slobozea cel mai pur sunet de percuție în urechea mea – așa îl identificam – nu rumegând sau respirând, ci răsunând.

După ore, prin clasa a treia, am văzut, la magazin, o tobă mică, de tablă, vopsită în albastru și prevăzută cu două bețe de lemn. Prețul era de patru lei. Am cumpărat-o, fără a sta pe gânduri. Până acasă, am bătut-o pe drum, îmi trecusem curelele de prindere peste gât și o loveam ca instrumentistul cel mai aprig. Mama însăși a fost mulțumită de achiziția mea.

Când eram străbătut de îndoieli, fiindcă voiam să devin cineva imediat, ca sub bagheta magică, ori prins de monotonie, luam toba din perete, unde o agățasem, și încercam să țin un ritm, după ureche.

Bătută atunci, în anii șaptezeci, toba cadențează și astăzi în sufletul meu, peste atâta vreme, iar câteva dintre sunete le-am tivit aici, în foaie, ca mărturie a spiritului unui copil visând la a face parte din spectacolul lumii.

Ieșisem în pauză, după ora de educație plastică. Liliana, o colegă de la altă clasă, avea în mână un pui, care mi-a părut o piesă rară: cu puf multicolor pe aripi, cu plisc alungit și galben. Ochii lui se uitau la mine, în mod rugător, să-l scap din strânsoare. I l-am cerut. „Ce-mi dai, în schimb?” – m-a întrebat Liliana, care a adăugat: „A căzut din pom și l-am ridicat”. Doar ce spălasem paharul roz, retractil, în care înmuiam pensula, pătată de acuarelă. Cu oarece ezitări, am făcut schimbul.

Am luat puiul și am revenit în clasă, mulțumit că ajunsesem atât de aproape de o vietate care avea să crească, să zboare și să graviteze în jurul meu, al salvatorului. Colegii mei s-au strâns să-l vadă. Extrem de grijuliu cu puiul, am ajuns acasă:

„Ce facem cu el, pentru că va muri! Liliana va rămâne cu paharul și tu cu nimic!” – m-a dojenit mama; a doua zi, a mers cu mine școală și a recuperat paharul, anulând tranzacția, după ceva parlamentări.

În continuare, m-am interesat de soarta puiului. La câteva zile, am aflat că a și murit. Mă simțeam vinovat, fiind convins că eu aveam să-i port mai mult de grijă, dacă l-aș fi păstrat, însă, desigur, ar fi fost atât de complicat: un pui care pică din cuib va sfârși repede, în gura înfometată a unui motan ori sub talpa unui om neatent. Pe viitor, am dat curs tendinței mele de zbor – cam atât am putut să fac, pentru vietatea plăpândă care m-a impresionat.

În curtea școlii, clasele mici…

Jucam fotbal, fie atacant, fie portar. Când oboseam, treceam în poartă, agreând să intuiesc direcția șutului și să mă arunc după minge, precum Lung sau Boldici.

Am pus mingea jos, pentru a o degaja. Mi-am luat avânt și am șutat cât am putut de tare, însă în gol, deasupra mingii. Durerea de la încheietura piciorului drept m-a doborât fulgerător, fără a mai avea resurse fizice să mă ridic. Am fost dus pe brațe în clasă, de către colegi. Mai greu a fost pe treptele scării, fiindcă nu se pricepeau să mă urce. Toți, dintre cei care se nimeriseră pe acolo, în năvală să intre la ore, s-au oprit în loc și se uitau la mine cu multă compasiune. Îmi era și rușine, dar nu aveam ce face.

Nici până a venit ora să plec, durerea nu mi-a dispărut. Doi colegi, Mitică și un băiat blond, căruia nu-i mai știu numele, m-au cărat, unindu-și mâinile sub șezutul meu, configurând ceea ce noi numeam „un scaun”. M-au purtat până la casa celui blond, casă din apropierea școlii. Acolo, m-am întins pe pat. Anunțată de Mitică, mama a venit, într-un suflet, și m-a doftoricit, provizoriu, după care am mers la dispensar, în căruța cuiva. Drept tratament, am primit o cremă, pe care o aplicam asupra ligamentului întins.

