Femeia luase ea însăși poziția de drepți, 
auzind acest strigăt mai potrivit 
lui Ștefan cel Mare,
decât unui gânditor, 
însă Diogene se deșteptase ca dintr-o visare: 
„Hm!”, 
chiar el își spunea,
„unde poate duce simpla confuzie. 
Eu, conducător, ea, ascultător...
Oh! Vremuri patriarhale, 
care nu-mi convin”.
„Preia frâiele!”
și-a continuat Diogene monologul, 
de data aceasta, rostit tare, 
„Preia frâiele, femeie,  
și hai să-mi povestești
despre nopțile care-ți trec pe dinainte
ca niște vehicule de luptă romane!”.

„Azi-noapte”, începe femeia, 
„am văzut luna - 
bântuia pe cer într-o sanie,
trasă de caii zăpezii stingheri”. 

(Va urma)
 
 

„Nu voi, Diogene, mai tânără să fiu. 
Sunt braț la braț cu tine, 
contemporana ta, 
amândoi trecem prin eră - 
astfel să creionezi despre mine, 
în lucrare. De ce să ne înstrăineze 
dezacordurile futile? 
Suntem trup și suflet, 
părtași ai vremurilor noastre”. 

Pentru moment, Diogene a tăcut,
pentru a fi rămas filosof și la masa bogată. 

„Așa voi scrie!” - mai târziu, 
filosoful a strigat. 
Surprinsă, femeia a luat poziția de drepți. 

(Va urma) 

Deși era tentat să confirme aprecierea femeii, 
totuși, Diogene încerca să iasă cu mai puțină laudă de sine
(care, în nicio împrejurare, nu miroase a bine),
din context, 
fiindcă, întotdeauna, el se afișase modest, 
cum îi stătea, cu adevărat, în fire. 
A tăcut. 
Femeia a adus, 
pe un platou de lut,
un pește rumenit, asemănător
cu acela prins de oaspetele ei, 
filosoful capitalei. 

„Ți-am oferit un pește, 
viu ca inima”, a intervenit Diogene. 
„Tu ai pus, 
pe masă,
viitorul sortit peștelui meu, 
din plasă. Ești o zeiță, 
fiica lui Cronos. Te joci, 
după cum poftești, 
cu timpurile, învârtindu-le în mână, 
ca pe mărgele,
umbli, atât de lejer, ca un lujer, 
pe axa temporală a altora. 
Inversează! Du-te în cameră 
și revino  
mai tânără cu niște ani. Aș fi uluit
și te-aș trece în cartea mea, 
ca pe un geniu fără operă, 
dar cu meșteșugul de a obține, 
de la timpul tău trecut, intrat în istorie, 
vigoare, prospețime și un chip mai subțire, 
cum îl aveai, 
când ne-am cunoscut”. 

(Va urma)
 

Femeia cucernică i-a ieșit în prag, 
îmbrăcată în haine curate, albe, 
ca o replică la ținuta oaspetelui drag. 

„Am adus un pește” Diogene a îngăimat. 
„Mulțumesc, ești bun. Așază lampa 
lângă mine”. 
„S-a stins pe drum. 
Nici nu mai e nevoie să stea aprinsă.
În curând, astrele răsar
și-ți vor lumina destinul”. 
„Cum spui tu”. 

În timpul mesei, 
Diogene perora despre biografiile 
și vastele sisteme ale altora. 
„Opera ta este cea mai însemnată” -
a fost vorba care pe Diogene l-a încurcat.
Simțea că înoată, din nou,
însă nu prin apă.

(Va urma)

Sursa: YouTube

„Sunt invitat la cină, 
de către femeia din apropiere.
În casa ei, 
voi putea stinge lampa. 
Am transmis mesajul meu în oraș,
de a căuta, cu lampa aprinsă, 
ziua, în amiaza mare, 
un ins adevărat: 
oamenii au luat aminte 
și au devenit mai profunzi.
În spatele zâmbetului lor, 
tâmp altădată, 
acum, afli mai multă umanitate. 
Merită să mă arunc, din nou, 
în mare și să mă scald, mai relaxat. 
Misiune îndeplinită, cu vârf și îndesat! 
Doi oameni adevărați am remarcat,  
femeia la care sunt invitat să iau masa. 
Al doilea poate fi Alexandru cel Mare”.  
 

