Nichita Stănescu afirma că nu trebuie să ne fie teamă de moarte, întrucât moartea este starea dinainte de naștere.

În cartea Regina dispărută (Editura CristianPlusArt, Malu Mare, 2023), Anca Moldoveanu își exprimă viziunea asupra legăturii dintre viață și moarte. Ideea ar fi că detașarea spiritului de corp, petrecută în mai multe etape, este o stare familiară, asemănătoare dedublărilor la care protagonista cărții a apelat, de mai multe ori, de-a lungul vieții: „Înțelese că era timpul. Acesta era sfârșitul. Experimentase de atâtea ori dedublarea, detașarea de corpul fizic, încât acum nu mai avea nicio teamă”. Alt motiv al temerității în fața morții este conceptul autoarei (care a experimentat cunoașterea de tip spiritualist), potrivit căruia muribundul își rememorează traiul pământean; cu viteza luminii, de acum înainte, spiritul avansează deja într-o lume și un spațiu ale lui, până când ajunge într-un loc „inundat de lumină”, acolo unde rezidă însuși Aton – Ra (varianta egipteană a lui Dumnezeu): „Voise să întrebe unde este și ce se întâmplă cu ea. Dar în acel moment o inundase o pace și o încredere care se clădeau încet în sinea ei. Nu știa de unde, dar știa că acolo este Aton‑Ra, și toată acea liniște și bucurie pe care o simțea în inimă, nu era altceva decât răspunsul la nedumerirea ei”.

Ankhesenamon a fost o regină egipteană din perioada dinastiei a XVIII-a a Egiptului antic. Ea s-a născut în jurul anului 1348 î.Hr. și a trăit în timpul domniei faraonului Akhenaton, tatăl ei. Ankhesenamon este cunoscută în special pentru relația ei familială complexă și pentru evenimentele istorice care au avut loc în timpul vieții sale. Prințesa Ankhesenamon a fost inițial logodită cu unul dintre frații ei, Tutankhaton, care ulterior a devenit cunoscut sub numele de Tutankhamon după ce a devenit faraon. După moartea lui Akhenaton, Tutankhamon a devenit conducătorul Egiptului, iar Ankhesenamon a devenit regină. Cea mai cunoscută imagine a cuplului regal este statuia lor funerară, în care Ankhesenamon stă alături de soțul ei. După moartea lui Tutankhamon (în jurul anului 1323 a. Chr., Ankhesanamon a fost implicată într-o serie de evenimente neclare și enigmatice. Se pare că a încercat mariajul cu alt faraon, Ay, care a devenit succesorul lui Tutankhamon. Într-o asemenea femeie cu o personalitate excepțională, se dedublează protagonista cărții, în care noi intuim pe autoare (datorită preocupărilor în domeniul spiritualității).  

Retrăirea vârstelor, în virtutea regresiei eului în timp, este însoțită de menționarea stărilor chiar fizice avute în acele etape revăzute: „Era ca și când o rază strălucitoare i‑ar fi fost introdusă prin frunte, inundându‑i cu lumină capul, pe care îl simțea atât de greu, și obligând‑o astfel să strângă și mai mult pleoapele. Apoi i se păruse că micul ei trup parcă plutea, fiind ridicat de la pământ și fiind dus cu toată viteza în sus, unde în cele din urmă se oprise într‑un loc inundat în lumină”. Perspectiva asupra planetei este similară aceleia comunicate de către Ghilgameș, iar seninătatea cutreierării domeniilor bănuite (și nu cercetate) de cea mai mare parte dintre noi, amintește de extazul lui Dante în ascensiunea la cer, în paradis, pentru a o revedea pe Beatrice Portinari, tânăra de care era profund îndrăgostit. Dante Alighieri susținea cu fermitate că, într-adevăr, a reușit să experimenteze, în realitate, aceste incursiuni în lumea de apoi. Ori susține ori nu, eu cred în veracitatea cărții Ancăi.    

Romanul Ankhesenamon ‑ Regina dispărută este ermetic, dar, datorită harului narativ al autoarei, devine accesibil oricărui lector interesat de eventuala conexiune a spiritelor noastre cu embleme divine ale unei lumi dispărute.

Mai văd și astăzi luna de atunci,

din călătorie,

cu aceiași ochi,

dotați cu vedere optimă,

o surprind agitată în cuier,

în care se mai zbat haine de-ale vreunui angel.

Of, cobor în mine și mai clatin,

cu o mână de gânduri,

banca primei întâlniri!

Aveam nevoie de progres în viață

și nimeni din afară

nu avea cum să ni-l dea.

Nu întrevedeam, duși de probleme,

acele idei încercând să ne salte între stele.

