Îmbrăcat în veșmânt alb,
Iisus Hristos se tot poticnește în cruce,
nu o poate cuprinde cu brațele.

Înțelege, răstignit în om,
Dumnezeu — acum — pe bietul om,
pe care l-a alungat din Eden
cu blestem.

Intră pe sub ușă
umbra de la cruce,
peste mărturisitori,

cărora inima, în piept,
le bate
ca un berbec
în poarta cetății…

Clipele de atunci,
de acum peste două mii de ani,
erau pline de emoție,
de imagine și de culoare,
precum scrie în Biblie.

Nu aveai ce face,
nici încotro să te îndrepți,
fără a fi cercetat de sutaș,

din porunca indirectă
a lui Caiafa.

îmbrăcat în alb
Iisus Hristos se poticnește mereu
în cruce

nu o poate cuprinde
cu brațele

răstignit în om
Dumnezeu înțelege acum
pe bietul om

același
alungat cândva din Eden
cu blestem

pe sub uși
intră umbra crucii
în casele mărturisitorilor

iar inimile lor
bat în piept
ca un berbec izbit
de porțile cetății

nimic nu era liniștit atunci

acum două mii de ani
timpul era dens
plin de culoare și teamă

așa cum s-a scris
și s-a rescris
în carte

nu aveai unde să te ascunzi

oricât ai fi schimbat drumul
te ajungea
privirea sutașului

din porunca, niciodată rostită direct,
a lui Caiafa

---

---

îmbrăcat în veșmânt alb,
Iisus Hristos se poticnește mereu în cruce,
nu o poate cuprinde cu brațele

lemnul îi scapă
ca o vină prea mare

înțelege — răstignit în om —
că Dumnezeu apasă acum
pe bietul om,
același pe care l-a alungat din Eden
cu blestem

pe sub ușă
intră umbra crucii

se întinde încet
peste mărturisitori

iar inima, în piept,
le bate
ca un berbec izbit
de poarta cetății

clipele de atunci,
de acum peste două mii de ani,
erau pline de emoție,
de imagine și de culoare

așa cum s-a scris
în Biblie

nu aveai ce face
și nici încotro să te îndrepți

oricare drum
ducea spre cercetare

un sutaș
o privire
un semn

din porunca indirectă
a lui Caiafa

---

Îmbrăcat în veșmânt alb,
Iisus Hristos se tot poticnește în cruce,
nu o poate cuprinde cu brațele.

Înțelege, răstignit în om,
Dumnezeu — acum — pe bietul om,
pe care l-a alungat din Eden
cu blestem.

Intră, pe sub ușă,
umbra de la cruce,
peste mărturisitori,

cărora inima, în piept,
le bate
ca un berbec
în poarta cetății…

Clipele de atunci,
de acum peste două mii de ani,
erau pline de emoție,
de imagine și de culoare,
precum scrie în Biblie.

Nu aveai ce face,
nici încotro să te îndrepți,
fără a fi cercetat de sutaș,

din porunca indirectă
a lui Caiafa.

fiecare își duce crucea
ca pe un obiect banal
într-o lume care încă funcționează
(munți / dealuri / văi — decorul e stabil)

binele și răul
au devenit o poveste repetată
până la uzură

de la Iisus Hristos
a rămas doar o potecă subțire
spre cer

dar cine mai merge pe ea
fără plasă de siguranță?

ispitele luminează mai puternic
decât orice icoană
iar spectacolul
are mereu casa închisă

Edenul nu cade niciodată din cer
stă retras
după nori
ca un depozit sigilat

niciun fruct nu mai lovește pământul

doar, uneori,
câte un accident celebru:
Isaac Newton și mărul lui
reluat la infinit
în manuale

Adam, în schimb,
n-a terminat nici acum de înghițit
— restul i-a rămas în gât
(semn discret
la fiecare bărbat)

întrebările vin 
dintr-un gol intern
unde explicațiile
se produc singure

gravitația
este o formă de captivitate

și poate că ar fi nevoie
de un fruct
un șoc
o fisură

ca să te trezești

din erorile care mișună
în tine
lent
organice

și atunci,
pentru prima dată,
n-ai mai grăbi timpul

l-ai lăsa
să respire

ai încerca
postul
tăcerea

și te-ai întoarce
dintr-un reflex
cu fața spre răsărit

asta cerea și Tudor Arghezi
un semn
sau poate
corectura lui Dumnezeu
pe marginea textului

Fiecare din lumea în vigoare,
așezată pe munți, pe dealuri și pe văi,
ca o poveste cu bine și rău,
își poartă crucea.

