Volumul Terorismul deghizat al corectitudinii politice (Editura Tracus Arte, București, 2025) de Cassian Maria Spiridon reunește o serie de studii apărute în revista „Convorbiri literare” (între iulie 2023 și ianuarie 2025), demers asumat programatic de către autor: „Nu mi-am propus nici în acest volum a face critică, în sensul curent al cuvântului și nici obișnuita eseistică. Aceste articole exprimă sau / și afirmă, cu prioritate, câteva opinii, în genere o atitudine cât mai coerentă față de un eveniment, îndeobște literar, ori față de o carte, de o personalitate, de o temă în dezbatere curentă sau referitoare la viața revistei Convorbiri literare etc.; încercând a fi o istorie în desfășurare a vieții publicistice și de idei, dar și a vieții literare naționale. Nu am schimbat nimic față de cele publicate, în afara greșelilor inerente de tipar, asigurând astfel o fidelitate cel puțin temporară a diverselor atitudini literare impuse de evenimente, la care m-am străduit să dau un răspuns” (Nota autorului).

Volumul se alcătuiește din treisprezece capitole, ordonate cu o rigoare atent controlată, domenii esențiale ale reflecției istorice, culturale și estetice. De la democrația ateniană, evocată ca model fondator, la narcisism, ca simptom al modernității târzii, autorul urmărește liniile de forță ale civilizației europene, surprinse atât în momentele lor constructive, cât și în derapajele radicale.

Capitolele consacrate „nelimitelor exterminatoare ale nazismului și comunismului”, precum și analizei utopiei comuniste, definită fără echivoc drept „un avorton al istoriei contemporane”, fixează cadrul unei judecăți morale ferme, în care ideologia este supusă verdictului istoriei. În același timp, paginile dedicate lui Eminescu ori portretului savantului Ioan Bogdan, filolog „între convorbiriști”, readuc în prim-plan continuitățile culturale și responsabilitatea memoriei intelectuale.

Un loc aparte îl ocupă examinarea fenomenului contemporan al corectitudinii politice, abordat atât în dimensiunea sa generală, cât și în raport cu feminismul. Alături de acestea, capitolele despre o teză de doctorat interbelică și despre actualitatea unui îndrumar recuperează criteriul valorii într-un timp predispus la relativizare.

Reflecțiile de estetică și poezie, analiza universului liric al poeziei realelor și incursiunile în notațiile lui G. Călinescu închid volumul sub semnul vigilenței critice.

Remarcabilă prin anvergura tematică și densitatea exegetică, lucrarea își stabilește temeiul metodologic în capitolul dedicat democrației ateniene, utilizat ca etalon arhetipal. Acest recurs la Antichitatea clasică permite o evaluare riguroasă a convergențelor și disparităților dintre polisul  originar și configurațiile politice contemporane.

În capitolul secund, Narcisismul, un mal du siècle contemporan, autorul propune o analiză comparativă între actuala scenă politică — definită printr-un narcisism sistemic — și climatul ideologic de la începutul secolului al XIX-lea, perioadă invocată prin filiera stendhaliană și interpretată drept un „veac al tristeții”, marcat de o patologie morală care subsumează plictisul existențial și agitația sterilă.

Cassian Maria Spiridon fundamentează diagnoza crizei istorice actuale pe baza teoretică oferită de Christopher Lasch în Prefața la Cultura narcisismului. Utilizând perspectivele din cartea menționată, el relevă mecanismele prin care individul contemporan se izolează într-o autoreferențialitate distructivă pentru corpul social: „Nici filosofii nu mai oferă o bună înțelegere a lumii și nici nu reușesc să ne spună cum să ne împlinim viața, la fel cum literații nu mai sunt preocupați de redarea lumii reale, centrați fiind pe propriile lor stări de spirit”; „Birocrația modernă a subminat tradițiile anterioare, de acțiune pe plan local, a căror renaștere și dezvoltare ar mai da o speranță în ceea ce privește apariția unei societăți rezonabile dintre ruinele capitalismului”; „Debusolat, relaxat și tolerant față de dogmele care îl atașau de un anumit grup etnic și / sau rasial, își eludează propria siguranță asigurată de această apartenență”.  