Vulcanul,

simțindu-ne reci,

sufla, înspre noi, jar.

Spațiul dintre mâinile noastre,

înghețate în tatonări,

se tot dilata

și nu aveam îndrăzneala de a ni le atinge

ori de a ne mișca.

În sufletul nostru, mai adânc

trebuia căutată simțirea prezentă,

a celor patruzeci și patru de ani.

Legat, câinele urăște mingea liberă, lovită cu piciorul.
Totuși, mingea are limite în mișcare,
instaurate de stilul în care am șutat,
fiindcă ajunge acolo unde, poate, nu ar vrea să stea
și din ce energie, a cui, să o mai ia la fugă?
Stă pironită locului…

Dau o fugă 
să-i salvez pe lăutari de la umflarea peste măsură,
prin toarta instrumentelor muzicale tot văzduhul le vine
în gură.

Pe umeri, mi-a pus mâna o femeie străină,
iar mama, în mulțime, nicăieri
și am țipat mai tare decât tot ce în jurul meu era muzical.
Atunci, hora a încetat
și lăutarii de crispare s-au liberat, în aplauzele
audienței masive.
-Aici sunt! (Mama a confirmat).
Așadar, de groaza înfierii am scăpat.
Ura!
Lăutarii suflă din nou în trompete,
pălăria le cade într-o parte,
din buzunarul hainei, își extrag batistele,
pe care le tamponează de frunțile asudate.
Nu mai au vreme să le așeze la loc,
îi solicită ritmul, tot mai înalt!
și rămân batistele în răsuflări, pe clape.

De ce să caut să scriu poemul cel mai bun,
când vremea, în trecere, are poezia ei,
bătută pe stâlpi?
Pe stradă, sub plumbul lui noiembrie,
am avut curajul să-mi spun
că nu există fericire.
Mica îndoială în a crede aceasta
mă apropia de orice detaliu al străzii,
de a cărui prezență pură ajunsesem a mă bucura
atât de mult, încât socoteam
că fericirea este viața de fiecare moment.
M-am uitat la pomii galbeni de pe drum
și inima a sărit de pe coarda comunului,
spre aceea următoare, a înfiorării de la culoare.
O, vremea! pe care secunda o definește
și ne aduce descoperirea viitorului pe pământ.

Aruncat în șezlong, privesc întinderea albastră

(pe-al cărei mal trebuie să-l fi întrezărit,

dacă planeta ar fi fost plată).


Este clipa visată de un an; în gând,

mă compar cu omul care am fost în vara trecută

sau în altele, petrecute la mare.


Un vapor de nostalgie întrezăresc plutind în zare.

Iau câteva guri de cafea, 
care mă destind și mă fac mai elastic, 
un veritabil gimnast.
Întind brațele în aer și mă agăț de soare.
Indiferent, pe glob, de unde ai fi privit,
în acel moment, 
m-ai fi văzut, atașat discului solar 
și atâta umbră, de la mine, 
s-ar fi extins peste câmp
și peste șaua unui cal năzdrăvan. 
O, Făt-Frumos la tine în curte 
aș fi aterizat, în mâini cu bucăți mari de soare, 
pentru tine în dar, drept bijuterii fundamentale. 

Titlul celei mai recente cărți semnate de Gabriela Păsărin: Arheologia emoției și exercițiul critic (Editura Scrisul Românesc, Craiova, 2023) sugerează analiza emoțiilor umane în contextul unei abordări critice. Totodată, titlul se referă la un domeniu interdisciplinar ce combină studiile umaniste cu analiza critică și explorarea emoțiilor umane. Această abordare, asemenea unei săpături în adâncurile istoriei, implică analiza textelor literare și a contextelor sociale și culturale. Împreună, aceste două aspecte – arheologia emoției și exercițiul critic (pe seama operelor literare analizate) – conduc la o abordare holistică a emoțiilor estetice și a modului în care acestea influențează, în cadru contemporan, percepția și acțiunile individuale.  Dincolo de semantica presupusă de titlu, cartea reunește cronici de întâmpinare, pe care Gabriela Păsărin le-a publicat în revista „Scrisul Românesc” și „reprezintă al treilea volum după Ispitele identificării. Ipostaze ale actului critic (2014)” și Empatie și receptare critică (2023).

