Corneliu Dumitriu ne oferă prin Teatrul lui Shakespeare (Editura Didactică și Pedagogică, București, 2021) o amplă sinteză consacrată operei dramatice a bardului din Avon. Construcția volumului urmează liniile mari ale creației shakespeariene: Tragediile, Comediile, Piesele istorice, la care se adaugă o secțiune aparte, Trei studii de caz, precum și un Dicționar al personajelor. Această arhitectură propune o lectură ierarhică și ordonată, aptă să înlesnească pătrunderea în miezul unei opere în care forța imaginativă și tensiunea dramatică se conjugă într-o unitate vie.

În cele cinci acte, Titus Andronicus se înfățișează ca o anatomie a destinelor. Personajele pornesc dintr-un spațiu al onoarei, dar fiecare pas al lor, sub presiunea cruzimii și a răzbunării, le abate către faptele cele mai sumbre, într-o coborâre inexorabilă spre imoralitate: „Această lume odioasă care se naște sub ochii noștri este ucisă în final, într-un veritabil măcel, când prin sânge și moarte se purifică adulterul, violul, cruzimea, nesupunerea sau viclenia. În încheiere, se profilează aerul unei lumi noi, scăpată de flagelul faptelor imorale. Roma parcă renaște, așezând în fruntea ei un personaj virtuos, îngropând un trecut întunecat de crime și mârșăvii”.

Romeo și Julieta, reprezentată între anii 1594–1595 și tipărită în 1597, se lasă descifrată sub trei unghiuri de vedere: reveria iubirii, geografia ideii și esența tragică. Aceeași metodă de analiză este aplicată și asupra lui Hamlet, unde însă se adaugă altă dimensiune, proprie acestei capodopere: dilema și suferința, care fac din drama prințului danez o meditație asupra destinului.

În prima parte a lucrării, intitulată Analiza și estetica tragediilor, Corneliu Dumitriu se apleacă asupra destinului personajelor, pentru a se opri apoi asupra tipologiei lor. Astfel, dintre figurile care domină lumea și sunt mistuite de setea de putere, se desprind, ca reprezentative, Macbeth, Coriolan, Claudiu, Gertrude, Iuliu Cezar Octavian, Cleopatra, Regan și Goneril, Aufidius și Antiochus. Aceste personaje nu se definesc exclusiv prin ambiție, ci printr-o energie tragică, în virtutea căreia sfârșesc prin a se prăbuși inevitabil. Alte tipuri de personaje identificate de către exeget sunt: neputincioșii (Lear, Cymbeline, Saturninus), figuranții (Priam, dogele Veneției, Escalus, Duncan, Regele Franței, Simonides, Cleon, Lysimach, Malcolm, Polonius), arhitecții crimei (lady Macbeth, Iago, Brutus, Cassius, Aaron, Tamora, Edmund, Chiron și Demetrius, Dyoniza) și disperații sorții (Hamlet, Titus Andronicus, Timon din Atena).

Universul iubirii este populat de personaje, precum Romeo și Julieta, Desdemona, Ofelia, Antoniu și Cleopatra, Pericles și Thaisa, Brutus și Porția ș.a.

În partea a doua, intitulată Despre comedii: Analiza și estetica, autorul, după ce urmărește modul în care se articulează destinele personajelor, se oprește asupra dimensiunii fantastice a pieselor, pentru a surprinde apoi jocul subtil dintre vis și realitate: „În universul multiplelor înfățișării ale realității, visele introduc un tărâm al imaginarului, oferind personajelor șansa de a contribui la construcția altor posibile înfățișări ale aspirațiilor și relațiilor umane. Lipsite de reguli și neținând loc de argumente, visele readuc speranța și încrederea oamenilor în nevoia luptei cu viața. În comedii, Shakespeare apelează la acest tărâm al imaginarului pentru a sugera soluții care merită transpuse în realitate sau pentru a dezvălui caracterele adevărate ale oamenilor”. Aproape inedită se arată clasificarea caracterelor în bufoni inteligenți, nebuni înțelepți și spirituali, precum și servitori iuți la minte, tipuri care, prin verva lor, luminează subtextul dramatic și dezvăluie, în chip indirect, adevărurile profunde ale comediei.

