Obiectele sunt opreliști în calea oamenilor de a se redescoperi pe sine și pe ceilalți.

Câte căni trebuie să dea la o parte gospodina bogată, pentru a-și vedea vecina demnă să-i vorbească? De asemenea, între mine, care nu am nicio cană – am renunțat la ea, fiindcă am socotit că nu-mi mai este de niciun folos -, și oricare dintre locuitorii orașului, sunt nenumărate căni, șir care-i împiedică să mă observe și pe care ar trebui să merg un an să le ajung la nas celor avuți, în timp ce, pentru cel de rând, mi-ar fi de ajuns o săptămână. Sau, dacă mă refer la aparatele grele, auxiliare îmbunătățirii traiului, câte zeci de kilograme ne despart? Cum le înlătur din cale, pentru a privi în ochi pe jalnicul proprietar?

Uite-l pe cel din fața noastră! Iese din prăvălie cu mai mulți pumni de cuie. Unde le duci, frate? Nici nu-i aștept răspunsul, fiindcă îmi dau seama că îi sunt necesare la îngrădire. Ce își păzește și față de cine? Orizontul cultural, dacă nu ar fi scăzut și dacă i s-ar alinia cu toții, i-ar propulsa în alt tip de relații, fără a mai fi nevoie să se ferească unul de altul, să nu li se fure din bunuri. Ceea ce propun, o dezlegare de lucruri, este o utopie, recunosc, dar acesteia eu m-am dedat cu trup și suflet.

(Va urma)

Viziunea asupra literaturii este deductibilă și din lista poeților pe care Leo Butnaru, un nume arhicunoscut în literatură, i-a tradus în limba română, poeți ale căror maniere de exprimare artistică străbat epocile. Paginile care li se consacră sunt însoțite și de o scurtă biografie, cu accent pe momentele cruciale, care le-au determinat opera. Antologia, intitulată Clavecine și vecinătăți, are cinci părți, denumite după spațiul cultural căruia numele care l-au impresionat pe traducător, îi aparțin. Astfel, Din poezia franceză, spaniolă și italiană, sunt traduși: Francis Picabia, Guillaume Apollinaire, Yvan Goll, Jacques Prévert, Réne Char, Eugéne Guillevic, Aimé Césaire, Federico Garcia Lorca, Giuseppe Ungaretti, Maria Luisa Spaziani și Aida Merini. Din poezia rusă și ucraineană, sunt tălmăcite texte semnate de către: Ivan Bunin, Vasili Mazurin, Elena Guro, Davis Burliuk, Vasili Kamenski, Velimir Hlebnikov, Tihon Ciurilin, Nikolai Gumiliov, Vladislav Hodasevici, Gheorghi Zolotuhin, Aleksei Krucionîh, Nikolai Aseev, Anna Ahmatova, Serghei Bobrov, Boris Pasternak, Osip Mandelstam, Ilya Ehrenburg, Serghei Treteakov, Marina Țvetaeva, Tatiana Veciorka, Vladimir Maiakovski, Bogdan Gordeev Bojidar, Serghei Esenin, Konstantin Bolșakov, Elpidifor Titov, Anatoli Mariengof, Leonid Cernov, Ippolit Sokolov, Boris Poplavski, Nikolai Zaboloțki, Iuri Odarcenko, Daniil Harms, Leonid Martînov, Boris Kornilov, Igor Cinnov, Pavel Zalțman, Ghenrih Sapghir, Ghennadi Alekseev, Robert Rojdestvenski, Andrei Voznesdenski, Iosif Brodski, Igor Pomeranțev, Namjil Nimbuev, Vera Pavlova, Nika Turbina, Andrei Korovin, Anna Iablonskaia, Oleska Slis-Arenko, Mihail Semenko și Mihailo Kameniuk. Din poezia americană, latino-americană și vietnameză, au fost reținute următoarele nume: Stephen Crane, Jules Supervielle, Marco Antonio Montes de Oca, Alejandra Pizarnik și Mai Văn Phấn. Din poezia scandinavă, poloneză și lituaniană, figurează numele lui Olav H. Hauge, Hans Børli, Hunvor Hofmo, Krzysztof D. Szatrawski și Vladas Braziūnas. În sfârșit, Din poezia cehă, sârbă, slovacă și sârbă, rețin atenția: Antun Branko Simić, Jaroslav Steifert, Zoran Pešić Sigma, Valentina Novkovic, Pavol Janik și Fazıl Hüsnü Dağlarca.  

Antologia este prezentată de către Liviu Antonesei, Arcadie Suceveanu, Ovidiu Pecican, Adrian Grauenfels, Toma George Maiorescu, Chiril Covalgi, Alex. Ștefănescu și Ion Pop.