Dominanta mentalului contemporan este guvernată de imperativul lui carpe diem, o formă de prezentism radical în care existența individului se consumă exclusiv în coordonatele „aici și acum”. Această paradigmă existențială presupune o fractură deliberată față de memoria generațională, anulând rolul de ancoră al trecutului și, implicit, responsabilitatea față de continuitatea viitoare. Se observă, astfel, o erodare a sentimentului continuității istorice. Absența unui simț istoric autentic a condus la o dezarticulare a legăturii dintre individ și posteritate, interesul pentru moștenirea culturală sau civică fiind substituit de satisfacția imediată. Începând cu deceniul al optulea al secolului trecut, această tendință a culminat cu instaurarea unui narcisism colectiv, fenomen care transformă spațiul social într-o sumă de solitudini autoreferențiale, lipsite de perspectiva duratei și a devenirii istorice. 

Cassian Maria Spiridon întreprinde o analiză sistematică și comparativă a nazismului și comunismului, tratând cele două ideologii ca fenomene politice aflate într-o simbioză tragică a secolului al xx-lea. El apelează la un corpus bibliografic de referință pentru a evidenția mecanismele represive și fundamentul lor ideologic. Prin recursul la cartea lui Alain Besançon, Nenorocirea secolului. Despre comunism, nazism și unicitatea „Șoah”-ului, este explorată natura cvasi-religioasă a celor două sisteme și modul în care utopia a fost utilizată pentru a justifica uciderea în masă. Dimensiunea cantitativă și structurală a represiunii reiese din Cartea neagră a comunismului (coordonată de Stéphane Courtois), a cărei lectură servește la documentarea amplorii globale a terorii roșii, un argument solid pentru necesitatea unui proces moral al comunismului, similar celui aplicat nazismului. Analiza este completată prin rigoarea documentară a lui Raul Hilberg în Distrugerea evreilor din Europa, lucrare esențială pentru înțelegerea birocrației morții și a modului în care statul totalitar și-a pus resursele administrative în slujba exterminării sistematice. Prin corelarea acestor surse, Cassian Maria Spiridon demonstrează că, în ciuda diferențelor doctrinare de fațadă, ambele sisteme politice partajează o viziune nihilistă asupra valorii umane și o respingere radicală a pluralismului democratic: „Deportarea în lagărele de muncă nu a fost invenție nazistă, ci a fost preluată drept model de la sovietici, care au inventat-o după lovitura de stat din octombrie 1917, primele fiind înființate în 1918”; „Un exemplu pilduitor pentru Alain Besançon este șantierul canalului Dunăre – Marea Neagră din anii 50, care a provocat moartea a 200000 de oameni, servind drept mormânt vechilor elite. Și exemplele ar acoperi zeci și zeci de pagini, toate la fel de îngrozitoare” (cap. Nelimitele exterminatoare ale nazismului și comunismului). 

Tranziția de la totalitarismele clasice (nazismul și comunismul) către formele contemporane de control ideologic reprezintă nucleul argumentației lui Cassian Maria Spiridon care sugerează că, deși metodele s-au rafinat, temeiul constrângerii rămâne neschimbat: anihilarea libertății de conștiință. Dacă totalitarismele secolului trecut s-au bazat pe aparatul de stat pentru a exercita o teroare fizică, explicită, corectitudinea politică este interpretată ca un terorism deghizat. Acesta operează prin ostracizare socială – excluderea din spațiul public a celor care nu aderă la noua dogmă –, mutilarea limbajului – reconfigurarea vocabularului pentru a face anumite idei impensabile (conceptul orwellian de newspeak) – și autocenzura – individul devine propriul său supraveghetor, de teama represaliilor morale.

