Izvorul 24, Olănești, anii optzeci

Cea mai bună apă de băut – toată lumea spunea – era cea de la Izvorul 24, dar eu nu eram convins. Pentru mine, prima impresie, întărită și de următoarele, a fost dezolantă – aburii grei, cu miros de ouă clocite, predominau atmosfera – nu găsisem raiul, însă descoperisem cel mai bun loc de jucat de-a v-ați ascunselea (pitulușul), pentru că nu te vedeai. În incintă, aburii păreau pomi albi.

Femeile în vârstă luau apă de la robinetele de bronz, în tăcere de biserică. Fie că erau în fața icoanelor, fie a șirului acvatic de la țeavă, ele tăceau la fel și plecau spre unde aveau treabă, convinse că au înfăptuit un lucru unic, anume să fie zdravene, în urma curei de apă miraculoasă. În fiecare dimineață, treceam pe acolo, ne învârteam, ne așezam pe câte o bancă din parcul din apropiere și cam atât. Mă plictiseam de moarte și, la întoarcere, nu aveam cum să mă laud, față de colegii de clasă – ce era să le spun? Că am fost, unde? La cinematograf, nu mergeam, din cauza aglomerației și a lipsei de civilizație – cu multe bilete se făcea speculă.

În acea vară, se crease rumoare, datorită unui spectacol, a cărui vedetă era Maria Dragomiroiu, interpretă pentru care unul dintre unchii mei, Dorel, făcuse pasiune.

(Va urma)

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.