Pentru prima dată, portiera s-a deschis, în mersul mașinii, pentru că mecanismul era înghețat și nu a cuplat adecvat.

Pe stradă, automobilele zbârnâie de frig, nu datorită grabei șoferilor.

Doi polițiști de circulație, postați la o trecere de pietoni, tot de frig încep să cânte, țopăind. Poartă căciuli groase de iarnă (date de către stat, ca pensia devreme, în floarea vârstei), ce bine îi prinde unuia dintre ei, ras în cap!

Am văzut cândva o secvență, dintr-un film: valul de frig demola totul, casând ansamblul de lucruri din cale. Evident, posibilitatea m-a pus pe gânduri, întrucât naturii nu ai ce-i face…

Cum pot rezista eschimoșii ori alți locuitori la poli, când gerul are o atât de mare forță? Sau cum este să vezi tot timpul numai zăpadă?

În Pontice, Ovidiu, înspăimântat de vremea de aici, extrem de rece, menționa că dacii aruncau în foc, pentru a se încălzi, ulmi întregi. Mi s-a părut o exagerare, o licență poetică, însă, astăzi, când îndurăm acest aer polar, instalat ca domn peste țară, la puțină vreme după ce am stat la soare, m-am extaziat la vederea ghioceilor, îl cred mai mult ca niciodată și-l compătimesc: ajuns, peste noapte, în Dacia, un ținut agrest față de luxul pe care l-a cunoscut la curtea imperială, a fost nevoit s-o ia de la capăt cu soarta lui de poet, scriind fapte de blog, anume experiențe diurne, în care a pus suflet, în speranța de fi iertat de împărat etc. Deznodământul se cunoaște.

Gerul este ca o pastă căzută peste oraș, din care oamenii se zbat să iasă la suprafață sau să străbată minuscula distanță dintre două repere ale vieții lor, casă & serviciu, scoțând aburi pe nări, ca trenul. Prima grijă este să reziști gerului, până la destinație. A doua, oricare ar fi, nici nu prea se mai susține, încape greu printre calorifere și radiatoare – la care te tot gândești.

Gerul și canicula sunt două poveri.

Pe caniculă, te uiți la ceas să treacă orele încinse ale zilei, când, de fapt, propria-ți viață trece, în așteptarea răcorii (la un asemenea scop mărunt ajungi din cauza climei!).

Altădată, satele erau vesele…

De lăsatul postului (premergător Paștelui), tinerii se adunau, de la orașe, oricât de îndepărtate ar fi fost acestea, pentru a lua parte la un obicei, unic – din câte știu – , supranumit Aoleo, Mărie!

În poiană, pe seară, se făcea un foc mare și de durată: în partea de sus, se grupau cei care dădeau gură, iar în partea de jos, cei care ar fi trebuit să reacționeze la mesaje.

– Aoleo, Mărie!

– Ce e, mă, ce e?

– Mă întâlnii cu Ion al lui Vasile și-mi spuse că Leana lui Palcu se mărită!

– Cu cine, mă, cu cine?

În afara unor astfel de strigături false, poate și adevărate, se mai lansau și alte zvonuri, menite să răscolească vatra satului.

Pentru mine, care eram copil, curajul de a fi rostite nume reale în contexte incomode îmi dezvăluia altă față a acelora care deveneau actori într-o piesă în natură, precum în Roma antică, aproximativ în același moment din an, ostașilor li se permitea să-și ia în derâdere superiorii, inclusiv pe Caesar; îmi păreau mai dușmănoși decât aceia despre care făceau urătura. Cei înfierați erau de față, dar se intimidau, fie pentru că își recunoșteau mania, fie pentru a nu împiedica manifestarea: abia de rosteau două vorbe, care sunau ca pâlpâirea în văpaie.

---

A doua zi, începea postul: se duceau împărțituri nepoților, bunicilor etc. În prima săptămână, se mâncau ouă, brânză, lapte ș.a., dar, din a doua, lista se restrângea treptat.