Partea a treia, întinsă pe trei sute de pagini, se ocupă de piesele istorice ale lui Shakespeare, a căror analiză culminează într-o veritabilă estetică a tragicului. Autorul urmărește, între altele, tematici precum cunoașterea dobândită prin suferință, asumarea vinovăției, înțelegerile răului și ale violenței, precum și intensul sentiment al contrastului, fără de care tragedia nu-și poate atinge plenitudinea expresivă.

Partea a cincea, deschisă printr-un Cuvânt înainte semnat de profesorul David Chambers, se constituie într-un veritabil Dicționar al personajelor shakespeariene. Este, în fapt, o operă de sinteză, care nu se limitează la inventarierea numelor, ci urmărește să restituie fiecărei figuri locul său în economia textului și semnificația în arhitectura morală și simbolică a teatrului elisabetan. Un asemenea dicționar devine, astfel, nu doar un instrument de lucru, ci și un act critic: prin el, personajele dobândesc densitate, își dezvăluie filonul de umanitate și se integrează într-o rețea de relații care face vizibilă complexitatea lumii shakespeariene.

Cartea lui Corneliu Dumitriu despre Teatrul lui Shakespeare se impune ca o lucrare de sinteză și totodată de aprofundare, în care erudiția se împletește cu pasiunea hermeneutică. Ea urmărește să desfacă țesătura vie a textelor shakespeariene în nodurile ei esențiale: putere și vină, vis și viziune, istorie și destin scenic.

Corneliu Dumitriu ne oferă prin Teatrul lui Shakespeare (Editura Didactică și Pedagogică, București, 2021) o amplă sinteză consacrată operei dramatice a bardului din Avon. Construcția volumului urmează liniile mari ale creației shakespeariene: Tragediile, Comediile, Piesele istorice, la care se adaugă o secțiune aparte, Trei studii de caz, precum și un Dicționar al personajelor. Această arhitectură propune o lectură ierarhică și ordonată, aptă să înlesnească pătrunderea în miezul unei opere în care forța imaginativă și tensiunea dramatică se conjugă într-o unitate vie.

În cele cinci acte, Titus Andronicus se înfățișează ca o anatomie a destinelor. Personajele pornesc dintr-un spațiu al onoarei, dar fiecare pas al lor, sub presiunea cruzimii și a răzbunării, le abate către faptele cele mai sumbre, într-o coborâre inexorabilă spre imoralitate: „Această lume odioasă care se naște sub ochii noștri este ucisă în final, într-un veritabil măcel, când prin sânge și moarte se purifică adulterul, violul, cruzimea, nesupunerea sau viclenia. În încheiere, se profilează aerul unei lumi noi, scăpată de flagelul faptelor imorale. Roma parcă renaște, așezând în fruntea ei un personaj virtuos, îngropând un trecut întunecat de crime și mârșăvii”.

Romeo și Julieta, reprezentată între anii 1594–1595 și tipărită în 1597, se lasă descifrată sub trei unghiuri de vedere: reveria iubirii, geografia ideii și esența tragică. Aceeași metodă de analiză este aplicată și asupra lui Hamlet, unde însă se adaugă altă dimensiune, proprie acestei capodopere: dilema și suferința, care fac din drama prințului danez o meditație asupra destinului conștiinței umane.

Cel mai recent volum de poezie al lui Cassian Maria Spiridon, intitulat Cu o bufniță pe umăr (Editura Junimea, Iași, 2025), se prezintă sub forma unei construcții articulate, distribuite în cinci secțiuni distincte. Această împărțire sugerează o intenție de organizare tematică și tonală, prin care autorul caută să imprime discursului liric o progresie interioară și o arhitectură de ansamblu.

Titlul Cu o bufniță pe umăr concentrează, într-o formulă plastică, imaginea însăși a înțelepciunii, transfigurată în simbolul acestei păsări nocturne. Oriunde s-ar afla, poetul își poartă cu sine înțelepciunea ca pe un atribut constitutiv, prin care lumea vizibilă se decantează și alunecă într-o ordine mai adâncă, aceea a reflecției și a contemplării.