Cu pletele în vânt - 
să-l fi văzut pe Diogene cum alerga pe țărm, 
Poseidon l-ai fi crezut. 

Și, bâldâbâc! Diogene s-a cufundat
în valurile albastre. 

„Oare pot prinde un pește?” - 
sub apă, Diogene gândea. 
„I-l duc drept dar femeii 
care m-a invitat”. 
Gândul i-a fost ascultat.
În preajmă, 
un pește a înlemnit, 
ca ofrandă. Diogene l-a apucat 
în brațe 
și a ieșit, triumfător, la mal
și iată ce-și spunea, în barbă: 
„Corespondența dintre mine 
și natura acvatică 
s-a materializat. 
Hai să mă pregătesc și să merg, 
pentru a-mi onora, 
cum se cuvine, 
invitația, de ieri adresată”. 

(Va urma)

Izolați în schelete, 
Adam și Eva își dădeau gură, 
precum, într-un debut fals 
în dragoste, 
Ana și Ion, pe câmpurile 
satului Pripas. 

Eva devenise optimistă,
amintindu-și blestemul lui Dumnezeu, 
de a naște, în dureri, pui de om;
fiindcă nu avea în ființă deșteptat 
sentimentul matern, 
intuise că mai are mult de trăit;
la un asemenea gând, 
își revenise în fire: 
se plimba, 
cu voioșie, 
prin carcasa de oase. I se putea auzi 
glasul cristalin
răzbătând alb în noapte.  

Adam a reușit să iasă 
din gura hipopotamului adormit
și dus a fost, înspre muntele de oase, 
care-i blocase femeia.
În drum, s-a împiedicat 
de un trunchi prăbușit ca un elefant.
În ceasurile nopții, 
se auzea pârâitul prelung al unui ram, 
pe care Adam îl rupea din coroană, 
să aibă o pavăză. 
Ca Tarzan (îndoind fiarele cuștii), 
Adam a dislocat fălcile ansamblului osos 
în care Eva, într-adevăr, cânta operetă. 

S-au îmbrățișat. 
Din cer, luna zâmbea
și bărbatului i s-a părut Eva 
mult mai strălucitoare decât orice
mijea deasupra lor. 
De invidie, luna s-a îngălbenit 
și așa a regăsit-o în cer 
Shakespeare, când a scris 
scena balconului.

P.S.
Piesa Romeo și Julieta 
avea să umble în lume, 
de la un veac la altul,
ca un bagaj, purtat de actori, 
din teatru în teatru. 

Of! când piesa a fost proiectată 
în cinematografe, 
luna și mai mult 
s-a lăsat călcată în picioare, 
de Neil Armstrong. 
Și Bendis căzuse în istorie,
dimpreună cu poporul 
care o venera. 

 
   

Sursa: YouTube

Sursa: YouTube

*Studiu apărut în revista „Scrisul Românesc”, Nr. 5 / 2020

Pentru a scrie Pădurea spânzuraților, Liviu Rebreanu s-a documentat temeinic asupra etapelor presupuse de tragedia fratelui său, Emil Rebreanu, acuzat de trădare de către un tribunal militar austro-ungar și executat prin spânzurare (în 1917).

Contrar tehnicii moderniste a romanului subiectiv, acțiunea este relatată la persoana a III-a, vocea narativă substituind autorul atâtor evenimente grave, realiste, mai degrabă acelor vibrații subterane care nu-i aparțin, dar pe care le-a descoperit și le exprimă. Cu alte cuvinte, Liviu Rebreanu se pune în pielea personajelor, reușind să se detașeze de acel sine marcat de suferința pierderii unei ființe dragi; de asemenea, în timp ce împărtășește starea acelora prinși în chinga destinului, devine totuna cu ei.