De la Iisus Hristos,
a rămas poteca spre cer,
dar cine are puterea, 
fără ocrotire dumnezeiască,
să meargă senin
pe dâra trasată printre ispite
și chemări la spectacol?

Ascuns după nori, Edenul așteaptă
și nu-și scutură niciun rod pe pământ,
precum, odinioară,
lui Isaac Newton i-a căzut mărul în cap –
iar lui Adam,
jumătate i-a rămas în gât,
semn vădit la fiecare bărbat.

Și, neavând răspuns 
la ceea ce i s-a întâmplat,
el însuși, fizicianul blazat,
a căutat în sine o explicație
și a ajuns în istorie,
capturat definitiv de gravitație.

Oricare om,
lovit de-un fruct nemaiîntâlnit,
s-ar putea trezi din erorile
colcăind în propriul trup
ca niște viermi cu palide guși;

și, trezit din adormire,
n-ar mai da bice sărmanelor clipe
să alerge în gol,
fără efectul muncii lui de a posti 
și de a se îngriji 
să se închine, 
cu fața la răsărit, 
icoanelor sfinte.

Acesta e semnul cerut și de Tudor Arghezi,
smerit – sau cum va fi fost poetul –
în ceasul când a scris textul
înaintat lui Dumnezeu,
ca o lucrare de control.

Bătăile de pendulă îmi răsună în timpane;
numai eu aud zvârcolirea aceasta a vremii în mecanism.

Sunt sustras amiezului, dispar din peisaje,
mă las purtat într-o barcă de minute —
dar înspre care mal?

E mai bine acolo?
Foile tresar, amenințate de tăciune...

Dau să revin în salon, din reverie,
când ușa-i crăpată
de slujnica plătită să deretice interiorul.
I-am fixat, spre deosebire de Arthur Rimbaud, un scop:
o aștept să strângă, de azi, și covorul.

L-am pătat aseară cu puțină lavandă,
iar firele de lână au strănutat 
sub pașii de prinț ai motanului alb.

Copil, 
regăseam supape în vizitele pe care i le făceam, 
cu părinții, 
mătușii;
atunci, în acele momente,
nu mă frământa conștiința că nu pun mâna pe carte.

Mă încânta patinajul artistic,
pe care îl vizionam la televizorul Sirius, alb-negru.
Cuplurile de pe gheață îmi transmiteau voioșie,
alt aer de viață
față de ceea ce îmi oferea cotidianul meu.

Legată de imaginație, inima zbura
în lumea aceea a spectacolului,
a celor care figurau pe scenă
și erau vizibili atâtor țări.

Căutam un mijloc să ies în evidență,
mediul în care să performez
și să fiu apreciat.

Nu venise încă susținerea
care avea să-mi schimbe destinul
sau să mi-l fixeze,
din partea profesoarei de română.

Mă simțeam ca un pui,
așteptând să scot capul,
când, de sus, degetul lui Dumnezeu
va ciobi coaja oului
în care așteptam raza mea.

Cineva dispare din privire...
Ușa îl înghite.

Burete de mare...

Același hol. 
Doar patru lucrători
în haine de hârtie.
Scripete.
O găleată cu pietriș
urcă.

Melancolie.

Porumbei sălbatici
pe o bară de inox.
Așteaptă.

Câte boabe?
Câtă apă?

Peste un secol,
cineva aici,
în locul meu,
poate va ști.


Mirosul cafelei —
sârmă aburindă -
mă plimbă,
înspre un balcon
unde,
spre chindii,
voi fi.

Cât mi-am scuturat scamele,
cineva, spre care mă uitasem, 
a dispărut din raza privirii,
înghițit de ușa aulei...

În rest, același peisaj ca ieri,
mai puțin cei patru lucrători în haine de hârtie,
care folosesc scripetele cu un singur scop:
să urce pe acoperiș o găleată cu pietriș.

Of, ce melancolie!

Porumbeii sălbatici așteaptă pofta de zbor
pe o bară de inox.
Câte boabe înghit, cu piepturile lor maiestuoase,
ca să se sature?
Câtă apă beau?

Peste un secol, poate omul
care va sta în locul meu,
pe același coridor,
va elucida dilema
care, fără niciun obiectiv semnificativ,
mă prăjește astăzi, pe interior.

Simțul meu olfactiv se plimbă
pe sârma aburindă a cafelei din spatele cefei
și mă duce pe un balcon
unde visez că voi fi azi,
pe la chindii.

Unde-i lumea din peliculă,
frumusețea femeilor,
tăcerea din fotolii
ori intriga?
Degetele zărite pe biletul de amor,
părul acesta pieptănat, hainele elegante,
suflarea și energia protagoniștilor?