Fără duh, atunci am rămas, pentru prima dată. Casa în care mi s-a acordat primul ajutor era atât de veche și de mică, încât nu-mi imaginasem, vreodată, că este locuibilă, dar omenia de care am avut parte – mama băiatului, o femeie simplă, cu broboadă pe cap și fustă neagră, de țărancă, îmi vorbea calm și încurajator – a lăsat o urmă de căldură în sufletul meu. De câte ori trec prin dreptul acestei curți, arunc o privire, în trecut; este privirea, plină de recunoștință față de niște oameni buni, a copilului, adăpostit, cândva, de către aceștia.

Aveam șase ani, atunci.

Era seară, deschisesem televizorul. Începuse o emisiune de muzică ușoară. Mă uitam la părul lung al interpretei, precum și la ținuta ei de gală… După o vreme, imaginea televizorului s-a albit. Mama a venit, într-o fugă, m-a luat în brațe și m-a dus în curte: „E cutremur!” mi-a spus. Soră-mea era deja afară, nedumerită și ea.

În poiană, se adunaseră și alți „megieși” de-ai noștri, însă Mamut cel bătrân lipsea; cu uimire, am aflat despre el că s-a culcat la loc.

„Oare va mai fi cutremur?” – era laitmotivul discuțiilor.

Tata (care lucra la oraș) a sunat la poștaș și ne-a transmis că este bine.

În zilele care au urmat, se vorbea despre diversele personalități ale lumii artistice, care au pierit la cutremur. Cu această ocazie, am auzit despre Doina Badea, Toma Caragiu – cred că ei au fost cei mai plânși de lumea din sat. De câte ori îl revedea pe Toma Caragiu la televizor, bunicul ofta: „A putrezit de tânăr, săracul!”.

La Craiova, unde urmele cataclismului erau vizibile, multă vreme, un bloc din centru a stat sprijinit de un par, adus de echipa de specialiști, până la a fi fost renovat.

Din cauza vârstei prea mici, nu știam că pământul se poate clătina. Momentul în sine cu o asemenea poză s-a inserat în memoria mea, dar discuțiile ulterioare despre tragediile din țară, erau emoționante.

---

În august, 1986, grație unui premiu literar, mă aflam într-o tabără, organizată în orașul Victoria. Era în jur de ora 19. Ne-am strâns la un cenaclu literar, într-unul din dormitoarele căminului de liceu. Vorbea Mircea Cărtărescu. Stăteam pe pat, alături de Elvis, un băiat din Buzău. Patul a început să se miște. Am surâs, fiind convins că Elvis, în glumă, sare în pat, dar, uitându-mă atent la el, am observat că „visa”, probabil la un viitor de mare literat. Becul, prins în fir, se zbătea. Cineva a strigat: „Cutremur!”. Deși panicați, am părăsit, în liniște, încăperea. Câțiva dintre tineri comentau: „L-ați văzut pe Cărtărescu? A îngălbenit de spaimă, fiindcă el, din locul din care vorbea, ar fi fost cel mai defavorizat, cel mai depărtat de ușă”.

A doua zi, am sunat acasă. Toți erau teferi.

---

În vara anului 1990, ziua, în armată… Mă întinsesem pe unul dintre paturile din spate, pat care a început să se zgâlțâie. Elvis nu mai era în apropiere, să fi crezut că-l mișcă el. Mi-am dat seama imediat că este cutremur. M-am îndreptat, cu pași repezi, către ușă:

„Ce ai, de te grăbești așa?” – mă întrebau toți cei de față. Nu le-am răspuns nimic. însă, din ușă, i-am anunțat: „Este cutremur!”.

---

În măreția ei, planeta își rezolvă singură „problemele”: se zguduie o dată și se regenerează, indiferent dacă în spinarea ei mai urcă ori nu omul din pom sau din birouri. Cutremurul este una dintre acele forțe căreia nu ai ce-i face și care te determină să cugeți mai mult la legătura ta cu Dumnezeu, căruia i te poți înfățișa oricând și ce-i spui, când nu ai apucat să îndrepți ceva în viață ori să rămâi constant în opțiunile cele mai bune? Că ai fost egoist, că ai înfulecat de zor ceea ce ai poftit, că nu ai luptat cu firea ta, pentru că nu ai avut sprijin dumnezeiesc, dar nu tot prin credință și rugă, deschizând Biblia, acesta se obține?