Într-o societate dominată de prezentism și de pierderea simțului istoric, individul devine fragil și dependent de validarea imediată a grupului. Fără legătura cu tradiția (modelul atenian sau valorile creștine), omul contemporan este ușor de influențat de către noile concepte. Aderarea la corectitudinea politică oferă un sentiment de superioritate morală facilă, alimentând narcisismul colectiv descris în capitolul al doilea. Cassian Maria Spiridon, sprijinit de analizele lui Alain Besançon, observă că și justețea politică păstrează structura unei religii seculare. Ea promite o lume perfectă, purificată de orice formă de discriminare sau ofensă, însă, la fel ca în regimul comunist, acest obiectiv utopic justifică măsuri coercitive împotriva dușmanilor progresului. 

Autorul consideră că trăim o criză istorică, întrucât societatea contemporană este marcată de refuzul de a mai privi către trecut pentru a învăța și către viitor pentru a construi. Această secțiune a lucrării adaugă o dimensiune fundamentală analizei lui Cassian Maria Spiridon: recursul la modelul eminescian ca reper de rezistență morală și identitară în fața proceselor de dezagregare a simțului istoric descrise anterior.

În capitolul Eminescu și românii din afara Țării, Cassian Maria Spiridon își fundamentează argumentația pe o activitate de exeget și editor de cursă lungă. El face trimitere directă la monumentala ediție a Operelor politice (publicată inițial în trei volume la Editura Timpul, 1997-1999, apoi sintetizată într-un volum unic în anul 2000), prin care a organizat „publicistica eminesciană pe mari tematici, în care avem pagini dedicate inclusiv românilor din afara provinciilor care în 1918 s-au unit într-un singur stat, România”.

Mihai Eminescu este privit ca analist politic de o acuitate rară, ale cărui texte dedicate românilor din provinciile aflate sub dominație străină (înainte de 1918) sunt: Românii Peninsulei Balcanice (în „Timpul”, 26 septembrie 1876); Românii din Moravia, „Curierul de Iași”, 3 noiembrie 1876; „De altfel, regatului româno – bulgar Eminescu dedică un spațiu larg în Timpul din 21 și 23 noiembrie 1882, transcriind fără comentarii, din Analele Academiei din Viena, pagini din Monografie de C. cav. de Hofer”; Se vorbește că în Consiliul…, studiu publicat în „Curierul de Iași”, numerele de pe 17, 19, 21, 26 și 28 noiembrie 1876; Răsăritul Europei, în „Timpul”, 25 mai 1880; Conferința suplimentară la Tratatul de la Berlin – „Timpul”, 1 iunie 1880; Întâmplarea a voit… 27 / 28 aprilie 1881, în „Timpul”. „Timpul” din 20 septembrie 1881 „găzduiește un amplu articol extras de Eminescu din foaia cotidiană Mesager du Midi, care apărea la Montpellier, publicat aici cu ocazia unei reprezentații teatrale în dialectul provincial în folosul școalelor macedo – române și care cercetează situația politică a acestora”. Ziarele vestesc…, în „Timpul”, 10 iulie 1882; De mai multe ori am observat, „Timpul”, 11 august 1882. „Ultimul articol, care are ca tematică românii din afară este dedicat lui Apostol Mărgărit, arestat și închis de greci, acuzat de aceștia că propagă românizarea greco-românilor (?) din Macedonia etc. Diatribele poetului sunt pe măsură”. 

Recuperarea gândirii politice eminesciene reprezintă un act de restaurare a sentimentului firesc al continuității istorice. În contextul „terorismului deghizat al corectitudinii politice”, care tinde să relativizeze valorile naționale, perspectiva lui Mihai Eminescu oferă un fundament solid pentru redefinirea identității românești. Cassian Maria Spiridon nu doar că salvează textul eminescian de la uitare, dar îl transformă într-un instrument de analiză pentru prezent: Eminescu devine vocea care demască bolile morale sesizate odinioară de Stendhal și care continuă să afecteze societatea sub forma narcisismului colectiv. 

Volumul semnat de Cassian Maria Spiridon se remarcă prin claritate ideatică. Autorul mânuiește cu o siguranță distinsă instrumentele dialecticii, auxiliare elucidării unui fenomen de o subtilitate și o complexitate adesea eludate. Un element care se distinge în mod special este erudiția solidă care susține demersul critic. Printr-o selecție riguroasă, sunt aduse în atenția publicului referințe și genealogii ideologice care au rămas, până acum, mai degrabă în perimetrul cercetării de specialitate.