Singurul companion cu adevărat credincios omului este propria-i umbră. Nici măcar lumina, emblemă a prezenței și a revelației, nu se dovedește pe deplin fidelă, căci, adesea, se ascunde, fie în spatele obiectelor, fie chiar al corpurilor cerești: „și umbra / ea / între toate / e mereu credincioasă / de câte ori ies în lumina / de zi sau de noapte / dar și de la verticala lumânare / tăcut / mă urmează” (și umbra). Sfârșitul verii se explică printr-o dublă cauză, surprinsă cu o limpezime aproape materială: pe de o parte, povara frunzișului, a acestei mase vegetale care apasă asupra timpului însuși, încetinindu-i curgerea; pe de alta, soarele, care pare a-și fi consumat, în prea multă risipă de lumină, puterea de a prelungi durata zilei. Astfel, timpul verii se destramă sub presiunea vegetației și a astrului care, istovit, se retrage treptat, pregătind trecerea spre altă ordine a anotimpurilor: „zilele lungi ale verii sunt amintire / pline peste tot de frunze obosite / de ofilite plantații / sunt tot mai scurte / părăsite de soarele / tot mai grăbit să apună” (sunt tot mai scurte). Vremea încetează a mai fi măsurată în accepția comună, prin orologii sau prin convențiile exterioare ale ceasurilor și se supune unei scări intime: aceea a unei pipe care se consumă încet, în ritmul ei propriu, și care transformă fumul în substitut al clepsidrei: „privesc largul apelor / stau cu pietrele însoțitoare / doar atât / cât pipa credincioasă / îmi fumegă” (cât pipa…).

Prima secțiune, Stau orizontal cu planeta, aduce în prim-plan o viziune care poate fi asumată de orice conștiință lucidă: certitudinea că moartea va surveni la un moment dat și această realitate nu trebuie percepută sub semnul înfricoșării. Dimpotrivă, extincția apare, în consonanță cu proiecțiile oferite de marii poeți ai lumii, drept o reintegrare a ființei în circuitul universal al elementelor.

Motivul umbrei își reia funcția germinativă, odată cu deschiderea celei de-a doua secțiuni, Haina primită de la zei. Aici, o voce interlocutoare, plasată deliberat în registrul ficțiunii, se arată preocupată de ceea ce se află dincolo de conglomeratul umbrelor. Prin interogația ei, se instituie un exercițiu dialectic. Poetul, atras în hora gravitațională a invitației la dialog, acceptă să se lase prins în cercul ei magnetic și începe să descifreze, ca printr-o inițiere vizionară, contururile fragile ale unui univers spectral: „gândul îți este dureros / te întrebi ce se întâmplă / acolo / sub umbrele dese /încă nedevorate / de marele frig // e un semn / pe care inima ta nu-l așteaptă / sunt fructele ce cresc / în pomul încărcat / de vise ce îndeamnă / spre muntele-ndurării // candela-i lumină sub icoană” (precum Petru).

Prin intermediul darului conferit de zei – chiar dacă sub forma unei simple haine –, poetul dobândește o revitalizare interioară, o reînnoire a facultăților sale afective și se arată capabil să îmbrățișeze întreaga existență „cu întreită dragoste”. Această mărturisire, care prin încărcătura ei axiologică, transcende registrul confesiv și devine enunț programatic, semnalizează pragul de trecere către secțiunea următoare a cărții, unde elanul vital și potențialul simbolic se articulează într-o nouă fază a itinerariului liric.

Se pot descifra, cel puțin pe plan tematic, anumite afinități cu universul lui Dimitrie Anghel. În spațiul ocrotitor al grădinilor – loc privilegiat al refugierii și al comuniunii –, poetul își invită iubita, pentru a-i prezenta jocul apolinic dintre elementele cosmice și cele terestre. Această interferență, chiar dacă la prima vedere este reductibilă la un simplu truism, își dezvăluie pregnanța prin modul în care experiența senzorială se amplifică până la dimensiunile unei revelații artistice: „cad frunze din primăvară / până-n toamnă / cad una câte una / grăbit îngălbenite / sub soarele ce încălzește / tot mai puternic / pe drumul către vară //continuă să se aștearnă / tot mai bogat / covor de aur / când bate vântul / și boabele de strugure se-ndulcesc / rămân doar crengile / iubito / cum ne rămâne / din glorioasa noastră viețuire / după covoare lungi de frunze / pe care împreună am străbătut / doar amintirea / ce-ncet încet / și ea se va topi / în humusul cel primitor / și dătător de roadă” (humusul cel primitor).