---

Obiceiul Aoleo, Mărie! e viu și astăzi. În locul maldărelor de coceni și de paie, se ard cauciucuri uzate de mașină.

Strigăturile anunță mai mult întoarcerea vremii bune, duduitul inimii oamenilor, decât fapta, după ulucă, a vreunui semen.

Mă suiam în liliacul de la drum, dar nu mai sus decât era uluca, pentru a nu mă zări lumea care trecea din deal în vale și din vale în deal… Crengile erau solide și netede.

Stând în liliac, smulgeam, din penicule, câte o floricică, pe care o fixam în cuta dantelată a degetului mare și număram până la zece. Dacă floarea nu cădea, atât cât număram, după ce îndreptam degetul, ca să strângă firul vegeatal, fata la care mă gândeam și pentru care făceam efortul, mă iubea – acesta era semnul pe care-l așteptam de la migăleală.

Când floarea pica, inima suporta o tristețe imensă, cât o planetă, și-mi reproșam ideea: cine m-a pus pe mine să probez? Îmi pierdeam încrederea în succes, imaginându-mi diverse dialoguri, prin care încercam să recâștig dragostea mototolită de joc.

Din pom, o ștergeam lent, în propriul sine, cum se estompează, în timp, culoarea din hârtie.

Când, însă, floarea suporta numărătoarea, mă înseninam și așteptam ziua revederii fetei, gândindu-mă la hainele în care să mă fi prezentat, pentru o naivă prietenie. Imboldul de a porni atunci, pe loc, să lămuresc lucrurile, era mai puternic decât un cal, dintre aceia struniți de ahei, în avalanșa înspre vestita cetate Troia, însă dura până a mă reculege din pata de emoție, zvâcnită de inimă în coroana mov.

Odată cu parfumul care se rărea în urma mea, când părăseam pomul, alte idei mă prindeau și mă aruncau în vâltoarea ficțiunii a noi planuri.

În primăvară, Dumnezeu nu lasă niciun petic de pământ la voia întâmplării. Din acel nămol, în care se împiedică oamenii și dobitoacele, scoate frumuseți fără seamăn. Pentru a le vedea, mă striga mama să merg în grădină, acolo unde, sub păr, se așternea un covor de tămâioare, dintre acelea măiastre, neîntrecute nici măcar de lucrul la suveică al călugărițelor albe, cu inima pură.

De unde gândul mamei de a mă face părtaș la o asemenea minune? Acesta este unul dintre motivele pentru care o consider unică. Nu scoteam o vorbă, înțepeneam în loc, în timp ce parfumul de tămâioare mă lua în brațe și mă purta pe mine, cel din interior, prin palatul sfinților din cer. Mă întrupam în emoție, escaladam vârful împlinirii ad-hoc, dar îmi era teamă să nu vadă nimeni în sufletul meu, pentru că m-aș fi rușinat și aș fi fost gâtuit de lațul sfielii.

Astăzi, sunt convins că mama îmi înțelegea firea, datorită liniștii pe care ea însăși o păstra, voind să-mi audă bucuria pe care nu o spuneam.

Un mănunchi bleg de tămâioare, din găletușe, în piață, mă întoarce, oriunde aș fi, la stadiul de țintă a propriei săgeți de visare și de frângere de sine în stropul de culoare.

În februarie, începeau zăpezile să se topească. Veneam de la școală, pe coastă, iar, în dreapta, pe făgaș, apa vuia cu putere, sfărâmând pojghița de gheață sub care gâlgâia. Aerul cald se instala în cuiburi de paie, ca un ou – cu mintea-l spărgeam. Lumea îmi datora căldura care zbura din coaja strivită, ca puii de vultur.

Staulul îmi dădea impresia altui univers. În ritmul lor de viață, animalele tocau în liniște furajele, puse în maldăr de gospodar. Cu botul umed și lipicios, vacile nu aveau habar de mocirla de afară. Aburii se ridicau din nările lor ca din furnale. Aș fi vrut să mai stau înăuntru, să contemplu bucuria simplă a lor.