Cât au îndurat în viață?
Cât s-au bucurat?
Ce au văzut ochii lor,
pe cine au îmbrățișat
după ce filmul s-a încheiat
și cortina a căzut
peste spectacolul mut?

Se cunosc locurile
pe unde le putrezesc oasele?

Obiectele din peisaj,
camerele de filmat —
se mai știe ceva despre ele?

Copiii aceia,
ținuți de mână de bătrâna doică,
într-o secvență cu doi acordeoniști
mimând un cântec în căruță —
cum își vor fi petrecut viața?

Dacă ar fi știut
că anii îi vor face neputincioși
și îi vor apropia de groapă,
poate că nu s-ar fi dat niciodată
jos din film
și nu ar fi schimbat voioșia
pe tristețea bătrâneții.

Volumul semnat de Cassian Maria Spiridon, intitulat sugestiv Rugul ce nu se mistuie (Editura Timpul, Iași, 2022), valorifică o metaforă de sorginte biblică pentru a desemna perenitatea unei vocații nestinse. Titlul, simbol al imortalității pasiunii creatoare, circumscrie devotamentul necondiționat față de fenomenul literar și, cu precădere, față de arta poetică, văzută ca un nucleu spiritual care supraviețuiește trecerii timpului fără a-și epuiza forța de iradiere.

Capitolul inaugural se constituie, în fapt, într-o veritabilă micromonografie dedicată publicației „Poezia”, proiect editorial de anvergură fondat de Cassian Maria Spiridon în pragul ultimei decade a secolului trecut. Autorul reconstituie geneza și parcursul acestei reviste, subliniind rolul acesteia în peisajul literar postdecembrist și efortul de cristalizare a unei noi direcții în estetica lirică a vremii: „Ca program și direcție, revista își propune cu prioritate
afirmarea poeziei naționale actuale, dar și a celei universale – se înțelege, în haină românească; aici vor fi prezente eseuri și articole privind creația în general, va fi pusă în discuție condiția artistului și câte altele. În fascicula critică vor fi panoramate, pe cât posibil, aparițiile editoriale în domeniu. Frecvența de apariție ține cont de succesiunea anotimpurilor. În măsura în care se va impune și mijloacele financiare vor permite se va putea trece de la patru la douăsprezece numere pe an. Fiecare apariție, în partea teoretică, își propune discutarea unor teme mai generale: Poezie și Metafizică, Poezie și Dragoste, Poezie și Transcendență, Poezie și Filosofie, Poezie și Dumnezeu, Poezie și Magie, Poezie și Muzică, Poezie și Suferință ș.a.m.d. Am început cu Poezie și Metafizică și vom continua în ordinea propusă. Deschisă tuturor celor care mărturisesc întru Poezie, singura grila fiind cea axiologică, așteptăm pe adresa redacției
colaborări din orice colț al țării, inclusiv Nordul Bucovinei și Basarabia, dar și din diaspora românească” (Revista „Poezia” în o sută de anotimpuri).

Cel de-al doilea capitol, intitulat Un dar al lacrimilor, propune o incursiune hermeneutică în universul unor capodopere universale structurate în jurul temei centrale a suferinței. Cassian Maria Spiridon investighează acele stări limită ale ființei care converg spre descărcarea cathartică a lacrimii, privită ca o manifestare a durerii metafizice. Punctul de plecare al acestui demers analitic îl constituie Epopeea lui Ghilgameș, interpretată prin prisma tragismului condiției umane. Autorul își focalizează atenția asupra episodului de o intensitate dramatică remarcabilă în care eroul sumerian solicită eliberarea lui Enkidu din tenebrele Infernului. Această tentativă devine, în viziunea criticului, arhetipul luptei omului împotriva finitudinii și izvorul primei mari deplângeri din istoria literaturii: „Catharsisul e cel care prin lacrimi ne purifică, ne curăță sufletul întru sublimul și frumosul care prin poem ne despart de patimi, de nivela acaparatoare a contingentului. Epopeea lui Ghilgameș, creată cu un mileniu și jumătate înaintea poemelor homerice, în Mesopotamia, țara dintre Tigru și Eufrat, mai veche decât Biblia, narează vitejiile și suferințele lui Ghilgameș, regele legendar al Urukului. De multe lacrimi și suferințe are parte eroul nostru odată cu moartea prietenului de nedespărțit Enkidu”. Destinul poetului latin Ovidiu este, de asemenea, abordat succint, fiind evidențiată perioada exilului său la Pontul Euxin. Din această experiență a alienării și a nostalgiei față de metropola romană, au rezultat Tristele și Ponticele, opere fundamentale ale genului epistolar, care sublimează suferința îndepărtării în coordonate estetice de o deosebită valoare.