Costel era imens, pentru vârsta lui. Numai văzându-l, ți se făcea frică, însă nu și mie. Era și colegul meu de bancă, una era la ore și alta, în pauze, când își dădea în petic. Își spunea „Tarzan”. Gura îi mirosea a ouă clocite. Vorbea mult, apropiindu-și capul de mine, să nu-l audă învățătoarea. Mă forțam să-l și ascult, dar și să-mi țin respirația, pentru a evita să inhalez mirosul expirației lui. Îmi cumpărasem un stilou autohton, cu peniță groasă. Într-o pauză, mi-a îndoit penița. Acasă, mama a observat deformația. I-am mărturisit, fiindcă nu am avut încotro, ce s-a întâmplat. A doua zi, a venit la școală și i-a expus doamnei ce problemă am întâmpinat. În timp ce o asculta, doamna Aurelia Puicea (numele învățătoarei) a luat stiloul, a fixat penița pe marginea catedrei și a îndreptat-o cu o nuia, întrebându-mi colegul, în mod ironic: „Și te crezi Tarzan?”.

După acest episod, am ieșit în pauză. Îmi mestecam liniștit, în curtea școlii, sandviciul cu unt îndulcit cu zahăr (așa-mi plăcea mie). Plin de ură, Costel a venit pe la spatele meu și m-a lovit. M-am înfuriat și l-am împins. Cum, necum l-am pus jos. Reușisem să-i prind brațele sub genunchi și am început să-i car la pumni pe unde nimeream, pentru a-i reprima curajul ripostei, când va scăpa de sub mine. Nimeni nu l-ar mai fi scos, atunci, din mâinile mele, dar mi-a tras fesul pe ochi și a tulit-o.

După ore, mă aștepta, mai încolo de școală, pe șosea, însoțit de unii băieți mai mari, vecini cu el de mahala. El nu mi-a spus nimic, dar ceilalți m-au amenințat, să nu-l mai bat pe viitor, că nu știu ce și pe dincolo. Am tăcut și, din privire, măsuram lașitatea colegului, direct proporțională cu imensa-i constituție fizică (era gras și înalt). Niciodată nu m-am gândit să apelez la cineva, pentru a mă ajuta în „războaiele” mele, dar el, da.

În prezent, cioban de meserie, suferă de diabet și, am înțeles, că este jumătate din ce a fost. Nu l-am mai revăzut, din clasa a cincea. Nu-i port pică, pentru că nu am cui; deși ar trebui s-o iau de la capăt cu el, aș vrea, pe undeva, să mai revin, temporar, în vremea aceea și să mă revăd pe mine, solitar și îndrăzneț, în magma inadvertențelor.

În clasa a doua, doamna învățătoare a organizat un concurs: Cel mai bun povestitor. Concurenții se prezentau, pe rând, în fața clasei, și urmau să istorisească despre ceva.

Toți erau foarte atenți. Era momentul să etalez ceva interesant, din acele basme despre care le-am tot vorbit. Pe unii dintre colegi i-am și invitat, anterior, pe la mine, pe acasă, pentru a le arăta ce titluri am colecționat. Când mi-a venit rândul, urechile-mi nu mai captau niciun sunet exterior. Bătăile inimii păreau a mi se fi instaurat în cap. A durat o veșnicie, până am ales ce basm să prezint: nu voiam să fie unul pe care ei să-l fi știut.

– Apa vieții de Frații Grimm – am început.

– Ce titlu frumos, Apa vieții, m-a secondat doamna.

Dinaintea mea, chipurile ascultătorilor se estompau, precum și orice urmă de sunet. De emoție, m-a cuprins amețeala, M-am sprijinit de prima bancă, să nu cad. Doamna învățătoare m-a îndemnat să iau loc, deși îmi mai revenisem din starea de rău, și, deodată, l-a declarat câștigător pe Costel, un băiat voluminos, pus, mereu, pe bătaie, care obișnuia să-și ia în batjocură interlocutorii. Decizia m-a dezamăgit. Și aveam atâtea de spus!

Mi-am asumat acest mic eșec, l-am ascuns undeva în suflet, aproape că îmi era rușine de ceilalți, care așteptau să-mi audă povestea. Abia peste ani, când am citit despre C. A. Rosetti, cel mai mare orator al Junimii, tracul pe care l-am avut atunci mi s-a părut de bun augur. Dacă ar fi fost cineva să mă fi înțeles, aș fi dat dovadă de elocință mai abitir decât Rosetti sau Cicero, dar, altfel, lecturile au reverberat în mine și m-au săltat, când a fost necesar, peste orice hop existențial.