Mă uit la o fotografie. Craiova veche.
Trei bărbați tineri stau în prim-plan, foarte aproape de aparat, 
parcă ne-ar privi chiar acum,
iar oasele lor, 
de multă vreme, 
nu se mai știe pe unde sunt.

Un suport atât de fragil precum fotografia,
pe care o puteau mototoli în palmă
sau rupe și arunca definitiv la gunoi,
le-a supraviețuit.

Ei sunt demult în lumea celor drepți
(drepți doar prin poziția din sicrie).

Nimeni dintre privitori nu-i cunoaște,
nu-i poate identifica,
dar ei zâmbesc din fotografie către noi.
Dacă le-ai fi spus atunci că, în anul 2025,
vor fi văzuți la televizor
— care nici nu fusese inventat —
de sute de mii de oameni,
nu ar fi crezut.

Anul nostru, acesta de acum,
căruia la noapte îi vom da brânci în istorie,
li s-ar fi părut de domeniul fantasticului,
ireal că va ajunge vreodată pe pământ.

Așa cum nouă, astă-vară,
dacă ne-am fi gândit la Revelion
și l-am fi rostit într-o convorbire pe țărm,
ni s-ar fi părut atât de depărtat;
iar azi, vara trecută
e deja departe, imposibil de recuperat,
imposibil de retrăit.

În timp ce Revelionul de acum
așteaptă să fie consumat de noi,
cu toată bucuria
că am mai apucat un an
să-l adăugăm la zestrea noastră de fatum.

Arhetipul vetrei și memoria ludică

de Dan Ionescu

Sub titlul Regele balului (Editura PRUT, Chișinău, 2025), Lucreția Bârlădeanu își organizează materia narativă într-o formulă de „roman nonfictiv”, etichetă care dezvăluie imediat filonul originar al cărții: viața însăși, trecută prin filtrul unei conștiințe care selectează, ordonează și conferă sens. Textul se abandonează fluxului biografic, dar, în același timp, se supune unei discipline a construcției: cinci capitole, flancate strategic de un Preambul și închise de un Epilog, semn că experiența existențială este asumată ca materie literară supusă formei.

Ca manieră, ​romanul, prezentat pe coperta a IV-a de către Nicolae Negru („Cronica familiei Bârlădeanu reflectă, dintr-un unghi personal, credibil, realitățile din perioada ocupației sovietice”), se înscrie în canoanele modernismului analitic: narațiunea se relatează la persoana întâi, iar autoarea instituie un personaj-martor, a cărui perspectivă subiectivă devine unicul filtru de legitimare a lumii. Memoria involuntară și timpul subiectiv — cuceriri definitive pe care Marcel Proust le-a impus prozei universale — devin principalele instrumente de sondare a conștiinței.

Totul germinează dintr-un detaliu de o simplitate aproape ritualică: actul de a coase o haină. Un fir rebel, desprins din țesătură, devine declanșatorul unei anamneze profunde. Cu fluența talentului, Lucreția Bârlădeanu reconstituie trecutul casei natale: „Casa în care locuiam în copilărie cu părinții și bunica după mamă era, pentru vremea aceea, destul de mare și impunătoare. A fost construită odată cu biserica din sat și, dacă o raportez la un reper de civilizație modernă, constat că era de-o seamă cu Turnul Eiffel. Această asociație mi-a dat un soi de mândrie inexplicabilă. Ce vreți, asistase și neamul meu, acolo, în câmpia Sorocii, în Estul îndepărtat, într-un fel anume, chiar dacă în mod pasiv, la un act de cultură universal”.