Creațiile lirice asupra cărora Leo Butnaru s-a oprit, într-un demers necesar de familiarizare a cititorilor români cu poeți de primă mână din literatura lumii, tratează teme importante, precum dragostea, natura sau destinul omului pe pământ.

Cu o prezentare semnată de Horia Gârbea, volumul de lirică Ora H (Editura Neuma, 2021) de Alexandru Cazacu poartă un titlu misterios, care amintește de romanul Ora 25, scris de Constantin Virgil Gheorghiu. Ora H, cea după al cărei răgaz tânjește poetul, saturat de compania amicilor care-i seamănă atât de mult, încât senzația de a se revedea pe sine ca în mai multe oglinzi, îl obosește, supunându-l monotoniei, este definită în termeni firești: „Ora în care vrei să rămâi singur / pentru că îți este frică / de acei care ți se aseamănă” (Iată orele). Angoasa față de truismele existențiale, redescoperite în solitudine, este surprinsă în următoarea secvență lirică, distinctiv vizuală și atașabilă unei celebre pelicule de film american: „tot ce a fost se sfâșie / precum cămașa unei sperietori în lanul de ovăz”. În intimitate, visurile se redimensionează, după calapodul realității, deși viziunea de a dezvolta premisa „controlului asupra termocentralei / dintre blocurile cu zece etaje” (Visul nostru) este caracterizată de o anume inocență a exhaustivității: „să plantăm o mică pădurice de lămâi pe terasă / să salvăm eroii încovrigați de frig”. Proporția maximală a viziunii, fapt de influență suprarealistă, se menține în continuare. Astfel, întrebările unui om „în toată puterea cuvântului”, care se auzeau în oraș, împreună cu melodiile de la gramofoane, devin parte a mediului, întrucât „răspunsul întârziat / se arunca în fața iernii / ca o contesă înaintea acceleratului”. În mod curent, ecoul ar fi fost o consecință a interogațiilor, adresate, este de bănuit, unui interlocutor de aceeași formație culturală, dar importanța, pe care eul liric și-o acordă sieși, impresionează întreaga natură, care-i preia anxietatea și-i oferă o replică materială, în stare să dea peste cap un anotimp (precum iarna) și să-l abată de la instalare. Alt mijloc inedit de opunere la venirea iernii este liniștea, stare pe care o inspiră ziua de duminică, prilej de a investiga panoplia unei urbe situate în vecinătatea mării: „O baricadă înaintea iernii această duminică / în orașul pregătit să învechească / cu frumusețea decadentă a străzilor sablate / de o liniște friguroasă / lângă vârtejul ultimelor frunze / din fața plajei unde nu mai vine nimeni / unde securea războiului dintre tine și tine a ruginit / sub țipătul unui pescăruș flămând” (Sfârșit de sezon). De asemenea, în poemul, intitulat Septembrie, pe lama unor cuțite de bucătărie, alunecă toată liniștea din lume, în timp ce „anotimpul își dansează frunzele / pe marginea prăpastiei” – în altă parte, se deduce, nu se mai găsesc frunze, decât în colțul previzionat de poet, dar nici silențiozitate, fiindcă a fost acumulată de strălucirea oțelului, a pumnalelor de spart gheața (produsă în frigider). Alternanța tipului de perspectivă, când restrâns, când amplu, devine manieră recognoscibilă a volumului de față: „Seara se inundă de roșul atârnat / în cârligul măcelăriei”. Ca în romanul Baltagul, când viața pare a se defini prin singurătate și liniște, apar, te miri de unde, nuntașii, a căror menire este să înveselească locul: „Ca un fel de răspuns veselia acelui șir de nuntași / răscolind ordinea duminicii adormite / în propria sa istorie” (Problema orientală). Din acest moment al predominanței elementului sonor, poetul devine mai atent la manifestarea universului mărunt, căruia i s-au dedicat, între alții, Tudor Arghezi și Emil Brumaru: „Păianjenii strâng în plasa lor fină / picăturile ploii țârâitoare”, „Fluturi albaștri ni se topesc în vene” (O simplă zi de Aprilie), „furnicile au strâns ultimele firimituri ale spațiului balcanic” (Să mai treci) sau „roșeața soarelui / s-a topit în smârcuri și livezi / și peste merele coapte” (Poate cândva). Cu acest volum, a cărui temă principală este destinul omului în lume, Alexandru Cazacu face dovada vocației de a fi modern prin stil și problemele dezbătute.

Am umblat prin oraș, cu gura căscată la vitrine, întrebându-mă ce-i poate bucura atât de tare pe aceia pătimași să cumpere peste măsură obiecte după obiecte, preocupați să-și decoreze mediul și uitând a se îmbogăți pe dinăuntru cu texte din filosofi și din lirica de poveste.

