Caius Iulius Caesar și-a propus, între altele, să cucerească Dacia, dar a fost ucis, la idele lui martie, anul 44 a. Chr. Pe atunci, Dacia era condusă de către Burebista, care, în același an, 44, a dispărut din istorie, se pare asasinat – unul dintre motive fiind autoritatea lui excesivă / dictatorială (a impus îndoirea vinului cu apă etc.).
În noaptea precedentă asasinatului, soția lui Caesar a avut un vis premonitoriu, pe care i l-a comunicat și a insistat să nu se ducă la Senat, însă, după cum se întâmplă de obicei, deși avertismente apar, totuși, evenimentele predestinate nu pot fi schimbate.
Între senatorii care l-au lovit cu pumnalul, la intrarea în aula de ședințe, s-a numărat și Brutus, căruia, cu o ultimă suflare, Caesar i s-a adresat: „Și tu, Brutus?”.
Caesar avea grijă de imaginea lui. Astfel, înainte de a-și da duhul, și-a tras pe față mantia albă, pentru a ascunde eventualele schimonoseli ale durerii fizice. Episodul a fost dramatizat de William Shakespeare în piesa istorică Iulius Caesar (scrisă în anul 1599).
Într-o discuție pe care am purtat-o cu tinerii mei, pe seama a ce înseamnă a fi dictator, l-am adus în prim-plan pe Caesar, un geniu literar și militar, cel care, anterior altora, a intenționat să aibă această denominație, chiar s-a proclamat dictator pe viață.
Sensul pe care ni-l oferă Dex-ul, în dreptul cuvântului „dictator”, este: „Conducător de stat care dispune de puteri politice nelimitate”. De fapt, a fi dictator presupune să deții o triplă putere: militară, politică și religioasă.
Pe lângă denominația pe care spera să o obțină, pe cale democratică, mizând pe popularitate, Caesar a încercat să instaureze Imperiul, în locul republicii, dar a întâmpinat opoziție, în special din partea lui Marcus Brutus (senator despre care se spunea că ar fi fost fiul lui Caesar).
Dobor fluturele din zbor, dacă-i transfer un gând de-al meu? Când ochii-i sunt mai mari decât orice eventual cap și par a fi bobițe de cauciuc, unde încape gândul uman, în ce minte? Totuși, ce-l ferește pe fluture din calea mea sau a copiilor în fugă? De unde are instinctul de-a se feri?
Zeus așa îmi frânge și mie avântul, împovărându-mă cu idei, scoase din traista lui strălucitoare? Dar stările mele sufletești, care, uneori, îmi suspendă aplecarea asupra vieții practice, sunt de la atmosfera divină, motor viu de mișcare, a ceea ce e tulbure în cer, înspre oameni?
A te afla în suferință sufletească, statut nedrept în care te-ai trezit, împins de timp ori de soartă, și cu un pas în lumea de apoi, suficient cât să-i resimți fiorii, gata să redevii ideea absolută despre tine din cer, a cărei umbră încă ești, te întrebi dacă nu era mai bine să fii orice altceva, dar nu om. În timp ce aveam cugetarea aceasta, un fluture multicolor s-a așezat pe piatra caldă, să-și ia de acolo puterea să mai reziste palei de vânt. Am scos telefonul să-l imortalizez, dar fluturele a zburat, înspre smochini. Unde se va piti în zilele care vor urma, unde se va adăposti poporul acesta de gângănii, la iarnă?
Dacă ar fi avut ocazia să citească Povestea lui Harap-Alb, americanul Stan Lee, a cărui familie a emigrat din România, ar fi realizat un super-erou, inspirat de personajul lui Ion Creangă, neavând altceva de făcut decât să transforme pe fantasticii Setilă, Flămânzilă, Gerilă și Păsări-Lăți-Lungilă, în proprietăți fizice ale lui Harap-Alb.
Ion Creangă umanizează fantasticul. Astfel, Harap-Alb nu este decât un tânăr obișnuit, incapabil de fapte extravagante – el este mereu sfătuit și ajutat, însă ceea ce îi aduce în cale pe acești prieteni ieșiți din comun este tocmai trăsătura lui morală, bunătatea (omenia).