În penultima parte a volumului, Pe nisipul bătăliilor, își face loc un întreg arsenal lingvistic, preluat din câmpul semantic al războiului: „în fața trasoarelor / ai pieptul pregătit / glorie să fie” (viața se revarsă); „gura de foc a mitralierei, / a dronelor în zborul lor autonom” (ți se oferă doar imagini); „mulțimi mute / gata să execute / comenzile tembele/ (…) / „cum să îmi refuz prezența / când avem o copleșitoare / firească vitalitate de a fi / cum să lăsăm fără de trup / un suflet / care până la ceruri a iubit / cu carnea în care și-a aflat / un adăpost atât de efemer” (Precum un steag); „cu o baionetă lucitoare / ascuțită pe ambele părți / se poate tăia felii / un pepene verde / un măr / se poate pregăti un creion / întru scris / unt se poate așterne / / pe bucata de pâine… / atâtea se pot împlini / totuși / doar în vârful baionetei poți afla / odihna binemeritată” (mantră) etc. Titlul însuși al secțiunii se impune ca o morală extrasă din întreaga experiență a vieții evocate până atunci – o experiență trăită deliberat în afara canoanelor, într-o libertate autentică.

Ultima secțiune, Cu o bufniță pe umăr – titlu atribuit întregii cărți –, evidențiază siguranța autorului în raport cu propria perspectivă asupra lumii. El colaborează cu simbolul tradițional al înțelepciunii. Așezată pe umărul lui, bufnița devine semn inițiatic și garanție a unei priviri de proporții mai vaste, planetare și cosmice, dincolo de orizontul limitat al cotidianului: „privesc în larg catarge obosite / oprite-n golf / nu vor să-l părăsească / au rame fără pânze / nici lopătari / la vâsle nu se arată / gata să împingă peste valuri / corăbiile adormite” (privesc în larg). Vocea lirică este fixată într-un cadru paradoxal, deopotrivă precis și insolit, al confluenței și al confruntării, în care se joacă destinul umanității: „stau în locul unde continentele se privesc / de aproape / despărțite de-o îngustă cărare / de ape / stâncile par să-și comunice în limbajul secret / transmis din pleistocen / când încă erau împreună // trec prin strâmtoare / vase cu oameni / cu mărfuri diverse / cu arme animale și păsări” (îngustă-i cărarea).

În lirica lui Cassian Maria Spiridon, meditația gravă se împletește cu fantezia creatoare. Volumul se distinge prin profunzime și amplitudine, conturând un univers aproape singular în literatura contemporană. Fiecare strat tematic, caracterizat de rigurozitate și coerență structurală, participă la edificarea unei experiențe estetice și intelectuale deosebite.

Constantin Cubleșan, eminescolog de recunoscută autoritate, a dat publicității, de curând, un volum care poartă un titlu limpede și concentrat: Mihai Eminescu. Destinul frânt al poetului (Editura Scrisul Românesc, Craiova, 2025). În cele trei secțiuni bine conturate ale lucrării, autorul își propune să deslușească traseul biografic al poetului, într-o adevărată Viață a lui Mihai Eminescu, unde fiecare moment, fiecare întorsătură și fiecare umbră a destinului său capătă semnificație, într-un tablou care nu se mulțumește să informeze, ci se înfățișează cu o finețe aproape palpabilă, chemând cititorul să pătrundă în atmosfera epocii:  „Am considerat de cuviință să aștern, într-o formă accesibilă oricărui cititor, firul vieții lui Eminescu, cu toate, sau aproape toate, meandrele și subtilitățile sale. O biografie menită a fi popularizată, îmbrăcată, totodată, cu numeroase imagini de epocă, menite să ofere celui ce parcurge paginile acestei reconstituiri șansa de a fixa în minte eroul într-un cadru vizual fidel realității istorice”.

