Modernismul: „Eu nu strivesc corola de minuni a lumii” de Lucian Blaga

Perioada interbelică se caracterizează, în plan autohton, printr-o efervescență culturală, datorită multitudinii de curente, cenacluri și reviste, apărute în acest interval de timp.

Citește în continuare Modernismul: „Eu nu strivesc corola de minuni a lumii” de Lucian Blaga →

Dacă aș mai fi așteptat, articolul Din fuga mașinii s-ar fi putut intitula Din opritul mașinii. La publicarea articolului respectiv, intenționam să postez o fotografie reprezentând o roată.

Spre seară (12 oct.), am hălăduit cu prietenul Răzvan M. pe te miri unde. El vrea să achiziționeze un Mercedes (de vreo zece locuri). Am dat ture prin spatele unui parc auto, ghid fiindu-ne paznicul. În dreapta, cum mergeam, erau aliniate numai mașini de top, unele pregătite a fi dezmembrate, altele deja decupate. Ne însoțea și un câine negru, cu păr scurt. Paznicul, un om blajin și volubil, de la care am aflat (fără vreo intenție – mai multe despre proprietari), ne-a arătat, în stânga, vopsitoria, o hală care se întindea cât vezi cu ochii:

– 600 de lei elementul de remediat, dar au cuptoare, bazine de tratat tabla etc. (ne punea la curent, în seama întrebărilor lui Răzvan).

La ieșirea din parcul delimitat de câmpie printr-un gard de sârmă verde, în stânga, parca liniștit un Mercedes de transport persoane, ai cărui șoferi au intrat în vorbă cu noi. Răzvan fotografia tot cu telefonul. Unul dintre șoferi l-a invitat în mașină, să-i prezinte pe ecranul din bord traseul pe care-l încheiase:

– Săptămânal, parcurgem peste 5000 de km.

După alte câteva teme discutate (în paralel cu obiceiul lui Răzvan de a fotografia tot ceea ce i se părea interesant), ei s-au arătat dispuși să-i vândă mașina la 7500 de euro…

---

Automobilul a părut lovi ceva, deși în față nu era nimic, dar poate a fost ceva sub câmpul nostru vizual și nu am remarcat. Răzvan s-a dat jos, s-a uitat la roata din dreapta din față (pe care a văzut-o înțepenită în aripă) și a început să se închine, uluit de întâmplare: „Merge ca nouă” – apăsase pe cuvinte anterior. Acolo a rămas mașina, în mijlocul drumului (drum secundar intersectat cu strada principală):

-O las aici, s-a hotărât Răzvan. Pun numărul de telefon în geam și plec.

Între timp, l-am sunat pe Grig, care știam că ne va ajuta. Ne-a trimis o platformă. Cel care o conducea (ar fi trebuit să ne ia o sută de lei) nu a reușit să miște mașina din loc, explicându-ne ceva legat de o furcă pe care nu o are în dotare, furca să vină pe sub mașină, s-o ridice și s-o tracteze până la service. A sunat la altă echipă și a plecat precum a venit, fantasmă în seară (era în jur de ora 20.00).

---

Cei care i-au urmat individului (de altfel, și el bine intenționat) au fost mai hotărâți și mai siguri pe ei. Au reușit să lege roata cu probleme (la pivot). Le-am furnizat adresa unui service.

Grig m-a tot sunat să mă întrebe dacă am rezolvat…

---

A doua zi, dimineața:

– Să-l sun pe mecanic, să nu-l sun? mă întrebam în mașină. Grig mă sfătuise să-l caut la telefon după ora zece. L-am sunat.

– Veniți repede să-mi dați cheia de la mașină, pentru că e parcată în stradă și nu au loc mașinile să treacă. Mi-e să nu sune vreun vecin la ridicări…

Pilot de formula 1 am fost până la destinație.

(Va urma)

10.00

Reiau lucrul la Prefața despre Urmuz și alții (o carte căreia încă nu i-am găsit un titlu definitiv). Pentru că nu am scris prefața, nu am putut da manuscrisul editurii, manuscris promis și pe care îl credeam gata încă din vară.

În starea de urgență, în martie, îmi propusesem să scriu câte o pagină pe zi: uneori scriam mai mult de două, alteori, niciuna și nu înțeleg nici astăzi de unde venea această discrepanță în ritmul meu.