Lucreția Bârlădeanu nu este străină de acea vis comica a spiritului moldav. Centralitatea simbolică a cuptorului este evocată ca un laitmotiv de neîndoielnică sorginte în Amintirile lui Creangă. În viziunea autoarei, cuptorul încetează să mai fie un simplu obiect utilitar, devenind un spațiu al sacralității intime și al magiei cotidiene. În ungherele tainice ale dulapului de după vatră, se regăsesc staniolurile bomboanelor de ciocolată — firave relicve de argint ale unei copilării edenice: „Prichiciul înalt al cuptorului era tocmai bun de suport pentru cutioarele cu diferite mărunțișuri foarte importante, printre care cea mai valoroasă era o colecție cu hârtiuțe multicolore de argint, taaare frumoase, în care fuseseră învelite cândva bomboanele gustoase de ciocolată, ce se topiseră, vai!, incredibil de repede în gura mea”. Însă cuptorul devine, pe rând, podium și altar, scena improvizată unde viitoarea scriitoare își exersa vocația de interpretă a melosului popular: „Cuptorul a fost și prima mea scenă pe care am debutat în calitate de cântăreață. Nu aveam nici cea mai mică îndoială că sunt o mare vedetă”; „Vai de urechile și de răbdarea celor care mi se nimereau spectatori! Cea mai îngăduitoare era, totuși, mama, dar exista și în cazul ei o limită. Dacă exageram, era nevoită să fluture coada măturii tocmai în momentul când eram în așteptarea aplauzelor furtunoase”.   

Nu lipsit de importanță este și rolul cuptorului de asylm protector. În momentele de cumpănă ale micilor abateri infantile, vatra se metamorfoza într-o cetate a tăcerii, locul de retragere unde copila căuta ispășirea și adăpostul: „Cuptorul era locul ideal unde mă puteam retrage după ce făceam vreo boroboață și simțeam că plutește în aer pericolul de a fi pedepsită. Știam că, pentru a evita cine știe ce deznodământ nefast, nu era loc mai potrivit decât fundul cuptorului”.

Drumul devine receptacolul unei incursiuni mistice. Datorită legăturilor invizibile care guvernează ființa, scriitoarea recuperează efigia bunicii paterne, figură de mult strămutată în regatul umbrelor, dar care subzistă în structura intimă a nepoatei prin forța unui atavism implacabil. Comuniunea de dincolo de abis își află punctul de incandescență sub vraja muzicii lui Chopin. Notele compozitorului trezesc în conștiința scriitoarei ecourile sângelui ei polonez. Absența fizică a bunicii se preschimbă într-o prezență spirituală tutelară; identitatea însăși este o melopee a originilor, descifrată prin intuiție și venerație. Genealogia se mută din registrul faptului în acela al rezonanței interioare, iar trecutul devine o realitate vie, trăită prin cultură și muzică.

Romanul Ion al lui Liviu Rebreanu, construit pe o serioasă ciclicitate epică, funcționează aici ca model latent, ca o matrice narativă care orientează sensibilitatea autoarei. Nu întâmplător, drumului — element axial al epicului – i se consacră un capitol distinct. Realul se deschide către o zonă de penumbră mistică, unde experiența se încarcă de reverberații afective și simbolice.

Lucreția Bârlădeanu realizează, cu o mână sigură, o serie de portrete, dintre care chipul bunicului Anton se detașează printr-o vigoare arhetipală. Înscriindu-se în cadrele unei existențe aparent riguroase — marcată de disciplina ostașului în armata țaristă și de urgiile Primului Război Mondial — personajul depășește condiția de simplu veteran pentru a se statornici în rosturile tihnite ale patronului de han: „Umblat prin lumea mare și trecut prin focul Primului Război Mondial ca soldat în armata țarului Nicolae, Anton a cunoscut multe despre viață. Întors la vatră și cutreierând țara în lung și în lat ca negustor, a dat de această palmă de pământ care i-a căzut cu tronc la inimă”; „Se gândi să investească într-o afacere ce includea un han încăpător și o cârciumă. Mai târziu făcu și o ghețărie, unde putea păstra proaspete produsele din carne și pește. În timp, mai ridicase și alte, acareturi, menite să asigure buna rânduială a lucrurilor pentru cei care treceau și se opreau aici, astfel încât să le ofere o ședere cât mai plăcută”.