În ultima vreme, am vorbit despre lucruri de o aparență senină ori am tăcut, dar, în viața mea, a fost o lună grea, care m-a transformat sufletește și chiar fizic (Adio! kilograme în plus, nu că aș fi avut prea multe, dar așa vine vorba). Dincolo de problema în sine, care, încă o dată, mi-a arătat ce este omul în mâna sorții – obiect de porțelan – , rămâne întrebarea – ce este viața? Nu este nimic. Sau, poate, un punct care este mai viu tocmai când zaci și te afli la un pas de lumea ideilor, fiindcă, atunci, tot drumul se concentrează în suflet și în minte și încerci să identifici momentele fericite – dacă s-a meritat să te naști numai pentru scânteia lor.
Cel mai nedrept (nedrept, fiindcă te-ai supune ca om divinității, ai consimți la micimea proprie, te înrobești definitiv) ar fi să abandonezi tot ce este efemer și pământesc și să te dedici divinității, sperând să ajungi în raiul etern, dar cât de sigură este ținta?
Dintre scriitorii români, Urmuz (pseudonim literar al lui Demetru Dem. Demetrescu – Buzău) este singurul care inventează în domeniul absurdului, fapt pe care Perpessicius îl observă, afirmând despre prozele acestuia că sunt „un joc voluntar și amuzant”, punct de vedere corect și în dezacord cu etichetările lui G. Călinescu, care (precum și în cazul altor autori – George Bacovia, Mateiu Caragiale sau Ion Pillat) se înșelase, fiindcă avea în față etaloane de curent avangardist și nu „simple elucubrații premeditate, fără un sens mai înalt”. Totuși, prin această categorisire a unei opere la modă, G. Călinescu definește, într-un fel, curentul în sine, care, pentru a asigura libertatea de expresie și de ficțiune a autorilor, nu presupunea / impunea limite și nici anume surse de inspirație, dimpotrivă – părea a fi perimetrul perfect de asimilare și de găzduire a tot ceea ce în firea omului se ilustrează bizar și tumultuos. Alt curent literar / cultural nu permitea evaziunea accidentală în lumea unui ego artistic și crearea, din pasta aceea a trăirilor primordiale, trezite de varii imagini stradale, a unor personaje liliputane, cu abilități de roboți rudimentari, care, încă din fașă, păreau, prin repetiția gesturilor, mai activi decât urmașii lui Adam.
În Istoria literaturii române de la origini până astăzi, G. Călinescu, deși nu face o distincție fermă între cele două curente literare, suprarealism și absurd, notifică primordialitatea și independența lui Urmuz în domeniul absurdului, față de Andre Breton, autor căruia i se recunoaște, în plan universal, antecedența pentru valorificarea hazardului: „Suprarealismul român este, prin Urmuz, anterior celui francez și independent”. Termenul de „suprarealism” îi este inspirat de ars scribendi a lui Urmuz, manieră sublimată, ulterior, în lirică, de Gellu Naum: se insistă asupra unui gest neînsemnat, ale cărui vibrații devin majore în decor; deseori, când actele nu devin o țintă pentru autor, prim-planul scriiturii este ocupat cu personaje de natură duală, scârțâitoare ca o tablă sau reverențioase ca un prinț la evenimente publice – în orice situație, dinamica mișcării lor este expresia unei îngemănări de uman și mașină, într-un corp, jumătate umană, jumătate mașină (mecanică).
Urmuz își inițiază „paginile bizare” de la detectarea unei în pană de combustie , a unei scheme de combustie, la nivelul cadrului
Deschis inovațiilor de ordin artistic, Tudor Arghezi intuiește noutatea textelor lui Urmuz și îi pretinde cu insistență a-l publica în revista „Cuget românesc” (1922).
„Moara cu noroc” de Ioan Slavici, nuvelă realistă, psihologică
Pentru scriitorii realiști, natura, întreaga realitate, devine un obiect de analiză. Opera lui Ioan Slavici, fie că e vorba de nuvele, fie că e vorba de romanul „Mara”, reflectă preferința scriitorului pentru estetica realismului.