Nu găsesc nicăieri criterii clare ale absurdului, curent literar în vogă… În consecință, selecționez opinii despre absurd ale autorilor asupra cărora m-am oprit. Am regăsit materialul despre Iona de M. Sorescu – mă gândesc în ce măsură această piesă e integrabilă în absurd. Între timp, se apropie ora să plec. Încerc să mai profit de soare. Mă voi duce în curte.

---

Pe o analiză de text la Romanul adolescentului miop de Mircea Eliade:

protagonistul vrea să devină un personaj smart, un individ compus din butoane: când i se făcea dor să fie fericit, apăsa pe buton și euforia venea de la sine, din interior, fără a fi motivată extern, când voia să asimileze mai mult, de asemenea, acționa alt buton, care trimitea impuls materiei cenușii, animând-o ș.a.m.d.

Dacă vreun desenator de benzi ar fi fost atent, ar fi inventat un super-erou precum Omul Păianjen sau Batman. Stanley Lee însuși (dacă nu ar fi emigrat în America) poate ar fi reușit să realizeze un prototip de om singular, pornind de la lamentația de sine a adolescentului miop (căruia-i lipsea înzestrarea mecanică / electronică a eroilor de celuloid).

În mașină, pe drumul spre serviciu… În față, o mașină albă de București: merge atât de lent! Și, totuși, „reușește” să atingă oglinda alteia care vine pe contrasens, al cărei șofer, cu geamul deschis, îi strigă vorbe de protest, de om supărat, surprins de ceea ce i se întâmplă.

La revenirea de la serviciu, în stânga, tot din mersul mașinii (mă apropiam de un semafor), pe trotuarul de pe partea cu unitatea militară, observ patru oameni de la SMURD în jurul unuia căzut, un cetățean turmentat care, uitându-se la unul dintre ei, îl întreabă: „Tu ai fost bătut vreodată?”.

Vio D., către mine:

– L-ai sunat și tu pe Sandu B.? E ziua lui… Știam că sunteți prieteni, de aceea, ți-am amintit…

– Sunt prieten „din copilărie” cu el, dar, între timp, eu am crescut… E și ziua soră-mi și nu apucai să-i trimit nici măcar un mesaj.

– Îi urai eu – îmi răspunde Marilena, pe care o interpelez cu „doamna director” (după obiceiul lui Răzvan). Interpelarea îi determină protestul, pentru că vine spre mine cu un gest de a-mi pune mâna la gură.

– Da, are dreptate (Tatiana se referă la mine), consilierul educativ are rang de director adjunct.

– Doamna inspector a pus „pecetea” pe act!

Marilena trece peste situația indescriptibilă și îmi arată mesajul de la Cătălin (soțul): fotografia unui TIR (inscripționat cu mesaje ilustrative pentru vremurile pandemice pe care le trăim).

Medicul Ilie Marin are faimă în regiune. Colegii de facultate (a studiat Medicina la Cluj-Napoca) l-au apelat „Miki”, după numele unui actor american (căruia i-ar fi semănat). Cognomenul i-a depăşit numele. Şi la Cleanov, când venea, indiferent că stătea o oră sau trei, oamenii aflau şi-l consultau (Socrul lui, „moşicu“, e fratele bunicului meu patern). Îi mai aducea în vizită pe Rela şi Dan, copiii lui, cam de-o vârstă cu mine. Odată, deşi au stat foarte puţin, ne-am jucat „Du-te-vino!“ (joc bazat pe deprinderea de a trimite pe sfori o minge de plastic albastră, de la un jucător la altul).

În anul 1994, într-o zi de noiembrie, la intrarea în casă, am zărit în cuier o haină de piele. „E a doctorului Ilie“ – mi-a explicat mama. „L-au adus în Craiova, la spital. A făcut accident vascular cerebral“.

Vestea părea incredibilă. Ultima dată, l-am văzut acum două săptămâni, la Pleniţa. Acolo, e un târg săptămânal şi taică-meu, stând până iarna în Cleanov, unde avem o casă, intenţiona să vadă cum sunt preţurile la grâu. Noaptea, am petrecut-o la familia medicului. Casa lor e bine plasată, pe un platou de pe care, dacă pleci, ajungi destul de repede şi fără prea mare efort, în punctele importante ale comunei. Şi târgul e aproape, cum ieşi din curte, în dreapta, pe coastă. Destul de spaţioasă, casa a fost cumpărată acum vreo patruzeci de ani, de la un fost boier.