În Cuvânt înainte, Constantin Cubleșan își exprimă gratitudinea față de profesorul Florea Firan, printre puținii care i-au susținut demersul de a pătrunde în complexitatea subiectului Eminescu: „Am fost norocos aflând în persoana distinsului profesor craiovean Florea Firan, un susținător pasionat al acestei întreprinderi, oferindu-mi cu generozitate, număr de număr, lună de lună, o pagină în prestigioasa revistă Scrisul Românesc pe care a fondat-o și pe care o conduce cu brio. Deci, cartea aceasta a fost publicată mai întâi în foileton, pentru ca acum secvențele acelea să devină capitole de carte. Rămân deci îndatorat profesorului Florea Firan pentru înțelegere și susținere și îi dedic acest op al meu, insolit și neconform tradiției, cu toată recunoștința”.

Prima parte, care se deschide cu un capitol intitulat În căutarea vindecării, este consacrată itinerariilor poetului prin diverse sanatorii europene, unde acesta spera să găsească alinare și remedii pentru suferința lui: Băi de nămol la Kuialnik – Odesa, Bolnița Mănăstirii Neamț, Baia Mitrașevski, internarea la „Caritas”, Sanatoriul de la Oberdöbling, călătoria în Italia, de la „Mărcuța” la „Caritas”. În capitolul de încheiere al acestei părți, Moartea și înmormântarea, autorul face o prezentare realistă și atent documentată a ultimelor momente ale poetului, precum și a ceremoniei funerare: „Cortegiul, alcătuit dintr-o mare mulțime de oameni, l-a avut în frunte pe Titu Maiorescu, Mihail Kogălniceanu, Lascăr Catargiu (şeful Guvernului), N. Mandrea, Teodor Rosetti (fratele Elenei Cuza), George Lahovari, Dimitrie August Laurian, apoi o mulțime de ziariști, studenți și prieteni ai poetului. A fost o zi cernită, ploioasă (17 iunie 1889). Singura imagine, mărturie a momentului este desenul pictorului Constantin Jiquidi”.

Structurată în douăsprezece capitole, această primă parte se concentrează asupra destinului tragic al poetului, asupra degradării stării sale de sănătate și asupra izolării care îl marchează în ultimele luni de viață. Constantin Cubleșan analizează cu minuțiozitate condițiile în care Eminescu își încheie existența, relațiile cu apropiații și mediul social, precum și modul în care fragilitatea sa fizică se oglindește în creația literară. Această secțiune, densă și atent documentată, oferă cititorului imaginea unui poet excepțional, care, în ciuda suferinței, rămâne fidel propriilor idealuri artistice și morale.

Partea a doua a lucrării aduce în prim-plan subiecte mai puțin explorate și, uneori, controversate: data nașterii poetului, fotografiile realizate de acesta și alte aspecte biografice mai puțin cunoscute. Tot aici, autorul abordează, pe larg, implicarea lui Eminescu în diverse asociații dedicate promovării și apărării valorilor istorice naționale, precum și activitatea lui ca ziarist.

Dincolo de cele patru fotografii recunoscute ca autentice, Constantin Cubleșan aduce în atenție altă poză, prezentă într-o peliculă datată 1914. Această peliculă, descoperită în Arhivele Naționale de doi cercetători tineri și dedicați studiului vieții și operei lui Eminescu, Ion Rogojinaru și Dan Toma Minar, adaugă un element documentar valoros: „De ce să nu acceptăm ideea că această fotografie, extrasă din documentarul din 1914, poate deschide șirul lung al imaginilor despre Eminescu, cele autentice și altele mai puțin verosimile?! Cele patru fotografii autentice sunt: La vârsta de 19 ani, la Praga executată în atelierul foto al lui Jan Tomás, 1869; La vârsta de 28 ani, la București în atelierul lui Franz Duschek, 1878; La vârsta de 34 ani, la Iași în studioul foto al lui Nestor Heck, 1884; La vârsta de 37 ani, la Botoșani în studioul foto al lui Jean Bieliing, 1887/1888”.