Autorul pare a purta pe umeri o cameră de filmat, subliniind (cu prim-planul) reacția acelora implicați în eveniment. Universul se constituie în seama a două repere, celest și terestru, bolta și spânzurătoarea, dintre care, în scurt timp, predominant devine al doilea. Spânzurătoarea e descrisă drept mână a destinului: „spânzurătoarea nouă și sfidătoare, înfiptă la marginea satului, întindea brațul cu ștreangul spre câmpia neagră, înțepată ici-colo cu arbori arămii”. O metaforă pentru viața omului în general este câmpia marcată de „arbori arămii”. Planeta însăși e o vietate cu tempo invariabil.

Fiecare personaj pare a avea misiunea lui, căreia, într-un eveniment comprimat ca războiul, i se va dedica magistral. În acest fel, ca într-un mecanism cu mai multe rotițe, se întinde ca uleiul colosala dramă interioară a celui osândit la moarte.

„Conștiința datoriei” caracterizează pe fiecare combatant în parte, însă, în condiții extreme, aceasta suferă modificări, din cauza unor unghiuri de vedere survenite neașteptat. Astfel, la început, locotenentul Apostol Bologa privește cu dispreț și dezaprobare pe Svoboda (ofițerul ceh, acuzat de trădare). Șubrezirea ideii că Svoboda este vinovat începe de la discuția purtată cu Otto Klapka. Pe „masa” fiecărui personaj, ca într-un tribunal, autorul lasă acele argumente menite să le justifice atitudinea față de condamnat. Autorul face un pas în spate, lăsând libere opiniile asupra cazului în sine.

În secvențe diverse, abnegația protagoniștilor se moderează de la sine, în virtutea posibilei doze justițiare, sesizate la interlocutor. Inițial, caporalul distribuie ordine cu frecvența unuia care se crede important în război. Când este cazul, face estimări de tip sociologic, drept oglindire a omului care e în mod obișnuit: „Urâtă țară aveți, muscale! zise deodată caporalul, întorcându-se spre gropari și uitându-se cu necaz la țăranul care se oprește să răsufle. Auzi?…Țara… locurile… niet frumos! adăugă apoi, arătând cu mâna ținutul și stâlcindu-și graiul spre a se face mai înțeles”. Influențat de replica ostașului: „Nu pricepe ăsta, don’ căprar, limba noastră, zice atunci un soldat, îndreptându-se din șale”, deplasează vina (inexistentă în realitate) de pe umerii țăranului, asupra unei regiuni întregi. Schimbarea de scară într-o privință de context, o discuție de umplere a timpului, trădează umanitatea la care ajunge un individ cu oarece importanță în război, cum trece el de la postura de judecător al unei nații, la aceea de compasiune pentru omul dinaintea lui, care ar fi trebuit, într-o primă intervenție, să preia vina din vorbele care i-au fost adresate. Schimbarea ideii, punctată de liniștea reflecției, e conformă oricărui om în general, când e impresionat de ceva. Cel căruia i se face observația malițioasă (că e locuitorul unei țări lipsite de farmec) e implicat, tocmai prin faptul că nu înțelege vorbele care i se transmit, într-un fel de dramă a incapacității de comunicare, pe care o suportă cu stoicism prin munca ingrată la care este supus, de a săpa groapa altuia. Acest șir de drame fără scânteie induc lectorul în atmosfera expandantă a tragediei propriu-zise.

Cu Pădurea spânzuraților (1922), Liviu Rebreanu realizează, în opinia lui G. Călinescu, „cel mai bun roman psihologic românesc”. Spre deosebire de capodopera Ion, care este un roman tolstoist, Pădurea spânzuraților este „un roman dostoievskian” (Al. Piru). În schimb, Tudor Vianu considera că „Liviu Rebreanu este un analist al stărilor de subconștient”.

Anterior lui Camil Petrescu, Liviu Rebreanu a fost partizanul stilului anticalofil: „Sinceritatea e calitatea de bază a scrisului adevărat. Cred că e mult mai ușor a scrie frumos, decât a exprima exact”.

Prin sinceritatea observației, prin adâncirea psihologică a stărilor sufletești pe care le trăiește eroul, Pădurea spânzuraților rămâne o capodoperă a literaturii analitice. Alte romane remarcabile în legătură cu Primul Război Mondial au mai scris: Hortensia Papadat-Bengescu (Balaurul, 1923), Cezar Petrescu (Întunecare, 1927) și Camil Petrescu (Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război, 1930).