Am stat de vorbă ca niciodată. Nu mai trăisem o seară de asemenea factură (tata a cântat, a depănat amintiri).

A doua zi, pe scări, până am ajuns la secţia Reanimare ca să-l văd pe doctor, mai mult ca să-i stau şi eu la cap, am întâlnit numai oameni tăcuți și triști. Până la urmă, hainele lor erau singurele culori vii din clădire. În rest, aparatură grea, de metal murdar, cenuşiu, mucegai în colţul saloanelor…

Ca într-o reţetă, fără nimic optimist în preajmă, bolnavii stăteau nemişcaţi în paturi, încheindu-se cu meticulozitate – cei care mai aveau ceva putere – la ultimul nasture al pijamalei.

Am stat în uşa salonului şi am văzut, pentru prima dată în viața mea, un om în luptă cu moartea. Sau cu speranţa. Stând pe spate, racordat prin mai multe furtunaşe la aparate atât de mici şi de neînsemnate faţă de situaţie, doctorul se zbătea mereu. Îmi spuneam, când se întorcea spre dreapta, că precis e înspre viaţă; când se răsucea spre stânga, doream să uit că alocasem viaţa zonei din dreapta şi o replasam, ca într-un debut de meditaţie, laturii stângi. Gândul meu se purta ca un politician, ale cărui vederi se schimbă în funcţie de interesul temporar.

Am plecat destul de repede. Nu era zi de vizită. Aş fi fost observat uşor de jandarmii de pe etaj. Nici n-aveam halat alb la mine. Am ieşit pe vechea poartă a spitalului, cu o undă neglijabilă de amărăciune. Am căutat pretexte de consolare. Unul a venit din partea mătuşii Mărioara: „Are 58 de ani. Dacă am ajunge şi noi la vârsta asta!“. Altul, de natură livrescă – un vers din poemul Viața lumei de Miron Costin: „Viaţa e ca aţa“.

Medicul Ilie Marin a murit pe la mijlocul lunii noiembrie. Înmormântarea a decurs, bineînţeles, cu discursuri. Foştii pacienţi ori se alăturau ori numai, ieşind în linişte din curţi, aruncau priviri finale alaiului funerar – prin aceasta, își etalau de la distanţă respectul. 

Bunicul patern îşi dăduse pălăria jos. În locul ei, pe cap, pusese un fular negru. Avea palma dreaptă sprijinită de remorcă, de parcă ar fi vrut s-o ţină pe umărul mortului, ca semn de solidaritate postumă. Plângea şi vorbea încet: „Miki m-a atenţionat că în ritmul preocupărilor mele, cu alergături panicate la treierat, cu mânatul calului pe câmpuri, oricând îmi pot da inima bolnavă peste cap. Mezinului meu, lui Ionel, i-a predat o lecţie de prim-ajutor: dacă mi se va face rău, să mă lovească tare în piept, cu pumnul, aproape de inimă. De grijă, de atunci, de câte ori vine pe la mine, Ionel mă imploră să nu ridic nimic de jos… Eu însă n-am ascultat nici de unul, nici de altul. Trăiesc viaţa după bunul meu plac. Şi, uite, azi, doctorul care se temea pentru viaţa mea, intră în pământ, iar eu, octogenar, îl petrec la groapă, bocindu-l bărbăteşte. I-aş fi dat zile de la mine, de-aş fi putut“.

(Craiova, 2009)

De dimineață, am fost cu mașina în oraș. La deal, ceață, lumină – la vale. La întoarcere, fenomenul meteo s-a inversat.

În curte… Atras de imaginea florilor îngreunate de brumă, le-am fotografiat. Mi-am pus apă și m-am tolănit în șezlongul de sub piersic. Mă uit în dreapta. Crengile care atârnau de la fructele pe care le-au dat, și-au revenit, înălțându-se. Am cules ultimele piersici acum două săptămâni. Miezul lor e dublu colorat (alb – roșu).

Am reintrat în atmosfera de anul trecut, de pe vremea aceasta, când sunam la reprezentanțe, pentru a-mi achiziționa un automobil. Demersul mă sustrăgea tensiunii programului diurn. Conversațiile erau prelungite și ilustrate cu fotografii ale unor modele din stoc. La volanul fiecăruia dintre ele, am navigat fictiv peste tot în lume, precum Radu Tudoran în romanul Toate pânzele sus! (Fiindcă nu putea obține pașaportul cu ușurință în acea perioadă comunistă, s-a hotărât să călătorească prin intermediul personajelor pe care le-a inventat). Dar miza mea era plauzibilă, amănunt care-mi sporea ardoarea de a discuta pe o asemenea temă, de a compara, de a face socoteli etc.