Printre subiectele tratate de Constantin Cubleșan, se află și analiza locului în care a fost scrisă poezia Din străinătate, autorul punând față în față opiniile unor cercetători precum Leca Morariu, G. Bogdan Duică sau D. Murărașu. Totodată, Cubleșan oferă o prezentare sistematică a locuințelor închiriate de Eminescu la Viena: Strada Wollzeile, nr. 23 – prima reședință, în care poetul a locuit la sosirea sa în capitala imperială. Strada Stephansplatz, nr. 9 – apartament mai spațios, aproape de universitate, în perioada studiilor. Strada Kettenbrückengasse, nr. 11 – locuință aleasă pentru liniștea și intimitatea pe care le asigura. Strada Mariahilferstrasse, nr. 42 – ultima reședință vieneză, caracterizată printr-un mediu mai animat, dar care i-a permis continuarea activității literare și jurnalistice. În aceeași parte secundă a lucrării, autorul examinează și desfășurarea Serbării de la Putna, precum și relația sentimentală dintre poet și tânăra Cassandra a Lupului din Ipotești.

Ultima parte urmărește parcursul formativ al poetului: la Cernăuți, unde îl admiră pe profesorul Aron Pumnul, iar decizia de a părăsi orașul este explicată chiar de poet, în cuvintele redate de Constantin Cubleșan: „Eu nu am mai avut pentru ce rămâne în Cernăuți”; la Blaj, Alba Iulia, Sibiu și în portul de la Giurgiu; apoi etapa de la București și, în final, sosirea la Viena. Fiecare dintre aceste locuri a influențat evoluția intelectuală și culturală a lui Mihai Eminescu.

Volumul lui Constantin Cubleșan se distinge prin rigurozitate documentară, atenție la detalii biografice și capacitatea de a pune în dialog surse variate, oferind cititorului o înțelegere complexă a destinului poetului.

Când mama le punea masa,
mă așezam deoparte
și-i priveam.

Mandibula,
în mișcarea mestecatului,
îi dădea jos de pe schele:
nu mai erau zei iscusiți,
străini de zarva telurică,
oaspeți din stele,
ci pământenii aceia din Odiseea.

Mă cuprindea o milă inexplicabilă,
venită din fire,
pe care o trăiesc și astăzi
când asist la o masă generală.

Pentru prima dată,
aici, pe această pagină,
mă dau de gol.

E mila lui Adam însuși
față de fiii lui,
când îi vedea la masă,
fiindcă știa:
foamea a fost prima urmare
a neascultării de Dumnezeu,
Cel care stă cu tălpile-I albe
pe univers.

Înghițind bucata de măr,
Adam nu a mai fost
o creație perfectă,
un Dumnezeu minor,
ci un gogoloi plin de cusururi,
un sclav al aparatului digestiv.

Un sistem apărut instantaneu
cu mărul mușcat,
într-un rai unde totul
trebuia să se prefacă
în gust,
în armonie,
în enzime.

Mâine merg la stadion,
după multă vreme.
Deja mă cuprinde emoția
acestei întreprinderi,
fiindcă nu este un simplu mers,
ci o renaștere 
a zilelor când mergeam frecvent,

dar mai ales,
când mergeam cu tata,
care, într-o dimineață din anul 1982,
extrem de fericit,
îmi declara că Balaci
a ieșit cel mai bun fotbalist.

Vreau să strig:
Știința! Știința! Știința!

Strigătul mă atașează
gloriei de altădată
a acestei echipe,
pe care o port în inimă,
alături, în primul rând, de tata,
apoi, de unchiul Dorel,
și de fanul înflăcărat,
în stare să fi ars la propriu pentru echipă, 
Fănică Păianu, din Cleanov.

Ce va rămâne din această petrecere?
Unde i se va pierde ecoul?

Alții se vor uita la pozele 
și filmările noastre,
așa cum privim și noi fețele din albumele vechi –
ca la niște străini, 
pe care nu i-am cunoscut,
dar care au strălucit
într-o lume mutată la cer...

Nu au putut rămâne veșnic
în viața din fotografii,
au șters-o în realitate,
unde timpul necruțător
i-a îmbrăcat în vârste bătrâne.