Inima-mi se despovăra ea însăși de griji, acelea care erau…

Altădată, sosirea primăverii avea, pentru mine, magie, adulmecam aerul, ca un dulău, cu foame de starea de bine. Cum Dumnezeu ne-a dat duh, suflam și eu peste cerbul încrustat în mărțișor, prins cu boldul în rever – mă așteptam să-l văd sculat în picioare, alergând și boncănind îndelung, printre crengi.

Firul alb-roșu, purtat la încheietură, atenua vrăjile, puternice în această perioadă a anului.

Cocoșeii de porțelan alb scoteau, din gușa roșie, cântece măiastre, care-mi păreau, fiindcă numai eu le auzeam, mai sonore decât sculptura lui Brâncuși (Cocoșul, 1949). Peticul artizanal de sub ei, deși-l neglijam în restul anului, era mai viu decât orice scoarță oltenească, țesută în mânăstiri sau ilustrată în ulei de Țuculescu.

Nu-mi mai păsa de răutatea nimănui, în timp ce mă uitam în zare. „Miroase a primăvară!” – am auzit, lângă mine, pe cineva spunând. Cu vorba aceea, aparent fără noimă, a rămas, în amintirea mea, băiatul popii. Nu i-am răspuns, fiindcă atenția îmi era atrasă de unghiul călător al păsărilor care aduceau soarele în zbor, din țările calde.

O barză pe stâlp depășea maiestuozitatea soclurilor eline, iar în ciocul ei, intuiam șopârla murind.

Primele au fost de jucărie – o suită – pe care le cumpăram de la Festival (Sărbătoarea teiului); aveau carcasă colorată și curea fragilă, interesantă, cu modele de romb.

Doru al lui nea Costel a venit în vizită la noi, prin 1983. La mână, purta un ceas mare, argintiu, electronic, dotat cu luminiță, alarmă și, mai ales, calculator: butoanele albe, de cauciuc scoteau un sunet, un chițăit, la întrebuințare. Tata i-a cerut să-mi cumpere și mie unul…

La începutul liceului, îmi etalam opțiunea occidentală, purtând ceas electronic, la modă. Tata m-a făcut atent, ca nu cumva să mi-l fure sau să mi-l smulgă de la mână cineva – erau obiecte cu preț piperat, pe care le puteai găsi numai în piața sârbilor, la Severin. Îmi era și mie teamă, ferindu-mă de elevii mai mari, dar, într-o zi, la ieșirea din școală, chiar aceștia, față de care manifestam prudență, mă așteptau: să mă coopteze pentru un meci de fotbal, pe bani, cu o echipă de la seral sau de la alt liceu. Planificaseră un meci în ziua aceea și aveau nevoie de mine. Jucam la juniorii Craiovei și mi se cam dusese vestea că știam fotbal. I-am explicat băiatului, care-mi vorbea, că am un ceas extrem de sensibil la transpirație și lovituri. „Ți-l țin eu!” – m-a asigurat, spre marea mea disperare. Dar a fost fair play. Mi-a restituit ceasul în perfectă stare de funcționare, apreciindu-mi și evoluția din teren.

---

În 1988, apăruseră mărcile românești, precum Orex: cadranul rotund era clasic, iar mecanismul, pe quartz, suportat de baterie. Cureaua metalică, de culoare aurie, avea o rotiță, de la care fixam data zilei. L-am purtat pe toată durata serviciului militar. După nouăzeci, se defectase. Ceasornicarul mi-a cerut cinci mii de lei, dublu față de prețul cu care-l cumpărasem. Nu l-am mai reparat și l-am făcut cadou.

---

Din primul salariu de profesor, am achizționat un Poljot mecanic, cu șaisprezece rubine. Mai era unul cu sonerie. Am stat în cumpănă, dar, pentru că al doilea era mai scump, am rămas la primul. Mulți ani, m-am tot întrebat cum s-ar fi auzit acea sonerie; ulterior, marca nu se mai găsea. Am regretat ezitarea și calculul aiurea pe care l-am făcut, întrucât banii, oricum, se duc.