(Va urma)

*Rândurile dintre ghilimele aparțin mamei

Despre suferinţa unchiului Petre Drăghia – Cucu îl strigam noi.

„La patruzeci de ani, a aflat că are cancer pulmonar. Au depistat medicii de la Timişoara. În ziua operaţiei, dimineaţa, a mers cu cei trei cumnaţi la un magazin şi au cumpărat pălării la fel – maro, catifelate. Când a plecat spre sala de operaţie, i-a pupat şi le-a făcut cu mâna… Maria (soţia lui), cât timp a durat operaţia, se repezea de supărare şi muşca din coaja de pe copaci. Presimţea, chiar era sigură, că i s-a dus fericirea. Parcă vedea viaţa nefericită care o aştepta. A stat în spital cu el, şase luni după operaţie. Ajunsă de oboseală, mai dormea şi-n alt salon, dacă era loc liber; îşi lega tifon de mână. Celălalt capăt, de mâna lui Petre, care, dacă avea nevoie să fie ridicat, trăgea de tifon. Maria se ducea prompt. Însă, într-o noapte, uitase fâşia de tifon prinsă de noptieră. Şi a tras Cucu în zadar până a bănuit ce s-a întâmplat…

Revenind acasă, au căutat să-şi continue viaţa fericită. Cucu nu mai mergea la catedră, dar făcea vizite elevilor la şcoală, mai ales la sfârşit de an şcolar. Văzând că puterile îi sunt pe sfârşite, Cucu şi-a dat seama că se apropie moartea, dureroasa despărţire, dar nu voia să spună nimic, deşi avea dureri insuportabile… A început tratamentul cu morfină. Am fost acolo când a făcut prima injecţie. Se uita cu ochi mari la seringă. Era un tip deştept. Din acel moment, ştia că nu mai are scăpare. Suna la Spital din jumătate în jumătate de oră, că nu mai suporta chinul… Au început pe ascuns cumpărăturile de înmormântare. Oricum, el a priceput. A cerut să i se arate lista. Într-o noapte, l-a apucat un fel de răutate faţă de toţi care eram pe lângă el. Dinspre ziuă, s-a liniştit. Ne-a chemat. Zâmbind, ne-a întrebat dacă ne-am supărat. Am negat. Sau dacă nu ne-am supărat, de ce n-am mai trecut prin camera lui? Ne-am gândit, i-am explicat, să nu fim prea mulţi în cameră şi să n-ai aer suficient. Atunci şi-a istorisit visul. A visat-o pe mama lui şi pe bunica după mamă: Mă luară de mână, una de-o parte, şi alta, de cealaltă, eu la mijloc. Şi mergeam printr-un parc – numai flori şi iarbă. Plângea şi suspina de se ridica dormeza ca un dăinăuşi în sus. S-a bărbierit, a cerut hainele de plecare spre veci. S-a îmbrăcat într-o cămaşă crem, şi-a pus butoniere, a prins cureaua şi ne indica tot ce avem de făcut: să punem toate cele şase becuri la lustră, să luăm batiste pentru toţi copiii care vor veni foarte mulţi. Să nu ne fâstâcim să râdă lumea de noi că nu ştim ce să facem. I-a cerut Mariei: Caută în sertarul acela şi vezi că este bandaj. Taie o bucată aşa. A arătat cam de 50 de centimetri. Am întrebat pentru ce. Să mă legaţi la picioare. Cu bandaj roşu? A zâmbit: Sigur, să nu mă deochi! Băieţelul lui avea doisprezece ani. Îl mai reţinea de la şcoală acasă. Îl chema la el şi-l strângea în braţe cât putea, apoi îl trimitea înapoi la joacă. În clipele morţii nu suporta să i se pună lumânare în mână. Mai spera totuşi“. Eram copil şi-mi era ruşine să plâng în faţa mamei. Fiind devreme, mă prefăceam că dorm. Mă băgam sub plapumă, parcă să mă ascund, şi o ascultam. Plânsul de atunci îşi revarsă oftatul în mine şi astăzi. Vărsam lacrimi la fiecare vorbă: „S-au dus câţiva bărbaţi să-i sape mormântul. Cucu le-a indicat unde să-l facă, adică aproape de mormântul mamei sale, răpusă şi ea de cancer la treizeci de ani. Doamne, şi ce frumoasă era! M-am dus la cimitir şi i-am văzut fotografia. Avea nişte ochi negri şi mari“. Până în boală, unchiul Cucu fusese un om puternic. „Eu şi unchiu-tău Dorel, îşi amintea tata, stăteam amândoi pe braţul lui. Punea mâna pe gard, ne urcam şi stăteam pe braţul întins minute bune“. Eu trebuia să rezist regresului fictiv care-l prinsese pe unchiul Cucu, micşorându-l de la statutul acelui bărbat puternic, vânător amator şi motociclist, până la dispariţie sau până la punctul unui ţipăt: „Daţi-mi un cuţit să mă omor, că nu mai pot!“. În dimineaţa zilei care avea să-i aducă şi sfârşitul, a cerut tuturor să iasă din cameră. Bunicul patern, cu puternică vocaţie religioasă, s-a pitit după canapea, punându-i la timp lumânarea în mână.