Știm că au suferit moartea,
că nu mai aveau unde fugi de ea.
Destui au urcat în urmași,
însă doar la nivel celular.

Ce va rămâne din trupurile zvelte
ale acestor tinere, 
aruncate în dans ca niște flăcări?
Poate nici mormântul lor
nu va mai fi știut
peste 50 de ani...

La Judecata de Apoi,
fiecare va fi întrebat –
chiar dacă o parte din vina gândurilor cu păcat, 
din aceste momente de euforie, 
cade pe băutură...

În studenție sau chiar mai devreme, 
mă frământa fiecare moment 
pe care nu-l dăruiam cititului ori scrisului. 

Astăzi, 
când sunt tot mai aproape de mal, 
mă bucură orice muncă prin gospodărie 
sau pe câmp 
și aș sta cu zilele să o duc la bun sfârșit.  

Atunci, 
vina de a nu fi scris într-o zi 
îmi smulgea energia din trup,
cu zeci de tentacule de caracatiță uriașă. 
Uram decorurile în care ajungeam
și nu aveam nicio mulțumire, 
oricât m-ar fi îndemnat  
să accept răgazul rural 
versurile lui Ovidius despre sat 
sau compania caldă a părinților mei. 

Nu mă angajam de drag 
în nimic străin literaturii. 

Mă prindeau serile cu saci de tristețe 
în suflet, 
deși întreaga zi poate căutam 
să mă despovărez 
de amploarea lor precum a unei guși 
de cocoș de munte. 

Așteptam nerăbdător să revin la oraș, 
convins că voi regla 
tot ceea ce rămăsese acolo slăbit,
pentru a putea pe urmă să mă întorc la țară, 
cu dispoziția de a face treabă 
cu inima deschisă, 
dar nu reușeam...

Volumul Căutări prin labirintul poeziei (Editura Scrisul Românesc, Craiova, 2025) al lui Ioan Ursu se impune, de la prima lectură, ca o încercare de cartografiere a lumii contemporane, dar și a universului interior al poetului.

În cele douăzeci și una de crochiuri lirice, Ioan Ursu își îngăduie să reia experiența propusă altădată de Marin Sorescu în Singur printre poeți. Avem de-a face, astfel, cu un exercițiu de parodiere și totodată cu o veritabilă punere în scenă a unor stiluri consacrate.  Poetul se așază în interiorul unor forme poetice deja fixate, pentru a le supune unui joc al variațiunii și al distanței. Pentru a nu lăsa cititorului niciun dubiu asupra intenției sale, el își deschide fiecare text cu un motto extras din opera autorilor evocați, făcând astfel explicită filiația. Materia crochiurilor se desfășoară de-a lungul întregului evantai al curentelor literare, de la echilibrul clasic și elanul romantic, până la încercările de reînnoire neomodernistă și proiecțiile avangardist-futuriste.

Celebrul vers al lui Nichita Stănescu — «dintr-un bolovan coboară/ pasul tău de domnișoară» — este continuat de Ioan Ursu, printr-o experiență care se lasă percepută drept personală și pe care poetul o rescrie în registrul unui regret disimulat: cine l-ar fi îndemnat, altminteri, să se lase prins în mrejele unei iubiri fără ecou, să trăiască suferința unei relații sortite dizarmoniei? În acest transfer, de la metafora stănesciană la confesiunea de față, se resimte o metamorfoză a sentimentului: de la grația imponderabilă a imaginii la greutatea apăsătoare a unui destin afectiv ratat: „Pasul tău, domnișoară, era mai ușor ca fulgul. / De ce, oare, am ajuns să fiu dramaturgul / Unei povești reale, o vâlvătaie de dragoste, complicată, / Descrisă ca-n povești cu „a fost ca niciodată”? / Te văd cu ochii minții, la marginea satului, / Abia atingând pajiștea moale (din versul poetului), / Rațiunea, cerul îmi cereau să rezist / Tentației venite din iadul fantezist, / De tine eram aproape;” (Crochiu liric clasicist). Oscilația lirică a autorului amintește de polaritatea tensiunilor unei baterii: între pozitiv și negativ, între afirmare și retractare. Totuși, dominația finală revine registrului negativ, care, impunându-se în structura textului, conferă întregului discurs o încheiere marcată de o gravitate cu note baudelairiene: „Sunt ani și ani de când acea mirifică-ntrupare / De frumusețe, dar și de-o vinovată înclinare / Spre-acel rău din baudelaireiana depravare / Adesea-mi dă târcoale, plantă agățătoare…”.