În capitolul eponim, care fundamentează tema centrală: inspirația ca un foc nestins, trecerea de la definițiile Antichității la nuanțele metaforice moderne este facilitată de conceptul bachelardian de imaginație materială. Prin invocarea complexului lui Prometeu, autorul subliniază că tranziția de la focul filosofic (ca element constitutiv al cosmosului) la focul poetic (ca substanță a metaforei) presupune o interiorizare a experienței arderii. Această traiectorie, care pornește de la intuițiile lui Thales și Aristotel, atinge maturitatea hermeneutică prin Gilbert Durand, care reîncadrează focul într-o structură complexă a imaginarului simbolic, definindu-l drept „un agent al purificării și al regenerării spirituale”. 

Cassian Maria Spiridon utilizează această structură bachelardiană pentru a explica impulsul intelectual de a cunoaște. Bachelard definește acest complex ca fiind „dorința de a ști la fel de mult ca dascălii noștri, de a ști mai mult decât ei”. În context literar, acesta se traduce prin efortul poetului de a stăpâni focul creației. Dacă la presocratici, focul este substanța primordială care transformă totul, prin lentila lui Bachelard și ulterior a lui Gilbert Durand, acesta devine un simbol dual: este atât forța vitală (căldura), cât și spectacolul morții (incendiul). Capitolul se închide cu sinteza lui Gilbert Durand, filosof care sistematizează „regimurile diurn și nocturn” ale imaginii. Focul este astfel plasat de către Cassian Maria Spiridon în centrul antropologiei simbolice, fiind elementul care mediază între spirit și materie: „Cucerirea focului a fost și rămâne esențial în separarea definitivă a omului de animal, iar meditația asupra focului, a flăcărilor care dansează în vatră a deschis calea spiritualizării, a devenirii și cunoașterii prin descoperirea poeziei și științei, dorința cunoașterii, revelată prin meditația în fața focului însoțind dorința de a iubi. Este o admirație care vine din primordii, din vremea când focul, odată descoperit, ne era în permanență însoțitor, ziua și noaptea, mai ales în regimul nocturn în care ne asigura lumină și căldură, jocul infinit al flăcărilor care ne fascina / ne fascinează până la hipnoză”.

Orice exegeză dedicată fenomenului poetic este incompletă în absența unei analize a conceptului de muză, instanță tutelară care constituie principiul generator și forța motrice a întregii lirici. În capitolul Muza, făuritoarea înțelepciunii, Cassian Maria Spiridon subliniază ideea că o incursiune în universul liric nu poate eluda figura muzei, aceasta fiind receptată ca elementul primordial care amorsează procesul creativ. Aparatul critic și documentar (la care apelează autorul) se remarcă printr-o vastă deschidere eclectică (de la reflecțiile filosofice ale lui Socrate, Platon și Aristotel, până la perspectivele lui Menken). Această genealogie a ideilor este completată și de exegeza textelor biblice din Noul Testament, stabilind astfel un dialog interdisciplinar între canonul Antichității și fundamentul spiritual creștin: „În Dicționar al Noului Testament, realizat de preotul Ioan Mircea (Ed. Institutului Biblic si de Misiune al BOR, 1995), prin virtute se înțelege: puterea de a realiza binele, în toate formele dorite și poruncite de Dumnezeu. Virtutea creștină, ca expresie a atitudinii interioare, este roada harului, a credinței, a dragostei și a nădejdii creștine, izvorâte din Dumnezeu prin Hristos și lucrarea Duhului Sfânt. De aceea virtuțile sunt socotite roade ale Duhului Sfânt (Gal. 5, 22). Sfântul Pavel vorbește despre toate faptele bune, în general, spunând: Câte sunt adevărate, câte sunt de cinste, câte sunt drepte, câte sunt curate, câte sunt de iubit, câte sunt cu nume bun, orice virtute și orice laudă (în Domnul), la acestea să vă fie gândul (Filip. 4, 81)”.  

În concluzie, lucrarea lui Cassian Maria Spiridon se constituie într-un demers intelectual remarcabil, unde numeroasele digresiuni analitice acționează ca veritabile reflexii incisive care iluminează nucleul tematic de bază. Dinamismul parcursului ideatic, susținut de o vastă erudiție, transformă volumul într-un spațiu al iradierii critice, în care fiecare incursiune teoretică adiacentă contribuie la rafinarea și consolidarea tezei fundamentale.