Din punct de vedere psihologic, Anton se definește printr-o ominitudo comunicativă, o fluență a verbului care animă micro-universul social de la răscrucea drumurilor. Sub aspect moral însă natura lui este una dionisiacă, stăpânită de o irepresibilă disponibilitate erotică; bunicul este un „iubăreț” care nu-și cenzurează pulsiunile, asumându-și sentimentele cu o franchețe care ignoră pudoarea convențională: „Negoțul pe care-l practica de ani și ani bunicul Anton mergea destul de bine. Doar că nevasta lui se cam săturase să-și vadă bărbatul mereu pe drumuri, cu șarabana mereu încărcată cu marfă, petrecându-și nopțile pe unde apuca. Asta cu atât mai mult cu cât îi mergea vestea de om iubăreț, care avea câte o ibovnică aproape în fiecare sat unde poposea. Gurile rele ziceau că-și lăsase sămânța și peste drum de casa lor, unde una dintre copilele ce se născuseră de curând îi semăna leit”.

Unul dintre punctele de maximă iradiere spirituală ale acestei cronici familiale rămâne episodul căprioarei, o întâmplare ce glisează dinspre anecdotic spre fabulă. Salvată și ocrotită de Anton și Nadejda — martora acestei epifanii — căprioara revine, după o absență de o săptămână, însoțită de un căprior. Pentru bunicul Anton, această întoarcere devine o probă ontologică: el descoperă, cu uimirea omului în fața miracolului, că animalele posedă o viață afectivă de profunzime. Această lecție de umanitate, oferită de sălbăticiune, va fi ulterior tezaurizată și relatată drumeților poposiți la han, transformându-se dintr-o întâmplare privată într-o parabolă universală a compasiunii: „Peste câteva zile, spre bucuria tuturor, căprioara s-a întors. S-a apropiat sprintenă și a intrat în ogradă, căutând mângâierea mâinilor și un călcâi de pâine, pe care obișnuia să-l rumege în căușul lor. Dar nu venise singură. La capătul drumului, spre pădure, o aștepta un căprior tânăr, care nu o scăpa din ochi. Adesea tatei îi plăcea să discute despre acest caz cu prietenii săi, dar uneori și cu clienții de la cârciumă și întotdeauna nu uita să pomenească gândul că Biblia greșește când susține că doar oamenii au suflet și pot avea sentimente, iar animalele nu”. 

Îngăduindu-ne o paranteză hâtră, în descendența acelei erudiții insinuante prin care Alexandru Odobescu declara, în Pseudokynegeticos, capitolul cel mai plăcut cititorilor: acela care nu conținea decât puncte de suspensie, am putea afirma că unul dintre popasurile desfătătoare pentru spirit rămâne, în romanul Lucreției Bârlădeanu, secțiunea Biografia în imagini. Este aici o iconografie a memoriei, unde paginile găzduiesc efigiile unei întregi spițe: de la patriarhalul bunic Anton, până la acele tulburătoare portrete care-l surprind pe tatăl prozatoarei de-a lungul timpului. Suita de mărturii vizuale se încheie cu facsimilul autobiografiei „(ciornă) scrisă în rusă de mâna lui tata (1968)”. Prin acest gest scriptural, dublat de forța imaginii, se închide cercul unei existențe transmise, iar destinul individual se subsumează destinului familial, pecetluit deopotrivă prin memorie, scris și chip.

Sub titlul, de rezonanță homerică, Odiseea mea, autoarea își jalonează propriul parcurs spre împlinire, un cursus honorum marcat de stagii de studii în Apus. Aceste pelerinaje intelectuale devin prilejul unor întâlniri providențiale cu figuri de prim-plan ale vieții noastre politice și culturale, acele personalități care, după amurgul anului 1990, aveau să ocupe prosceniul istoriei noastre contemporane. În Epilog, narațiunea se repliază cu devoțiune filială asupra însemnărilor tatălui, spirit cu preocupări literare. Această secțiune recuperează legenda istorică a Sorocăi, satul de baștină unde rădăcinile neamului se întretaie cu mitul. Finalul este de o viziune aproape cinematografică: printr-un gest de o teatralitate superioară, autoarea închide caietul cu însemnările tatei și râde, precum el ar asista, aievea, la citirea propriilor rânduri.