În primul capitol, Gabriela Păsărin investighează, în mod indirect, prin raportare la cărțile comentate, istoria și semnificația emoțiilor, precum și modul în care acestea influențează gândirea critică și perspectiva asupra lumii. Astfel, după o teoretizare, între altele, a binoamelor „fantasticul realității și realitatea fantasticului” sau „puterea predictibilă și forța intempestivă a cuvintelor”, autoarea își grupează cronicile în Interviuri, Epistolar și Regii de lectură. Cărțile de interviuri (care i-au atras atenția autoarei și pe care le-a comentat) sunt: Fănuș Neagu: interviuri – ediție îngrijită și prefațată de Ilie Rad („o calitate fundamentală a prozei – comunicarea” – Fănuș Neagu), Dialoguri la Agapia de Mihai Zamfir și Gheorghe Simon (dialoguri purtate îndeobște despre spiritul reflexiv al unei poetici interioare) și Convorbiri cu Ion Brad „din primăvară până-n toamnă” de Ilie Rad. De asemenea, este redat și interviul realizat de Gabriela Păsărin la Colocviile Scrisul Românesc, 2014, cu Augustin Buzura, a cărui afirmație: „Cultura este scoasă de pe locul care i se cuvine” are un dublu rol – de maximă și de titlu. Volumele care aparțin stilului epistolar, fie prin reflectarea corespondenței dintre scriitori, precum cărțile profesorului Florea Firan: Scriitori români în corespondență. Documente literare, respectiv Amprente și voci (lucrare de critică și istorie literară, în trei volume), fie prin detectarea tipurilor de relații ale creatorilor cu societatea (Biografeme epistolare) sunt grupate în secțiunea Epistolar. În capitolul al II-lea, sunt recenzate peste patruzeci de cărți, multe dintre acestea având rolul de a sugera câteva direcții predominante în literatura contemporană: 1. Proza scurtă, pe care mizează Răzvan Petrescu, 2. Poezia autoreferențială, căreia i s-a dedicat, între alții, Nicolae Truță, 3. Nuvelistica (prin referire la opera lui D. R. Popescu), 4. Bildungsroman – o incursiune în spiritualitatea românească (de exemplu, romanul Lili, muică, ce făcuși iar? de Ioana Heidel „face trimitere directă la bildungsromanul lui Ion Creangă, definitoriu în ambele cazuri fiind universul natal”). În capitolul al III-lea, Gabriela Păsărin surprinde evoluția punctelor de vedere asupra unor opere semnificative din literatura universală, oprindu-se asupra romanelor Nadja de André Breton (scriitor care „a reușit să impună suprarealismul”), Tunelul de Ernesto Sabato, Confidentul de Hélène Grémillon și Trăiește-ți clipa de Saul Below.  

Arheologia emoției și exercițiul critic este o lucrare „extrem de utilă, atât în latura informativă și demonstrativă, cât și în dimensiunea exegetică, prin interpretările aplicate, sobre și riguroase, în care spiritul sintetic se întâlnește în chip evident cu cel analitic” (Iulian Boldea). Totodată, într-una dintre secțiuni, Regii de lectură” vs receptări la distanță, lucrarea găzduiește opiniile autoarei asupra posibilităților de revigorare a lecturii; până la urmă, acesta este mesajul de bază – că sunt motive suficiente pentru a citi ceea ce se tipărește astăzi.  

*Recenzie apărută în revista „Scrisul Românesc”, Nr. 1 / 2024

Manipularea informației în mass-media – tematica antologiei cu denumire omonimă – se referă la procesul de prezentare a informațiilor într-un mod care poate influența și controla percepțiile și opiniile publicului. Acest lucru poate fi realizat prin selectarea și prezentarea selectivă a informațiilor, folosirea unor titluri sau imagini senzaționaliste, omiterea anumitor detalii sau contexte importante și alte tactici care pot distorsiona sau influența modul în care oamenii înțeleg și interpretează știrile și evenimentele.

Manipularea poate fi folosită pentru a promova anumite agende politice, economice sau sociale, pentru a influența opinia publică într-un anumit sens sau pentru a obține beneficii pentru anumite grupuri sau interese. Este esențial să fim conștienți de posibilitatea manipulării informației și să evaluăm critic sursele de știri și informațiile pe care le primim, căutând diversitate și verificând surse multiple pentru a obține o perspectivă mai echilibrată și completă.

Manipularea informației în mass-media reprezintă tema colocviilor anuale, ediția a XVII-a, 2022, ale editurii și revistei „Scrisul Românesc”. 