Cea de-a doua secțiune a volumului reunește douăzeci de rondeluri, a căror titulatură configurează un tablou condensat al lumii contemporane. În această diversitate, se încheagă o veritabilă hartă a preocupărilor cotidiene și a tipologiilor de locuire, unde liricul se întâlnește cu familiarul. Rondelul florii de apartament, Rondelul serii de Ajun, Rondelul Monei Lisa, Rondelul plăcintei de mărar, Rondelul artei cititului ș.a. sunt adevărate punți între liric și prozaic, între ornamentul tradiției fixe și dinamica prezentului. În alăturarea paradoxală dintre liric și familiar, se recunoaște o tentativă de a regenera specia rondelului, păstrându-i rigorile formale, dar lărgindu-i sfera semnificațiilor prin contactul nemijlocit cu veracitatea: „Pace în cuget, nutrește-mi tu, crin, / Har dobândit prin credința-n minuni, / Plantă-simbol, temei să susțin / Nădejdea în lume, în cei ce sunt buni!” (Rondelul florii de apartament); „Voinici eram când colindam / În seara de Ajun. / Copii prin sat / În neaua rea vagabondam / Crezând în tot ce-aveam visat / Covrigi, cârnați noi așteptam / Ca dar, ba chiar piftie cu păsat / Voinici eram când colindam / Din casă-n casă. / Am dansat / În joacă doar, ne legănam / În ritmul cela, apăsat / Venind din frigul încasat / În oase-n trupul ofensat // Voinici eram când colindam!” (Rondelul serii de Ajun).

A treia secțiune, intitulată cu un surâs discret de umor 33 de elogii, bine temperate, se distinge printr-o atmosferă de seninătate reflexivă. Cifra, cu evidentă trimitere la vârsta christică, devine aici semn al unei intenții etice: aceea de a propune cititorului un mod de viețuire întemeiat pe armonie, pe o rutină creștină a generozității și a blândeții, cultivată indiferent de împrejurări. Prin această orientare, poetul nu doar omagiază un reper spiritual, ci sugerează totodată vocația poeziei de a păstra în centrul ei un ideal moral: „perfecțiunea cunoașterii poetice… / (Pentru că există o cunoaștere poetică, / Așa cum există cunoașterea științifică, / Cunoașterea mistică, / Cunoașterea filosofică, metafizică, matematică…) / De ce nu s-ar putea exprima / În codul simplității, al sincerității, al directeței? / De ce ne tulbură fără rest, fără margini, / Versul lui Eminescu, complet lipsit de figuri de stil: / Nu credeam să-nvăț a muri vreodată?” (Elogiul simplității).

Secțiunea finală reunește nouă poeme. Tema acestora  gravitează în jurul cunoașterii de sine și al introspecției necesare, ca mijloc de depășire a vulgarității care se insinuează în timpul nostru. Prin această direcție, poetul propune cititorului un exercițiu de discernământ moral: „Dragă Ioane, pentru că odată cu vârsta din ce în ce mai puțini / Te mai bagă în seamă, nu-i așa, și nu mai primești / Nici epistole de când cu internetul, / Să mă bag eu atunci în seamă / Și să îmi trimit o scrisoare de la inima mea la inima ta / Asta pentru că, știi cum se zice, pentru că îmi pasă de tine, / De mine, și se mai zice, cu un aer grijuliu, de către prieteni / La încheierea convorbirilor telefonice, sau face to face / Ai grijă de tine, deci ai grijă de mine, Ioane” (Scrisoare către mine însumi).

În paginile acestei cărți, Ioan Ursu explorează posibilitățile limbajului de a sugera, de a surprinde nuanțe subtile și de a stimula interesul cititorului pentru o lectură meditativă, în care esteticul și eticul se intersectează constant.