Din ce povestea mama, singurele secvențe care semnalau viaţă normală erau despre Cristian, vărul meu, băiatul familiei Drăghia. Cristian pătrunsese, fără să-l vadă nimeni, în camera cu lucrurile pentru înmormântare. Maia, bunica maternă, a intrat să caute ceva. Era foarte bisericoasă. Considera că sufletul după moarte „umblă“ ca în tradiţia populară, trei zile pe pământ. Orice zbatere, orice abur pentru ea ar fi însemnat atunci „sufletul lui Cucu“. Cristian a mişcat pernele, între care se ascunsese. Maia, fidelă propriilor idei, a căzut în genunchi de emoţie şi a exclamat: „Sufletul lui Cucu!“. Au venit şi alţii auzind-o, să vadă minunea. Până la urmă, „Minunea“ a ieşit la iveală şi s-a ales cu nişte scatoalce pe spate de la mătuşa Maria.

Unchiul Cucu a fost un om generos. Ne trimitea pachete prin poştă, cu fructe de la munte. Pe ai mei i-a ajutat să cumpere lemne pentru casă (să o ridice), în acea perioadă grea a anilor şaptezeci. Le-a făcut cadou o maşină de gătit pe gaz, o lanternă şi altele. Mie mi-a adus o minge de fotbal, minge de piele cu şiret.

Dacă Eminescu ar fi trăit 100 de ani:

– am fi avut înregistrări audio și video cu el;

– ar fi participat la realizarea idealului politic al tuturor românilor, România Mare (1918), visul lui fiind refacerea Daciei Mari, primordiale;

– ar fi fost martor la declanșarea Primului Război Mondial precum și la a celui de-al Doilea Război Mondial;

– poate ar fi avut de suferit la instalarea regimului comunist (1947): „Egalitatea nu există decât în matematică” (Eminescu);

– Nichita Stănescu ar fi avut ocazia să-l cunoască, să fi dat mâna cu el (pe masa de lucru a lui Nichita Stănescu, exista mereu una dintre fotografiile marelui poet);

– ar fi cunoscut manifestările următoarelor curente literare: simbolismul, dadaismul, modernismul (cu toate ramurile: cubism, ermetism, existențialism, constructivism, suprarealism) și… proletcultismul;

– ar fi fost contemporan cu Lenin;

– l-ar fi „condus” Gh. Gheorghiu-Dej;

– Bunicul meu (născut în 1920) ar fi împlinit treizeci de ani în 1950, tatăl meu, cinci.

Dar, pentru că nu a trăit decât treizeci și nouă de ani, nu deținem decât patru fotografii ale lui, poate cinci (cu aceasta postată la articol), nu știm ce glas a avut (se spune că ar fi avut un glas aproape grosuț, ușor tremurat), nu știm înălțimea lui: Iacob Negruzzi îl vedea înalt, alții, scund.

Totuși, Tudor Arghezi (care avea nouă ani) a dat ochi în ochi pe stradă cu Eminescu.

O metaforă concluzivă pentru cât de puțin a trăit marele poet, singurul geniu recunoscut al literaturii române, ar fi: Eminescu nu a apucat să vadă nici măcar automobilul.