Cu o paralelă între perioada pandemiei, care a însemnat, pe plan mondial, afectarea activităților firești ale instituțiilor, și cea ulterioară, caracterizată de multiple întâlniri cu „publicul, cu cititorii pasionați de carte și informație din presa scrisă”, deschide universitarul Florea Firan antologia, în Cuvânt înainte; de asemenea, în comunicarea propriu-zisă, Manipularea informației în mass-media, precizează: „Într-un moment în care planeta este tulburată de schimbări la toate capitolele, în care omenirea este copleșită de nesiguranță, ne-am propus să discutăm la cea de-a XVII-a ediție a Colocviilor Scrisul Românesc, despre puterea mass-media de a manipula informația, prin omisiune sau mistificare”. Socotind mass-media principalul „instrument de manipulare, acad. Gheorghe Păun are o abordare, după cum el însuși afirmă „net mai pesimist – resemnată: mass-media curentă degradează inevitabil informația, acest lucru este tot mai vizibil și se va amplifica în continuare” (Degradarea informației în mass-media). Florentina Anghel găsește o eventuală cauză a acestei tendințe: „în timp ce scriitorii de literatură sunt din ce în ce mai preocupați să stabilească și să susțină legătura dintre operele lor și realitate cu o rigurozitate în unele cazuri aproape științifică, unii jurnaliști tind să neglijeze adevărul în favoarea formei, pentru impact și pentru a lansa știrea cât mai repede”. Ioan Lascu se referă la Metode și practici în mass-media, cu accent pe „manipularea subtilă, care este atât pozitivă, cât și negativă”, manipulare difuzată prin radio și TV, sub formă de reclamă. Pe baza a ceea ce oferă peisajul informativ în prezent, Andrei Codrescu se simte în măsură de a furniza Știri din viitor: „Dacă suntem consumatori și deopotrivă producători de media văd timpul când știrile vor provoca întâmplările. După cum cuvântul se poate materializa provocând realitate”. În timp ce unul dintre gânditori declara că secolul al XXI-lea trebuie să fie religios, pentru a putea exista, Constantin Cubleșan este cât se poate de ferm: Un secol al manipulărilor, având în vedere un eveniment oarecum recent, pandemia „care ar fi izbucnit, vezi Doamne, datorită unui animal exotic mâncat de nu știu care chinez. Și am fost obligați să credem până a intervenit altă minciună, altă manipulare, anume să ne vaccinăm în masă”. Manipularea în mass-media contemporană (comunicare de Mihai Ene) este posibilă, pentru că Vorba zboară, mesajul rămâne (Mircea Pospai). Un adevărat studiu de caz realizează Dumitru Radu Popa, în Explozia informațională. Prejudecățile și manipularea prin media, comunicare încheiată în mod optimist: „După cum se vede limpede, cutia Pandorei e deja larg deschisă. Cine va avea priceperea și curajul să o închidă sau încă mai bine spus să o folosească într-un sens pozitiv pentru umanitate?”. Totul pare Un coșmar, după cum își definește propria-i stare Adrian Sângeorzan, care, între timp, a primit răspunsul la cel puțin una dintre interogațiile din final: „Urmează curând Campionatul Mondial de fotbal din Qatar: La ce ne-am putea aștepta?”. Extrem de realistă și de îngrijorată, totodată, Carmen Firan scrie despre „drama ucrainenilor ca urmare a războiului declanșat de Rusia” (Umanitatea dă semne de oboseală). Emanuel D. Florescu ajunge să creadă că există deja Meseria de a manipula, în timp ce Gabriela Păsărin reflectează asupra situației culturale (Între manipularea pozitivă și cenzură – „dejucarea” politicilor culturale). Mihai Firică dezbate pe seama posibilităților de a limita dezinformarea, lansând interogația retorică: Fără antidot la minciunile din mass-media?. O „cale spre diminuarea manipulării informației” ar fi Digitalizarea bibliotecilor – consideră Rodica Pospai – Păvălan,

Marinela Belu – Capșa îndeamnă Să nu ne lăsăm manipulați!, iar Rodica Grigore se exprimă Din punctul de vedere al presei… Radu Polizu face o scurtă cercetare a propriei biografii, ajungând la concluzia: „M-am născut și am crescut în minciună” (Lipsa de încredere), Dumitru Drinceanu se întreabă: Încotro, mass-media?

Mirela Mitu are o intervenție din domeniul său profesional: Manipularea opiniei publice, pe tema educației. Mihai Sporiș, din perspectiva Presei angajate partizan, iar Petre Cichirdan vine cu alt unghi de vedere, dinspre Investiția publică privind manipularea informației în mass-media. Extrem de interesant este și Eseul despre o incursiune nonjurnalistică, semnat de Maria – Mona Vâlceanu.

Contrar direcției pregnante a dezbaterilor, Emilian Ștefârță caută calea de mijloc, de împăcare a intereselor și mijloacelor diverselor instituții, cu acelea ale cetățenilor, în articolul Manipularea prin mass-media instrument predilect de menținere a stabilității.

În concluzie, aceste comunicări sunt cu atât mai importante, cu cât au fost reluate, după susținerea lor publică, în antologia de față, Manipularea informației în mass-media, antologie alcătuită de Florea Firan (Editura Scrisul Românesc, Craiova, 2022).