Femeia luase ea însăși poziția de drepți, 
auzind acest strigăt mai potrivit 
lui Ștefan cel Mare,
decât unui gânditor, 
însă Diogene se deșteptase ca dintr-o visare: 
„Hm!”, 
chiar el își spunea,
„unde poate duce simpla confuzie. 
Eu, conducător, ea, ascultător...
Oh! Vremuri patriarhale, 
care nu-mi convin”.
„Preia frâiele!”
și-a continuat Diogene monologul, 
de data aceasta, rostit tare, 
„Preia frâiele, femeie,  
și hai să-mi povestești
despre nopțile care-ți trec pe dinainte
ca niște vehicule de luptă romane!”.

„Azi-noapte”, începe femeia, 
„am văzut luna - 
bântuia pe cer într-o sanie,
trasă de caii zăpezii stingheri”. 

(Va urma)