Ambalajul sclipitor și multicolor al produselor implică o fericire instantanee, care îl fură pe cumpărător durerii la care se gândise, care-l tot macină ore în șir. Răgazul acesta, al uitării de sine, devine țintă în trai și, astfel, îl face pe om mai rezistent la îngândurarea permanentă. Prin ochi, se evadează din suflet – când este înnegurat -, în eticheta reflectată.

Am stat în fața statuilor și am cugetat asupra meritelor celor reprezentați în piatră.

(Va urma)

În copilărie, eram curios să văd mașinuțele de metal (cu uși care se deschideau și suspensii), mașinuțe aduse din Franța de muncitorii de la OLTCIT (pe la începutul anilor optzeci), tații tovarășilor mei de joacă din blocul în care locuiam, dar nu mi le doream din tot sufletul, întrucât aveam Volkswagenul meu de plastic, care călătorea pe unde îl direcționam.

Am fost surprins să văd, la emisiunea mea preferată, Așii amanetului, o mașinuță roz, cu o bărcuță galbenă agățată de ea, pe care s-a cerut, nici mai mult, nici mai puțin decât suma de șaizeci de mii de dolari…

De curând, acum vreo trei – patru luni, am purtat o discuție pe seama lor, a acestor mașinuțe, cu Bogdan, o rudă (aproape o rudă, încă nu este, dar se pare a deveni). El are mii de urmăritori, datorită mașinuțelor de colecție… Dintre acestea, l-am asigurat, am și eu.

(Va urma)

Ce poate face o mamă care află cât de bolnav îi este fiul? Aleargă la ultima speranță, biserică și…

-Spune mai departe, Diogene, care, închizând ochii, le vezi pe toate!

-Într-un sat, sub a cărui prosperitate nu ai bănui că există atâtea drame, am întâlnit o mamă alergând spre cimitir, la mormântul părinților ei. Am însoțit-o, din complezență, în gând cu fraze (de sprijin moral) care speram să nu se topească în fața disperării ei, urlate în fața crucilor.

Era o zi de toamnă caldă, când încă purtam haine de vară…

Cu fața brăzdată de ridurile supărării, cu ochii verzi, ai unei femei cândva atât de frumoase, s-a aruncat pe crucea mamei, ca Iisus răstignit era, și a implorat-o, vărsând lacrimi: „Mamă, ajută-ți nepotul, că l-ai iubit, voi toți de acolo de unde sunteți, veniți să-l ajutați! V-a fost drag, l-ați mângâiat ca pe o minune vie, nu vreau să-l pierd! Ascultați-mă și nu mă lăsați în prăpastia durerii, veniți voi toți, mamă, tată, voi toți, bunici, veniți să-mi salvați băiatul – că este tânăr și are copii!”. Cuprinderea strigătului plâns era mult mai mare – pe mine, muncit în cărți și în viață, m-a cutremurat, cum este pământul zguduit – așa m-am simțit – și m-am depărtat, dar plânsul nu contenea, răsuna în cosmos ca un suflet ars.

Niciodată nu mi-a trecut mie prin cap, mie, cugetătorul cu patalama, că o femeie cât o mână poartă în spirit o credință fabuloasă în Dumnezeu, care, prin cei care i-au dat viață, a suflat și peste ea duhul vieții și al sorții, de a fi frumoasă, sensibilă și dreaptă, cu dragoste, cum nu s-a mai pomenit, pentru propriii-i copii.

(Va urma)

Când îți moare cineva apropiat, la scurt timp, îți dai seama că nu ești lăsat în pace să-ți trăiești durerea insurmontabilă, din cauza celor de pe lângă tine, de la care te-ai fi așteptat să te compătimească – sau nici măcar -, dar în niciun caz să te hărțuiască.

În acest moment, știu o mamă care își jelește în inimă fiul dispărut de curând, fiindcă, dacă se exteriorizează, nu are voie.

De la poetul latin, Publius Ovidius Naso, am reținut ideea că, sub nicio formă, nu poți consola vreo mamă, lovită de o asemenea tragedie, fapt pentru care, de câte ori s-a întâmplat să fiu în preajma ei, a aceleia pe care o cunosc, nu i-am adresat nicio vorbă, doar am privit-o și am ascultat-o, dacă a avut cumva puterea de a îngăima ceva – limba însăși fiindu-i înecată în chin și uscată la rădăcină.

Ca în orice telenovelă, ar trebui să încep cu… începutul, dar cu acel start (al situației), la care am fost martor, în mod direct.

(Va urma)