Ajunsesem, prin nămoale, urmând dârele mai uscate din drum, pe la Mărinaș, la poartă. M-a strigat mama. Era 8 Martie și uitase să-mi dea ceva pentru învățătoare: „Îi spui – cu ocazia zilei de 8 Martie, vă ofer aceste flori, ca semn de prețuire etc. Vezi și tu! Dar să nu te intimidezi!”.

Florile erau de plastic, un buchet multicolor. Numai vederea lor mi-a inspirat parfumul celor pe care-l au cele naturale. M-am uitat mai bine în pachet: doi cocoșei de porțelan cântau în peticul artizanal. M-am îndreptat, cât am putut de repede, către școală. Înainte de a intra pe poartă, m-am oprit la cișmea și mi-am spălat cizmele de cauciuc.

Datorită gestului mamei, ziua aceasta devenea pentru mine una de sărbătoare, luam parte la un miraj cosmic – așa mă simțeam de important. Dacă două stele se ciocneau, eu le vedeam. Cred că eram cam singurul care-i înmnânam un mic dar doamnei învățătoare. Îmi părea rău că și alți colegi ai mei nu consimt la un fapt moral și deloc important, din punct de vedere financiar, însă niciunul nu avea mamă ca a mea, care punea preț pe carte mai mult decât orice, la fel ca pentru icoană. Eu însumi aveam impresia de a fi încheiat o misiune, de a fi participat la mica bucurie a cuiva atât de însemnat pentru mine, atunci. Podiumul de la tablă era scena pe care noi ne manifestam și doamna învățătoare era singura spectatoare a vârstei noastre în formare, interesată să progresăm mental. Pe durata orelor de studiu, eu coboram în mine însumi și-mi ascultam gândurile, care se omorau să rezolve tema aceea, sarcina de lucru, astfel încât, în viață, ideile noi, deprinse în bancă, au lucit ca un diamant.

În 1980, la vârsta de zece ani, am participat, pentru prima dată, la un spectacol de circ, organizat într-un cartier extrem de populat. Am urmărit cu sufletul la gură săriturile acrobaților. Atenția mi-a fost atrasă însă de o dresoare de elefanți. Se uita numai la mine, de fapt aceasta-mi doream, și mă rușinasem: intrasem de tot în scaunul din cort. Îmbrăcată în alb, purtând cunună de prințesă, de o energie nemaipomenită, femeia zâmbea mereu.

După spectacol, în timp ce mă îndreptam spre stația de autobuz, am nimerit în spatele unui pitic, îmbrăcat în verde; era blond, cu părul prins în coadă. Încălțările îi erau rotunde, așa le vedeam eu, din acel unghi de supraveghere. Mă luasem după el, fiind convins că se îndreaptă înspre Țara piticilor, după cum citisem in cărțile de povești, țară unde, în sfârșit, puteam și eu să ajung. L-am urmărit, o bună bucată de drum, el însuși observase, deoarece, din când în când, se uita la mine, întorcând capul.

„Unde te duci?” – m-a interpelat mama, de care uitasem, pierdut în gândurile mele despre țara pe care aveam s-o descopăr, luând urma acestui pitic (nu mai văzusem până atunci). Am vrut să fiu sincer, dar m-am inhibat, când omul liliputan s-a întors spre mine; totuși, i-am șoptit mamei despre ținta mea. Mi-a spus că nu există o asemenea țară. Eram contrariat, fiindcă un locuitor al acelui ținut s-a rătăcit în orașul nostru și mergea chiar în fața mea, cum să nu existe?

A fost a doua oară, după ce aflasem despre Moș Crăciun, când din viața mea a mai dispărut o iluzie.

Ziua respectivă era de început de toamnă. Săptămâni în șir, mi-am amintit de dresoare, întrebându-mă, în sinea mea, ce fel de trai duce, dacă ea a învățat carte sau s-a mulțumit numai să-și petreacă timpul în tabăra de circ.

Ce zi avusesem! De-o parte, elefanții, de alta, piticul. Albă-ca-Zăpada mai lipsea!