Una dintre mizele majore ale cărții constă în reconcilierea dintre istorie și intimitate. Realitățile dure ale ocupației sovietice, ale războaielor, ale dezrădăcinării și ale marginalității sunt tratate frontal, cu accente documentare, dar și absorbite în țesătura unei vieți trăite, în micile ritualuri domestice, în obiecte, spații și gesturi. Istoria mare este resimțită prin vibrația existenței mărunte.

Din punct de vedere stilistic, Lucreția Bârlădeanu practică un modernism temperat, bazat pe introspecție, memorie involuntară și perspectivă subiectivă, fără a cădea însă în narcisismul confesiunii. În jurul episoadelor cu bagaj simbolic, se coagulează o viziune umanistă, în care empatia, compasiunea și reverența față de viață rămân valori centrale.

Personajele — în special bunicul Anton — sunt construite cu vitalitate: nu sunt nici idealizate, nici demonizate. Erotismul, exuberanța, spiritul comunicativ, dar și slăbiciunile omenești sunt integrate într-o viziune fără judecată moralizatoare, opțiune care destinează romanului o dimensiune clasică, în sensul echilibrului dintre înțelegere și luciditate. În cele din urmă, Regele balului se impune ca un roman al identității trăite, în care biografia individuală devine expresia unei istorii mai largi, iar trecutul este o prezență activă, modelatoare.

cei mai mulți oameni
depind de inimă
ca sentiment,
nu ca motor al vieții

le place să fie trași pe sfoară
de impulsuri

căsniciile
se fac și se desfac
în galop

eu sunt mereu cuprins de timp
singurul lucru
care mă poate include
are tot

sunt un captiv

dacă vorbesc despre inimă
trebuie să spun asta:
trăind prin ea
sunt captiv de mai multe ori

întâi,
pentru că existența mea
se consumă tenebros
între ziua frumoasă
fugind pe lângă ferestre
și televizor

apoi,
pentru că retrăiesc
lumile filmelor
și împart cu protagoniștii
drama
și fericirea

în al treilea rând,
mă refugiez în inimă
ca într-o ultimă celulă
mai puțin plicticoasă

și acolo descopăr
impulsuri frânte
tristeți așezate în vene
ca niște semne de carte

de fiecare dată
se deschide o carte nouă
doar pentru mine
și iar mă apuc să citesc

te miri
ce-mi umblă prin minte

mi-am cumpărat niște ochelari de soare
dintr-un magazin
rămas dinainte de ’90

i-am spus lui X
că nu-i mai port
sunt demodați

X n-a zis nimic
tăcerea lui
nu se risipește
doar se mută

la plecare
(toate întâlnirile erau la mine)
m-a întrebat:

dacă nu-i porți
nu mi-i dai mie?

nu mai aveam unde să mă retrag
spusesem deja
demodați
dar nu spusesem
renunț

erau ai mei
lentile de sticlă
rame de metal
o greutate reală
într-o lume ușoară

am înțeles încă o dată
că vorbele sincere
pot deveni obligații

între ce afirmasem
și foamea lui de lucruri 
(apropiată de o boală)
i i-am oferit

mi-am spus atunci
că îmi voi lua alții
nu s-a mai întâmplat

au urmat și alte daruri
cerute
niciodată întoarse

el
cetățeanul X
n-a dat nimic niciodată
nici măcar un cap de ață

unde vor fi ajuns obiectele
în ce sertare
pe ce mâini străine
doar Dumnezeu știe

eu am rămas
cu o stare
cu o judecată
cu ideea
că X era un personaj

unul negativ

Îmi achiziționasem niște ochelari de soare
dintr-un magazin rămas dinainte de ’90.
Și i-am spus lui X, aproape în treacăt,
că nu-i mai port —
mi se păreau demodați.

X n-a zis nimic atunci.