Am dat examen de titularizare și m-am retras la țară, să mă relaxez. Poljot trebuia întors o dată la douăzeci și patru de ore. Cum obișnuiesc și astăzi, acasă nu le port – le dau jos de la mână și le pun pe masă. După două zile, m-am uitat, din întâmplare, la ceas și am văzut că nu s-a oprit:

„Tată, mă duc la Craiova. S-au afișat rezultatele”.

„Te-a anunțat cineva?”.

„Nu” – i-am replicat, dar ceasul „merge” și nu ar fi trebuit.

Nu putea nimeni să mă anunțe. Nu aveam telefon fix. Nu apăruseră cele mobile.

Am sărit în mașină, însoțit de tata. Rezultatele, într-adevăr, erau afișate… Am avut parte de una dintre cele mai frumoase zile din viața mea, zi semnalată de ceas.

---

Am mai multe ceasuri de calitate, precum Pierre Lannier: subacvatic, nu-l dădeam jos de la mână în apa mării sau în bazinele termale.

Totuși, într-o vară, bălăcindu-mă într-o piscină interioară, am simțit, în stânga, lângă șold, o bolboroseală. Când m-am uitat, capacul și garnitura ceasului pluteau. A fost un semn, mi-am dat seama imediat: fusesem propus pentru o funcție, care nu mi s-a mai dat (ce pierdere!).

---

Orele au o energie care, deseori, acționează mecanismele care le indică.

Florea ciungul îl vizita des pe bătrânul, străbunicul meu. Într-o zi, stăteau amândoi pe pat, vorbind de ale lor. Eu mă învârteam pe acolo, manevrând vreo jucărie, dar atent la ei, care, în fond, reprezentau o lume a secolului trecut. Nu aveam mai mult de trei ani, de aceea, mama nu-mi crede amintirea, deși recunoaște tipicul tatonării dintre aceștia doi.

Din senin, Florea s-a prefăcut, râzând, că îl lovește pe bătrânul în cap, tocmai cu mâna ciungă (retezată ceva mai sus de încheietură, de o schijă, în timp ce lupta pe front). Râdea și bătrânul, însă eu eram pradă nedumeririi.

Probabil, m-au văzut pe mine încurcat și s-au potolit. Mă oprisem din joc, pentru hârjoana lor, pe care nu o înțelegeam. Eram gata să-l pârăsc pe Florea mamei sau oricui din familie, aflat pe acolo, în curte, unde am și zbughit-o. De fapt, în pagina aceasta, am zbughit-o, cu amintirea unui moment in care doi bătrâni se întreceau, precum în basm, Greuceanu cu Faurul-pământului.

Unul dintre ei era unchiul Barbu, vecin cu noi, rămas cu o rană la ochiul drept – care-i lăcrima – , rană căpătată pe frontul Primului Război Mondial, unde fusese combatant. Născut înainte de 1900, unchiul Barbu a trăit până în 1986; purta pălărie, gura îi era puțin stâmbată, fie de la rană, fie de la Parkinson, boală de care suferea, odată cu înaintarea în vârstă, vorbitul fiindu-i facil gângăvit. Periodic, venea la tata să-l radă (tata bărbierea atent), însă, când pleca, ne șterpelea câte ceva din casă, lucruri pe care ai mei le revedeau în posesia acestuia mai târziu, fără a i le cere înapoi sau a-i reproșa gestul, urmând a fi mai vigilenți, data viitoare. Dar avea talent la furat, fiindcă niciodată nu l-am surprins „agățat” de obiectele noastre, dintre care îmi amintesc de serviciul de tacâmuri de inox, cuțite – în special: s-au mutat „singure” în bucătăria bătrânului.