La plecare —
toate întâlnirile erau la mine —
îmi zice:
„Dacă nu-i porți, nu mi-i dai mie?”.

Nu mai aveam ce motiva.
Spusesem deja că sunt demodați,
dar asta nu însemna
că vreau să-i dau.
Îi cumpărasem.
Lentile de sticlă.
Rame de metal.

Prins între ce afirmasem
— nu știam că vorbele sincere
se pot întoarce împotriva ta —
și cerința lui arzătoare
(aproape o boală:
o formă de cleptomanie),
i i-am „oferit”.

M-am gândit, în clipa aceea,
că îmi voi lua alții.
N-am mai făcut-o.

La acest cadou cerut
s-au adunat, în timp, și altele.
El, cetățeanul X,
n-a dăruit niciodată nimic.
Nici măcar un cap de ață.

Unde vor fi ascuns anii obiectele acelea?
În ce sertare,
pe mâinile cui vor fi încăput?
Doar Dumnezeu știe.

Eu am rămas cu o stare.
Cu o judecată.
Cetățeanul X era un personaj.

Unul negativ.

Steaua pe care o țin să colind prin sat
mă poartă în sus, până la ușa lui Iisus,
care, în dreapta lui Dumnezeu —
cum e spus în Scripturi —
mă primește zâmbitor.
Face un pas spre mine
și vestmântul lui albastru se freacă de bolta cerului,
cea care-i susține pasul măreț și glorios,
chiar și în gestul acesta mărunt
de a primi un copil ca mine
în împărăția lui,
întinsă prin cosmos,
trasă de porumbei în zbor.

Mi-a pus mâna pe creștet și mi-a zâmbit.

Am văzut toată istoria laudei
ca o hologramă:
turle înălțate, biserici dedicate,
ziduri noi crescând
întru slăvirea lui Hristos.
Eram la ora de religie — mi-am spus —
și gândul m-a azvârlit înapoi pe pământ
cu viteza unei revelații retrase.

Atunci, de jos,
s-au văzut șiraguri de stele noi.
De sub mantia Mântuitorului
vor fi ieșit.

Ai mei priveau 
uimiți explozia imaterială a cerului,
ieșiți să întrebe de mine
pe ceilalți colindători,
care-și făceau datoria față de gazde,
în tandem
cu primirea mea de către Iisus.

O scânteie de istorie cade în vârful stelei
pe care o purtam prin sat,
ca oamenii să-și amintească de magii insistenți,
plecați să asiste la împlinirea profeției.

Ni se deschid porțile cu emoție —
mai întâi emoția,
apoi, în spatele ei, gospodarul —
și cântăm cât ne ține gura:
„Steaua sus răsare ca o taină mare,
Steaua strălucește, pe Iisus vestește”.

Mă mir cât de ușor se învață versurile din colind 
și tocmai de aceea mi se pare mereu
că le greșesc,
spre deosebire de lecțiile de la școală.

E încă patru dimineața.
Ne regăsim pe o uliță, 
întinsă, prin spatele grădinilor, 
ca o sfoară tăcută, 
pe care scapără scamele.  

În suflet ni se lasă tristețea
că lumea nu mai are chef
să ne poftească în curte.

Unele garduri sunt sparte
și ne poate sări un dulău în cale.

Colindul nu ne-a adus mare lucru în buzunare.
Ne întoarcem la casele noastre.
Nu ne rostim dezamăgirea,
fiindcă din afirmație
ar crește ca săpunul care clăbucește.

Pe neaua de astăzi,
calc pe urmele unor pași răzleți
ca să ajung, din nou,
la copilul care am fost.

X îmi povestea că, 
într-o vreme, 
îl puseseră să se ocupe de echipa de fotbal, 
la armată... 

La primul antrenament, 
pe teren, 
i-a venit o minge – nu știu cum –, 
el a săltat piciorul, 
a făcut un stop, 
apoi a aruncat-o înainte 
și a șutat drept în vinclu:
— Hai, că știți fotbal!

De atunci, l-au respectat, 
dar X cam habar nu avea despre joc...