Sub umbra unui pom, în poiană, totuși, mi-a răspuns la o întrebare: „Cum era pe front?”. „Atunci, nu mișunau mașini, ca astăzi, armele erau transportate în căruțe, iar tunurile, trase de cai”. Atât mi-a spus, ceea ce mi s-a părut destul de puțin, față de experiența colosală pe care a trăit-o din plin. Evident, am insistat să-mi povestească mai mult, să evoce acte de vitejie, precum știam eu din filme, dar destoinicul meu interlocutor își fixa privirea pe Banița și devenea mut, ca vremea care-i trecuse.

Când History Chanell redă imagini din Marele Război, mărturisirea moșului Barbu îmi pare suită pe ecran, fiindcă predominante sunt secvențele cu tunuri mișcate de cai sau bătând înspre inamic; vecinul mi-a relevat esența.

---

Primăvara, mama mă striga să ies în grădină, de acolo de unde puteam contempla narcisele galbene din spatele casei lui Barbu. Noi le numeam „ghiocei galbeni”. Era momentul în care unchiul Barbu creștea în ochii mei, odată cu florile, dar, prin caracter, ulterior, tot el scădea.

---

În 1980, la sugestia unchiului Victor, tata a cumpărat un televizor Sirius 251, cu buton zincat. Vechiul Orion se defectase, din cauza lămpii PL 36, care a ars. În dreptul difuzorului, am lipit un abțibild, reprezentând un dinozaur în junglă. Abțibildul, pe care l-am luat dintr-un pachet de gumă, era singura pată de culoare, fiindcă televizorul era alb-negru, nu cred că exista în țară vreunul color sau chiar dacă s-ar fi găsit, era tot degeaba: abia prin 1986 – 1987, s-au transmis emisiuni sau filme „parțial color”, mențiune care apărea în programul săptămânal, publicat în ziare. O imagine bună însemna să nu fie cu „pureci” sau să fie redată de un televizor de mari dimensiuni, precum marca Diamant.

La acest tv Sirius, cărat dintr-un cartier într-altul, când ne-am mutat, au privit ai mei Revoluția de la Timișoara, oraș martir, inimă a voinței de libertate.

---

La începutul anilor nouăzeci, era un iureș urban de nedescris. Cele mai căutate magazine erau cele de haine. În acest iureș, mă prinsesem și eu. Însoțit de tata și de finul Fan, am intrat într-un magazin „particular”, care abunda în marfă turcească. Erau la modă „costumele de blugi” (geacă și pantaloni). Cam ce purta unul, vedeai la toți, numai mărimile, evident, difereau. Pentru prima dată, mi-am luat blugi cu tivitură exterioară. Inițial, am crezut că am fost înșelați și ni s-a livrat un produs contrafăcut.

În orice magazin intrai, suna muzica din casetofoane mari, cu două boxe și două dispozitive de rulare a casetelor, beculețe peste tot pe Lipscani, un bâlci modern.

---

După o vreme, în vitrine, apăruseră televizoarele color, care-ți luau ochii prin calitatea imaginii. Am achiziționat și noi un Megavision, puțin îndoiți, pentru că intenționam să luăm un Sharpe, dar unul, cât o ghighilice, ar fi costat cât al nostru. Primul meci vizionat la Megavision a fost de hochei pe gheață, sport care începuse a-mi plăcea mai mult decât fotbalul. Când s-au reluat campionatele, m-am reacomodat cu dificultate la fotbal: față de hochei, rutina erorilor părea mai extinsă temporal.

Mocioi, coleg de facultate cu mine, mai trecea pe la noi: „Johny, mi s-a adresat extaziat, televizorul tău este de la mama lui! Pe toate piesele este imprimată marca, inclusiv pe firul de alimentare”.

---

Pe atunci, până în apropierea anului 2010, televizoarele costau o avere. Astăzi, casa de la țară găzduiește o istorie a tehnologiei vizuale, dar și a eforturilor familiei noastre de a fi beneficiat de aceste aparate.